Pagina documente » Stiinte Economice » Aspecte teoretice si practice privind stingerea obligatiilor

Cuprins

lucrare-licenta-aspecte-teoretice-si-practice-privind-stingerea-obligatiilor
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.
lucrare-licenta-aspecte-teoretice-si-practice-privind-stingerea-obligatiilor


Extras din document

CUPRINS
CAPITOLUL I
CONSIDERATII ISTORICE PRIVIND STINGEREA OBLIGATIILOR - 1 -
i1.1. Originea obligatiei - 1 -
i1.2. Definitia obligatiei - 4 -
CAPITOLUL II
CONCEPTUL DE OBLIGATII - 9 -
i2.1. Aspecte generale - 9 -
i2.2. Izvoarele obligatiilor - 19 -
CAPITOLUL III
CONTRACTUL - 22 -
i3.1. Notiunea de contract - 22 -
i3.2. Principiul libertatii contractelor - 22 -
i3.3. Rolul contractului - 26 -
i3.4. Clasificarea contractelor - 26 -
CAPITOLUL IV
SOLUTIO (PLATA) - CA MOD DE STINGERE A OBLIGATIILOR - 39 -
i4.1. Notiune - 39 -
i4.2. Reglementarea - 39 -
i4.3. Conditii - 40 -
i4.4. Obiectul platii - 41 -
i4.5. Principiul indivizibilitatii platii - 41 -
i4.6. Data platii - 42 -
i4.7. Locul platii - 43 -
i4.8. Imputatia platii - 44 -
i4.9. Dovada platii - 45 -
i4.10. Oferta reala urmata de consemnatie - 47 -
CAPITOLUL V
MODURI VOLUNTARE DE STINGERE A OBLIGATIILOR - 49 -
i5.1. Remiterea (iertarea) de datorie - 49 -
i5.2. Imposibilitatea fortuita de executare - 52 -
i5.3. Novatio (Novatia) - 53 -
i5.4. Delegatia - 58 -
CAPITOLUL VI
MODURI LEGALE DE STINGERE A OBLIGATIILOR - 61 -
i6.1. Confusio (confuziunea) - 61 -
i6.2. Compensatio (Compensatia) - 63 -
i6.3. Prescriptia extinctiva - 68 -
CONCLUZII - 93 -
BIBLIOGRAFIE - 94 -
CUPRINS
CAPITOLUL I
CONSIDERATII ISTORICE PRIVIND STINGEREA OBLIGATIILOR - 1 -
i1.1. Originea obligatiei - 1 -
i1.2. Definitia obligatiei - 4 -
CAPITOLUL II
CONCEPTUL DE OBLIGATII - 9 -
i2.1. Aspecte generale - 9 -
i2.2. Izvoarele obligatiilor - 19 -
CAPITOLUL III
CONTRACTUL - 22 -
i3.1. Notiunea de contract - 22 -
i3.2. Principiul libertatii contractelor - 22 -
i3.3. Rolul contractului - 26 -
i3.4. Clasificarea contractelor - 26 -
CAPITOLUL IV
SOLUTIO (PLATA) - CA MOD DE STINGERE A OBLIGATIILOR - 39 -
i4.1. Notiune - 39 -
i4.2. Reglementarea - 39 -
i4.3. Conditii - 40 -
i4.4. Obiectul platii - 41 -
i4.5. Principiul indivizibilitatii platii - 41 -
i4.6. Data platii - 42 -
i4.7. Locul platii - 43 -
i4.8. Imputatia platii - 44 -
i4.9. Dovada platii - 45 -
i4.10. Oferta reala urmata de consemnatie - 47 -
CAPITOLUL V
MODURI VOLUNTARE DE STINGERE A OBLIGATIILOR - 49 -
i5.1. Remiterea (iertarea) de datorie - 49 -
i5.2. Imposibilitatea fortuita de executare - 52 -
i5.3. Novatio (Novatia) - 53 -
i5.4. Delegatia - 58 -
CAPITOLUL VI
MODURI LEGALE DE STINGERE A OBLIGATIILOR - 61 -
i6.1. Confusio (confuziunea) - 61 -
i6.2. Compensatio (Compensatia) - 63 -
i6.3. Prescriptia extinctiva - 68 -
CONCLUZII - 93 -
BIBLIOGRAFIE - 94 -
C
- 1 -

Alte date

?CAPITOLUL I

CONSIDERATII ISTORICE PRIVIND STINGEREA OBLIGATIILOR

§1.1. Originea obligatiei

Notiunea de obligatie s-a format pe baza unei indelungate evolutii in procesul de tranzitie de la societatea gentilica la societatea politica.

