Cuprins

Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.

Extras din document

CUPRINS
CAPITOLUL I - Consideratii generale privind infractiunile
contra patrimoniului si infptuirii justitiei
SECTIUNEA I - Consideratii generale si referinte istorice
SECTIUNEA II - Cadrul juridic general instituit prin Constitu-
tia din 1991
SECTIUNEA III - Elemente de drept comparat
CAPITOLUL II - Aspecte comune si diferentieri in raport cu
celelalte infractiuni
SECTIUNEA I - Trasaturi comune ale infractiunilor contra
Patrimoniului
1. Obiectul juridic generic si obiectul material
2. Subiectii infractiunilor
3. Latura obiectiva
4. Latura subiectiva
5. Forme .Sanctiuni .
SECTIUNEA II - Trasaturi comune ale infractiunilor contra
infapturii justitiei
1. Subiectii infractiunilor
2. Latura obiectiva
3. Latura subiectiva
4. Forme . Modalitati . Sanctiuni .
CAPITOLUL III - Tainuirea
1. Continutul legal al infractiunii
2. Conditii preexistente
3. Continutul constitutiv
4. Forme . Modalitati . Sanctiuni .
CAPITOLUL IV - Favorizarea infractorului
1. Continutul legal al infractiunii
2. Structura infractiunilor
3. Conditii preexistente
4. Continutul constitutiv
5. Forme .Modlitati . Sanctiuni .
CAPITOLUL V
Concluzii si aspecte din practica judecatoreasca
Bibliografia

Alte date

?

CAPITOLUL I

Consideratii generale privind infractiunile contra patrimoniului si infaptuirea justitiei

SECTIUNEA I – Consideratii generale si referinte istorice

Legiuirile penale din cele mai vechi timpuri au incriminat si sanctionat sever faptele savarsite impotriva patrimoniului .

In perioada sclavagista erau pedepsite cu asprime furtul , talharia, jaful; mai putin cunoscute erau alte forme de atingere a proprietatii , cum ar fi inselaciunea, abuzul de incredere, gestiune frauduloasa, care erau considerate ca delicte civile .

In perioada feudala se extinde treptat represiunea penala cuprinzad in sfera sa toate faptele prin care se putea aduce vatamari patrimoniului .

De regula , furturile marunte se pedepseau cu biciuirea , insa , la al treilea furt se aplica pedeapsa cu moartea . Daca furturile erau grave, se aplica pedeapsa cu moartea de la primul furt . Aceast asprime a pedepselor arata frecventa infractiunilor si gravitatea lor ; impotriva unor asemenea fapte stapanirea era silita sa recurga la cele mai inumane pedepse .

Sistemele de drept penal moderne , desi au eliminat unele din exagerarile anterioare , au mentinut un regim destul de sever pentru anumite forme de activitate infractionala indreptate impotriva patrimoniului ; totodata, au extins cadrul incriminarilor si la alte fapte specifice relatiilor economice din societatea moderna .

In vechiul drept romanesc existau , de asemene , reglementari foarte detaliate referitoare la aceste infractiuni . Astfel , pravilele lui Vasile Lupu si Matei Basarab , codicile penale ale lui Alexandru Sturza in Moldova si a lui Barbu Stirbei in Muntenia , contineau dispozitii cu privire la infractiunile contra patrimoniului .

Codul penal roman din 1864 , desi copiat in mare parte dupa codul penal francez , cuprinde in capitolul referitor la “Crime si delicte contra propriettilor “numeroase incriminari inspirate din Codul penal prusac, privitoare la apararea patrimoniului menite sa asigure cu mijloace mai severe ocrotirea acestuia .

Codul penal roman din 1936 cuprindea aceasta materie in Cartea II ,Titlul XIV intitulat “Infractiuni contra patrimoniului ‘ sistematizt in 5 capitole astfel :Cap. I – Furtul ;Cap II – Talharia si pirateria ;Cap III – Delicte contr patrimoniului prin nesocotire increderii ;Cap. IV – Stramutarea de hotarare , desfiintarea esmnelor de hotar, stricaciuni si alte tulburari aduse proprietaatii; Cp. V – Jocul de noroc , loteria si specula contra economiei publice .Dupa cum se poate observa Codul penal din 1936 a restrans in limitele sale firesti, toate infractiunile contra patrimoniului grupadu-le dupa obiectul juridic.

Paralel cu prevederile Codului penl de la 1864 cat si de la 1936 au existat si anumite infractiuni contra patrimoniului prevazute in legi speciale , ca de pilda in Codul Justitiei Militare , in Codul Comercial , in Codul Silvic , in Codul Marinei comerciale si altele .

In perioada anilor 1944 – 1989 , s-au produs unele schimbari legislative importante in toate domeniile dreptului , dar , mai ales in cel al dreptului penal, in conformitate cu ideologia vremii si cu modul de a concepe existenta proprietatii, reglementari similare cu ale tuturor tarilor cre se situau pe aceeasi pozitie .In acest context a fost aadoptat Decretul nr. 192 din1950 in continutul caruia s-adefinit notiunea de “obstesc” si implicit si acee de “avut obstesc” .Prin acestact normativ a fost introdus in Titlul XIV al Codului penl din 1936 ,un nou capitol cu denumirea “Unele infractiuni contra avutului obstesc”, caruia ulterior I s-au adus modificari ,mai ales in privinta agravarii pedepselor .

Actul normativ sus citat, marcat momentul cand apare pentru prima oarao ocrotire discriminatorie a patrimoniului dupa cum acesta era considerat “ particular “sau “obstesc’.

Autorii Codului penal de la 1968 , n-au facut si nici nu puteau sa faca altfel decat sa consacre mai departe aceasta conceptie de ocrotire diferentiata a patrimoniului .De aceea , in Titlul III al acestui Cod penal , au fost prevazute infractiuni contra avutului particular , iar in Tiltul IV infractiunile contra avutului obstesc .Comparand aceste reglementari cu cele ale codului penal anterior, observam ca in cuprinsul Codului penal in vigoare numarul incriminarilor in aceasta materie este mai redus ca urmare a unei concentrari a acestora in texte incriminatoare mai corespunzatoare, asa incat unele fapte care in Codul penal anterior se incadrau in texte multiple si diferentiate, in actualul cod sunt prevazute in acelasi text .

O alta problema care trebuie abordata este cea a infractiunilor care impiedica infaptuirea justitiei . Faptele prin a caror savarsire s-ar putea impiedica infaptuirea justitiei sunt incriminate in Capitolul II din Titlul V l Partii speciale a Codului penal .Ratiunea incriminarii acestor fapte rezida din necesitatea de a ocroti prin mijloace de drept penal activitatea de infaptuire a justitiei , activitate care este un atribut al puterii judecatoresti , putere independenta si separata de puterea legislativa si executiva .Independenta puterii judecatoresti a devenit posibila dupa revolutia din decembrie 1989, prin noul cadru legislativ relizat in principal prin dispozitiile Constitutiei adoptate in anul 1991 .

Notiunea de justitie caa valoare sociala ocrotita prin normele dreptului penal are o dubla acceptiune .

In sens restrans ea se refera la rezultatul activitatii instantelor judecatoresti si ca atare se realizeaza prin Curtea Suprema de Justitie si prin celelalte instante judecatoresti stabilite prin lege .

In sens larg , notiunea de justitie include , pe langa activitatea de solutionare a pricinilor de catre instantele de judecata si activitate desfasu-rata de alte persoane care in calitate oficiala sau particulara contribuie la justa solutionare a cauzelor , activitate ce precede judecata precum si activitatea ulterioara a judecatii ,activitate ce presupune punerea in executare a hotararilor judecatoresti .