Cercetarea originii si evolutiei obligatiei prezinta un mare interes, datorita in primul rand normelor pe care etapele succesive prin care a trecut notiunea de obligatie in procesul elaborarii sale le-a lasat asupra unor institutii de mai tarziu, precum si asupra terminologiei juridice romane [1 Emil Molcut si Dan Oancea, Drept roman, Casa de editura si presa „Sansa” S.R.L. , Bucuresti 1993, p.155]:

Formarea notiunii de obligatie prezinta un mare interes pentru determinarea corespunzatoare a caracterului primelor obligatiuni. Conceptul de obligatie, ajuns in stadiul perfectei elaborari, presupune un raport juridic caracterizat printr-un inalt grad de abstractizare. La origine insa, obligatia a fost o simpla legatura materiala, fizica, legatura care s-a spiritualizat, s-a juridicizat intr-un indelung si complex proces de evolutie, a carui reconstituire, in mod firesc a dat nastere unor controverse.

Anumiti cercetatori au afirmat ca originile obligatiei trebuie cautate in obiceiurile unor popoare primitive [2 N. Corodeanu, Obligatia romana, Bucuresti, 1994, p. 29]. Conform acestei teorii raportul obligational si-ar avea punctul de plecare in sentimentul de nedreptate, nascut din faptul ca o persoana a primit un lucru fara a da ceva in schimb. S-a observat la unele triburi, cu ocazia anumitor ceremonii, ca un grup (clan, familie) face daruri altui grup. Acest din urma grup are obligatia de a face la randul sau, daruri similare. Credem ca aceasta explicatie este superficiala, intrucat nu se cunoaste ca romanii primitivi sa fi practicat asemenea obiceiuri. Pe de alta parte, practica acestor daruri este lipsita de un acord prealabil si ca atare nu se apropie de conceptul de obligatie elaborat de catre romani. Acceptarea unei asemenea aplicatii echivaleaza cu minimalizarea rolului conditiilor materiale de existenta in care s-a format notiunea de obligatie.

Alti autori cauta originea obligatiei in raporturile dintre ginti, in epoca anterioara fondarii statului. Astfel, daca o ginta era in vreun fel lezata de o alta ginta, fie in colectiv, fie prin unul din membrii sai, intre cele doua ginti izbucnea o stare de razboi. Leziunea suferita de catre ginta o legitima sa se razbune. Potrivit conceptiei de mai sus, dreptul de razbunare a dus la crearea unei stari de aservire intre ginti, drept pe care romanii l-ar fi numit obligatio.

S-a mai sustinut ca originea obligatiei trebuie vazuta in anumite practici religioase sau magie [3 P. Huvelin, Magie et droit individuel, Paris 1906]. În sprijinul acestei teorii este invocat argumentul unui anumit paralelism ce exista la romani intre terminologia juridica si cea religioasa. Asa, de pilda, cuvantul obligare era folosit uneori si in sens religios (a se lega prin votum).

Tot asa, Gaius ne vorbeste despre intrebuintarea juramantului in raporturile de patronat cand libertul promite serviciile sale patronului. Gaius mai precizeaza ca acesta este singurul caz de obligatie contractata prin juramant. Pe de alta parte indiciile de care dispunem ne indreptatesc sa admitem ca primul acord de vointa, generator de obligatie a fost imbracat intr-o forma religioasa [4 C. St. Tomulescu, Drept privat roman, Bucuresti 1973, p. 270].

Se presupune ca la origine, mai intai garantul apoi si debitorul foloseau verbul spondeo, insotit de un juramant, probabil ca acest cuvant era socotit a avea o virtute speciala in a atrage favoarea zeilor. Se recunoaste si faptul ca in anumite domenii, dreptul si religia au avut organisme comune. Amintim in acest sens ca primii jurisconsulti ai Romei au fost chiar pontifii.