In notiunea larga de justitie intra si anumite activitati care se realizeaza in cadrul asa-numitelor jurisdictii speciale . Astfel , pot fi enumerate activitatea comisiilor de arbitraj , precum si activitatea altor organisme de rezolvare a unor litigii , care pot functiona chiar in cadrul unor institutii (de exemplu, consiliile de disciplina ) . Deciziile acestor organisme si regulile de procedura dupa care ele isi desfasoara activitatea nu produc efecte si nu sunt obligatorii decat in raport cu cei care , potrivit statutului lor special , se supun acestor jurisdictii speciale .

Ca obiect juridic generic l infractiunii prevzute in Codul penal, in Titlul V , Capitolul II ,justitia trebuie inteleasa in aceasta acceptiune larga si ca fiind o activitate care se desfasoara in principal prin organele de stat . Odata cu abrogarea Legii nr. 59/ 1968 , cadrul general legal dupa cre se desfasoara activitatea de infaptuire a justitiei cu caracter obligatoriu ru toti cetatenii nu mai ingaduie realizarea actului de justitie de catre organizatii obstesti ( comisii de judecata ) . Chiar daca , in principiu , justitia este unica, in functie de natura normwelor juridice incalcate prin actul sau faptul dedus judecatii , se poate vorbi de o justitie penala , justitie civila , justitie

administrativa , disciplinara , etc. , tinand seama si de normele procesuale dupa care se desfasoara aceasta activitate si care difera in raport cu natura normelor juridice incalcate .

Asa cum arata Constitutia , justitia se infaptuieste in numele Legii ( art.123 ) , iar accesul la justitie este liber . Orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor ,qa libertatilor si aintereselor sale legitime . Conform articolului 21 din Constitutie , nici o lege nu poate ingradi exercitiul acestui drept .

In concluzie , infractiunile care impiedica infaptuirea justitiei pot fi definite ca fiind acele fapte care pun in pericol sau care proeduc o vatamare a drepturilor , libertatilor sau intereselor persoanelor fizice sau juridice implicate in actul de justitie , impiedicand insusi procesul de infaptuire in bune conditii si pe care legea penala le incrimineaza .

In sistemul dreptului pozitiv roman , sub denumirea de “ infractiuni care inpiedica infaptuirea justitiei “ sunt incriminate acele actini sau inactiuni care prezinta pericol sociaol pentru realizarea justitiei , ca activitate de interes public in statul de drept.

In teoria dreptului penal , conceptul de infractine care impiedica infaptuirea justitei a primit diverse acceptiuni .

Una dintre aceste acceaptiuni considera ca faptele antisociale prin care se impiedica infaptuirea jusatitei sunt manifestari care lovind in activitatea justitie , lovesc in realitate in ordinera sociala si in ansamblul relatiilor sociale , formarea si desfasurarea normala a acestora fiind grav periclitate cand realizarea justitiei nu mai este posibila . Acest concept prezinta , neindoielnic , meritul de a fi sesizat omogenitatea de esenta a faptelor penale in dreptate impotriva infaptuirii justitiei ; el are calitatea de a fi determinat aceasta categorie de infractiuni in raport cu o valoare sociala cu o identitate proprie in perimetrul valorilor sociale ocrotite de lege penala si anume cea desemnata prin sintagma “ infaptuirea justitiei “ care cuprind , in aceasta viziune , complexul de functii caractertistice operei de infaptuire a justitiei .

Un astfel de concept are , de asemenea , meritul de a fi identificat , implicit dar temeinic , pericolul social pe care-l manifesta comiterea infractiunilor care impiedica infaptuirea justitiei , deoarece intr-adevar , orice actiune sau inactiune care loveste in activitatea justitiei zdruncina ordinea sociala , e de natura sa ameninte sau sa lezeze baza ordinei sociale a oricarei societati civilizate cum a fost si trebuie sa fie considerata justitia .

Dintr-o alta optica , in teoria dreptului penal , s-a considerat ca infractiunile care impiedica infaptuirea justitiei alcatuieste o grupa distincta care cuprinde “ acele fapte de pericol social ce se savarsesc pe parcursul desfasurarii activitatii judiciare “ , prin nesocotirea unor obligatii procesuale , impiedicandastfel infaptuirea justitiei . Acest concept , retine in mod just , mai inati ca faptele penale prin care se impiedica infgaptuirea justitiei formeaza o grupa autonoma de infractiuni . In al doilea rand , conceptul in discutie are meritul ca pune in lumina caracterul periculos pentru societate al acestor infractiuni in raport cu timpul cand se comit – “ pe parcursul desfasurarii activitati judiciare “ – si totodata in raport cu modul de savarsire si anume “ prin nesocotirea unor obligatii procesuale sau a unor garantii procesuale “ . Este pentru prima data in teoria dreptului penal cand sunt scoase in relief doua criterii complimentare care au , cred , carcter realist .

In doctrina penala , infractiunile care impiedica infaptuirea justitiei au mai fost definite si dintr-o alta optica prin referire la organele chemate sa infaptuiasca justitia . Astfel , s-a aratat ca infractiunile care impiedica infaptuirea justitiei constituie “ fapte antisociale a caror savarsire impiedica sau stanjeneste desfasurarea normala a activitatilor organelor chemate sa infaptuiasca justitia . Este definitia care se pare , surprinde de o maniera precisa , esenta faptelor incriminate ca infractiuni care impiedica infaptuirea justitiei in sistemul de drept penal roman .

Definitia sus mentionata necesita ea insasi explicarea unor sintagme pe care autorul le intrebuinteaza su anume cea de “ desfasurarea normala a activitatii “ si cea de “ organe chemate sa infaptuiasca justitia “.De aceea , aceasta definitie lasa fara raspuns o serie de intrebari cum ar fi : sintagma “ desfasurarea normala a activitatii “ vizeaza ordinea de drept normativa sau ordinea de drept efectiva , cea reala ? In ce scop se instituie si se aplica ordinea de drept in infaptuirea justitiei ? Si apoi , care anume categorie de organe de stat sunt printre cele “ chemate a infaptui justitia “ ?

La capatul acestor consideratii , trebuie sa admitem ca nici o definitie nu este exacta , cuprinzatoare .

In demersul sau , teoria dreptului penal a facut si face eforturi permanente , intre altele , de a identifica in conceptul de infractiune care inpiedica infaptuirea justitiei trasaturile esentiale ale incriminarilor cuprinse in sistemul de drept penal privind realizarea justitiei .

In ceea ce ma priveste , socotesc ca , infractiunile care impiedica infaptuirea justitiei sunt fapte antisociale , de grava indisciplina sociala , de frauda si chiar de violenta a caror comitere stanjeneste realizarea justitiei ca o activitate de interes public in statul de drept al unei societati democratice .

Aceasta notiune o infractiunilor care impiedica infaptuirea justitiei pune in lumina pe langa caracterul antisocial al faptelor incriminate in sistemul de drept penal roman sub denumirea de infractiuini care impiedica infaptuirea justitiei si natura intrinseca a acestor fapte ( fie de indisciplina sociala ; fie de frauda ; fie chiar si de violenta ) . Mai mult , conceptul prezentat mai sus , scoate in evidenta continutul social – politic , nu numai normativ al incriminarilor cuprinse in perimetrul acestora , intrucat releva continutul cardinal al obiectului preotectiei penale - infaptuirea justitiei – in raport cu o anumita societate si anume societatea democratica .

Luand in discutie obiectul specific al ocrotirii penale , oricare ar fi asadar , forma contecnciosului prin care se infaptuieste justitia – de drept comun sau speciala – indiferent de particularitatile jurisdictiilor speciale , indiferent de imprenjurarea daca autoritatile jurisdictionale sunt din sistemul organelor de jurisdictie comuna , obisnuita , sau din afara acestuia , legea penala intervine cu sanctiuni specifice pentru nestanjenita realizare a justitiei , in cadrul oricaror forme de jurisdictie .