Se cunoaste ca proprietarii de sclavi au recurs in vederea atingerii scopurilor propuse – economice si politice – atat la instrumentul dreptului cat si cel al religiei.

Consideram ca notiunea de obligatie, ca si alte institutii sau idei juridice, isi au originea in obiceiurile nejuridice ale romanilor, generate de conditiile materiale proprii epocii de descompunere a oranduirii gentilice.

a) În societatea gentilica, daca o persoana era victima unui delict, toti membrii colectivitatii ii luau apararea. Nu suntem in masura sa cunoastem cum functiona in mod concret obligatia membrilor gintii de a se apara reciproc. Dar aceste obiceiuri erau cunoscute la toate popoarele vechi, precum si la unele popoare ce se afla inca la nivelul organizarii gentilice.

Mai tarziu dreptul de razbunare al victimei a fost inlocuit cu un alt sistem, mai evoluat, potrivit caruia delicventul si pagubasul ajung la intelegere [5 Disp. Legii celor XII Table: Si membrum rupsit, in cum ea pacit talio esto]. Despagubirea ia locul razbunarii.

b) În acest stadiu de evolutie al ideii de obligatie, pagubasul il tine totusi pe delicvent in lanturi pana la plata efectiva a despagubirii. Numai in felul acesta victima delictului avea siguranta ca paguba va fi reparata.

c) Într-un stadiu mai avansat, pagubasul consimte sa-l elibereze pe delicvent din lanturi, inca inainte de procurarea valorii ce constituie obiectul despagubirii, cu conditia ca delicventul sa lase in locul sau un gaj. Este vorba de un gaj viu, un ostatic, care devine obiectul razbunarii victimei daca delicventul nu-si respecta promisiunea de a plati despagubirea.

Eliberarea din lanturi a delicventului si inlocuirea sa cu un gaj viu da nastere unei situatii noi, in care cel ce face promisiunea inceteaza obiectul de executare, iar ostaticul devine obiectul executarii cu toate ca nu a promis nimic. În aceasta etapa primitiva, obligatia este formata din doua elemente: datoria, care reprezinta situatia delicventului si raspunderea, care infatiseaza situatia garantului.

Distinctia dintre datorie si raspundere a lasat urme puternice in dreptul roman. Astfel, spre exemplu, interventia garantilor elibereaza pe cel care a facut o promisiune sau este considerat debitor. Tot asa cel chemat in judecata poate fi eliberat prin interventia unui vindex, care la inceput era ostatic

d. Într-o faza noua, intre garant si pagubas, intervine o intelegere, in care trebuie sa vedem cea dintai obligatie contractuala. Potrivit acestei intelegeri, garantul se obliga sa plateasca pagubasului, in cazul refuzului delicventului. În acest stadiu, garantul nu mai este tinut in lanturi, legatura materiala fiind inlocuita cu una juridica (obligatio) [6 C. St. Tomulescu, Drept privat roman, Bucuresti 1958, p. 471].

e. Cu timpul s-a admis ca delicventul sa devina garant pentru promisiunea sa. Din moment ce garantul nu mai era tinut in lanturi, nimic nu se opune ca delicventul sa devina propriul sau garant, asumandu-si raspunderea pentru plata datoriei. Odata cu acest pas, constatam ca acele doua elemente ale obligatiei (datoria si raspunderea) se intrunesc asupra persoanei delicventului.

f. La un moment dat s-a considerat a fi de prisos ca delicventul sa apara ca propriul sau garant. Delicventul se obliga direct, astfel incat cele doua elemente ale obligatiei se contopesc. Din momentul in care delicventul se obliga direct, procesul de formare al obligatiei s-a incheiat. Ca efect al intelegerii intervenite, pagubasul apare in calitate de creditor, iar delicventul in calitate de debitor.

Revazand intreaga evolutie a procesului de elaborare a obligatiei constatam ca in toate fazele, elementul dominant a fost cel al raspunderii, intemeiat la origine pe constrangerea materiala. Societatea gentilica a recurs la asemenea forme de constrangere intrucat numai ele erau de natura sa constituie o garantie autentica, in acel stadiu de dezvoltare al ideilor si institutiilor.

La capatul acestei evolutii, conceptia primitiva, potrivit careia obligatia era vazuta ca o stare de aservire fizica se transforma. În stadiul final, obligatia ne apare ca un raport juridic in temeiul caruia creditorul are dreptul de a pretinde o prestatie de la debitor. În vederea valorificarii acestui drept, creditorul are posibilitatea de a urmarii patrimoniul debitorului.

Referindu-se la dreptul roman, retinem ca pentru Matei Cantacuzino notiunea de obligatie corespundea cu aceea a dreptului de creanta, adica cu dreptul creditorului la o anumita prestatie a debitorului [7 Matei Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 1998, p. 351].

În „Tratatul de drept roman” elaborat de C. Hamangiu, I. Rosetti Balanescu si Al. Baicoianu, vol. II, se arata ca, in sens larg, obligatia este „o legatura juridica intre doua sau mai multe persoane, in virtutea careia o parte, numita debitor, se obliga fata de alta, numita creditor, la executarea unei prestatii pozitive sau negative, adica la un fapt sau la o abstentiune”.

§1.2. Definitia obligatiei

Se cunosc doua definitii celebre ale obligatiei, prima atribuita lui Paul: Obligatiomni substantia non in co consistit, ut aliquod corpus nostrum aut servitutem nostram faciar, sed ut alium nobis adstringat ad dandum aliquid vel feciendum vel praestandum (Natura obligatiei nu consta in faptul ca un lucru devine al nostru sau ne este constituita o servitute ci faptul ca cineva e constrans a ne transmite proprietatea unui lucru, a face ceva sau a indeplini o prestatiune) [8 I. Dogaru, Drept civil roman, Tratat vol. I, Editura Europa, Craiova 1966, p.123-124 si

Emil Molcut, Dan Oancea, Drept roman, Casa de Editura si Presa “SANSA” S.R.L, Bucuresti 1993, p. 158-159].

Din citirea textului, constatam ca Paul nu da propriu-zis o definitie a obligatiei ci mai degraba opune conceptul de obligatie dreptului real sau actelor ce sunt utilizate in scopul dobandirii unor drepturi reale.

În context, celebrul jurisconsult ne infatiseaza si unele elemente ale obligatiei, aratand ca natura ei se defineste prin termenii: dare, facere si prestare.

Termenul de dare desemneaza obligatia de a transmite proprietatea unui lucru, a constitui un drept real sau a plati o suma de bani. Prin facere intelegem obligatia de a face orice pentru creditor, ca de pilda, o prestatiune de servicii, sau chiar a nu face.

Prestare desemneaza obligatia de a procura folosinta unui lucru fara a se constitui un drept real, ca de exemplu remiterea posesiunii unui lucru. În vocabularul juridic modern, cuvantul prestatiunem, derivand din prestare, desemneaza obiectul oricarei obligatii.

Cercetand ordinea in care au fost enuntati termenii in textul lui Paul in raport cu semnificatia lor juridica ajungem sa constatam unele nepotriviri. Astfel, Paul se refera mai intai la facere si apoi la prestare desi prestare este inclus in sensul notiunii de facere.

De altfel, in sens roman, chiar si obligatiunea de dare este tot o obligatiune de a face, intrucat il obliga pe debitor sa recurga la un anumit act juridic, in vederea transmiterii proprietatii. Precizam cu aceasta ocazie ca in dreptul roman contractele nu sunt translative de proprietate ci numai generatoare de obligatii. Astfel, daca debitorul se obliga prin contract sa transmita proprietatea asupra unei res mancipi in executarea obligatiei va trebui sa recurga la mancipatiune. Numai prin utilizarea acestui act, ulterior contractului si distinct de el, se va ajunge la executarea obligatiei de dare.

Cea de a doua definitie, datorata Institutelor lui Iustinian se apropie mai mult de acceptiunea moderna a obligatiei. Potrivit acestui text: Obligatio est juris quo necessitate adstringimur alicujus solvende rei secundum nostrae civitatis jura (Obligatia este o legatura de drept prin care suntem siliti a plati ceva conform dreptului cetatii noastre) [9 Teodor Sambrian, Drept roman, Principii, institutii, si texte celebre, Casa de editura si presa “SANSA” S.R.L , Bucuresti 1994, p. 107].