Astfel , spre exemplu , desi justitia contitutionala este , in sistemul de drept romanesc , o forma speciala de jurisdictie , incredintata Curtii Constitutionale , cu trasaturi si functii specifice care se afla in varful unui edificiu jurisdictional, fiind o veritabila “ putere independenta “ . Desi in cadrul justitiei constitutionale se rosteste dreptul , cu toate acestea , desfasurarea normala a relatiilor sociale privitoare la infaptuirea justitiei constitutionale formeaza neindoielnic obiectul protectie penale prin incriminarea faptelor cuprinse in grupa infractiunilor care impiedica infaptuirea justitiei .

Tot astfel , dat fiind ca , justitia financiara reprezinta , in cadrul ordinei noastre de drept o forma speciala de jurisdictie , incredintata Curtii de Conturi , care exercita in temeiul art. 139 alin. 1 teza a II –a din Contitutie si atrbutiuni jurisdictionale , protectie realizarii normale , nestanjenite , a activitatii de jurisdictie a Curtii de Conturi are loc tot prin intermediul incriminarii faptelor care impiedica infaptuirea justitiei .

Recurgerea la sanctiuni penale in conditiile legii este asadar tot asa de indreptatita in cazul faptelor care aduc atingere activitatii de jurisdictie comuna , obisnuita , cat si in cazul oricaror manifestari antisociale care ameninta sau vatama activitatea de jurisdictie speciala deoarece orice activitae de jurisdictie speciala reprezinta o forma de activitate de interes public .

Obiect al protectiei penale prin incriminarile ce privesc in cazul dispozitiilor referitoare la faptele care impiedica infaptuirea justitiei , il constituie activitatea de realizare a justitiei atat atunci cand prin justitie se solutioneaza un contencios , in cadrul unei proceduri contencioaase , cat si atunci cand justitia nu se pronunta asupra unui contencios ci asupra unei simple cereri , care se solutioneaza cu o procedura necontencioasa . Spre exemplu , cand in dreptul civil , cu o procedura necontencioasa se solutionaza in justitie o cerere in materia inregistrarii partidelor politice ( Decretul lege nr. 9/1989 ) sau o cerere privind incuviintarea adoptiei ( L. nr. 11/1990 modificata ) ori o cerere de incuviintare a efectuarii unor inregistrari in Registrul Comertului .

SECTIUNEA II - Cadrul juridic general insituit prin Contitutia din 1991 si implicatiile sale asupra reglementarilor penale

In materia infractiunilor contra patrimoniului , Contitutia Romaniei , prevede in continutul sau si norme cu carcter de principii constitutionale referitoare la proprietate . Codul penal , fara a contine o definitie a notiunii de “ avut public “ explica in art. 145 , inclus in titlul consacrat stabilirii intelesului unor termeni sau expresii din legea penala , termenul “ public ” . Potrivit textului prin acest termen se intelege tot ce priveste autoritatile publice , institutiile publice , institutiile sau alte persoane juridice de interes public , administrarea , folosirea sau erxploatarea bunurilor proprietate publica , serviciile de interes public , precum si bunurilor de orice fel care , potrivit legii , sunt de interes public .

Constitutia Romania prin art. 135 alin. 2 , imparte proprietatea in doua categorii : publica si privata . In principiu , orice bun , mobil sau imobil , poate forma obiect al dreptului de proprietate publica . In acelasi articol alin. 4 sunt enumerate bunurile care nu pot exista decat in proprietatea publica : bogatiile de orice natura ale subsolului ; caile de comunicatie ; spatiul aerian ; apele cu potential energetic ; plajele ; marea teritoriala ; resirsele naturale ale zonei economice si ale platoului continental . Aceasta enumerare se completeaza cu alte bunuri stabilite de lege ca aprtinand propritatii publice . De exemplu , in art. 4 din Legea 18/1991 ( Legea fondului funciar piblicata in Monitorul Oficial nr. 37 din 20 februrie 1991 ) se arata ca terenurile pot face obiectul dreptului de proprietate privata sau dreptului de proprietate publica .