Desi definitia lui Iustinian reprezinta obligatia ca pe un raport de drept (vinculum juris), ea reprezinta si unele imperfectiuni, in special in privinta precizarii elementelor obligatiei. Astfel, definitia ne infatiseaza numai un aspect al obligatiei si anume situatia debitorului. Se vorbeste numai despre constrangerea la care debitorul era supus (quo necessitate adstringimur), fara sa se aminteasca despre dreptul creditorului de a pretinde o plata. Pe de alta parte, in definitie nu se precizeaza ca obligatia intr-un studiu evoluat presupune datoria juridica de a face si nu numai constrangerea de a plati (quo necessitate adstringimur alicujus salvendae rei).

În acest text, termenul plata nu desemneaza pur si simplu obligatia de a plati o suma de bani, ci obligatia de dare, facere sau prestare cu intelesul pe care l-am prezentat mai sus.

Cuvintele vinculum iuvis prin care se desemneaza o legatura de drept, fac aluzie la cele doua persoane intre care se stabileste raportul juridic. Situatia debitorului este aratata in mod expres, cea a creditorului este numai sugerata.

Cealalta parte a legaturii juridice catre care suntem constransi a face o plata nu poate fi decat creditorul.

Termenii de creditor si debitor cat si creditorul au fost de la origine. Multa vreme, atat debitorul cat si creditorul au fost desemnati prin termenul reus (parte in proces). În sens etimologic, cuvantul creditor vine de la credo (a da bani cu imprumut), de unde deducem ca primul creditor a fost cel caruia i se datora o suma de bani. Cu timpul termenul a fost extins la situatia tuturor persoanelor carora li se datora ceva.

Se constata ca in definitia lui Iustinian exista numeroase norme care ne arata cat de mult este legata notiunea de obligatie de ideea constrangerii. Chiar cuvantul obligatio este format din ob si legare, adica a lega. În sens originar sobrere inseamna a deslega si numai cu timpul a capatat intelesul de a plati. Mai tarziu, vechiul sens al cuvantului a disparut din constiinta sociala, dar etimologia sa este graitoare.

Într-o alta definitie, obligatia civila este definita ca fiind „indatorirea subiectului pasiv al raportului juridic civil de a avea o anumita conduita, corespunzatoare dreptului subiectiv corelativ, conduita care consta in a da, a face ori a nu face ceva si care, la nevoie, poate fi impusa prin forta coercitiva a statului”.

Altfel spus „(... obligatia civila este acel raport juridic in temeiul caruia o persoana – denumita creditor (reus credendi) poate sa pretinda unei alte persoane, denumita debitor (reus debendi) sa-i faca o prestatie pozitiva sau negativa, iar in caz de neindeplinire s-o poata obtine fortat” [10 Ion Dogaru, Elemente de drept obligational, Curs universitar, Partea a III-a, Tipografia Universitatii din Craiova, 1971, p. 3].

În dreptul nostru tratatele si monografiile referitoare la stingerea obligatiilor nu releva un punct de vedere unitar.

C. Hamangiu, I. Rosetti – Balanescu si Al. Baicoianu critica enumerarea facuta in art. 1091 Cod civil aratand ca in afara de anulare si de efectul conditiei rezolutorii care conduc la desfiintarea retroactiva a obligatiei, stingerea obligatiei se realizeaza uneori fara indestularea creditorului ca, de exemplu, prin remiterea datoriei, prin prescriptie sau prin imposibilitatea de executare. În conceptia autorilor Rosetti – Balanescu si Al. Baicoianu, in domeniul stingerii obligatiei, sunt analizate: plata prin subrogatie, cesiunea bunurilor, novatia, delegatia, darea in plata, compensatia, confuziunea, remiterea datoriei, imposibilitatea executarii si prescriptia extinctiva.

În doctrina franceza „clasica” in cadrul stingerii obligatiilor sunt studiate plata cu subrogatie, oferte de plata cu consemnare, cesiunea bunurilor, novatia, delegatia, remiterea de datorie, compensatia, confuziunea, pierderea lucrului datorat, actiunea in nulitate sau resciziunea conventiilor, prescriptia extinctiva [11 Paul Mircea Cosmovici, Drept civil, Drepturi reale, obligatii, Legislatie, Editura ALL 1996, p. 358 - 359].