Pagina documente » Istorie, Arte, Teologie » Asistenta sociala in Biserica veche si slujirea sociala ca si componenta a mantuirii

Despre lucrare

lucrare-licenta-asistenta-sociala-in-biserica-veche-si-slujirea-sociala-ca-si-componenta-a-mantuirii
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.
lucrare-licenta-asistenta-sociala-in-biserica-veche-si-slujirea-sociala-ca-si-componenta-a-mantuirii


Cuprins

CUPRINS
I. ASISTENTA SOCIALA iN BISERICA VECHE
1. Ghirocomiile sau Azilele pentru vaduve
2. Partenocomiile sau Casele de adapost pentru fecioare
3. Brefotrofiile sau Leagane de copii mici parasiti sau gasiti
4. Orfanotrofiile
II. SLUJIREA SOCIALA CA SI COMPONENTA A MiNTUIRII
1. Credinta si faptele bune, conditii subiective ale mintuirii.
2. Faptele bune, expresii si roade ale slujirii crestine.
3. Netemeinicia conceptiilor sectare despre slujirea sociala.
4. Faptele bune, criteriu al judecatii particulare si obstesti.
III. CONCLUZII

EXTRAS DIN DOCUMENT

?

I. ASISTENTA SOCIAL? ÎN BISERICA VECHE

Alaturi de harul sfintitor, de cuvantul inspirat si de rugaciunea inaripata de credinta, alaturi de mijloacele dumnezeiesti de chemare la viata cea noua in Hristos, de primenire si de continua zidire duhovniceasca, Biserica a folosit intr-o larga masura si mijloacele omenesti de ajutorare morala si materiala a celor cuprinse si in aria lucrarii sale mantuitoare.

Care erau aceste mijloace? Acelea care puteau fi folosite si pe care le indicau atat natura si rosturile Bisericii, cat si nevoile vietii omenesti.

Biserica insasi a trebuit, potrivit naturii ei, sa se organizeze in chip de societate religioasa, folosind mijloacele obisnuite ale organizarii sociale, intre care si pe cele materiale-economice. De altfel, rostul sau misiunea Bisericii a reclamat si a impus folosirea acestora, intrucat fara ele nu se poate asigura nici viata, nici lucrarea Bisericii in lume. Daca acestea erau nevoi firesti de care Biserica a trebuit sa tina seama pentru sine insasi, apoi nu era oare tot atat de limpede, ca trebuia sa tina seama in lucrarea ei si de nevoile firesti ale credinciosilor sau in general de ale celor che­mati la mantuire?

Si unele si altele indicau folosirea mijloacelor omenesti obisnuite prin care se mentine si se asigura viata, conditia oricarei lucrari, oricarei misiuni sau infaptuiri pe taramul lumii acesteia.

Dar una este folosirea lor pentru organizarea si lucrarea Bisericii si alta este folosirea lor pentru satisfacerea nevoilor comune ale vietii credinciosilor, sau macar pentru alinarea suferintelor acestora. Si intr-un caz si intr-altul, se cere in primul rand: asigurarea mijloacelor materiale si apoi distribuirea lor, corespunzatoare nevoilor deosebite, care ne reclama intr-un fel pentru intretinerea cultului si a slujitorilor Bisericilor si intr-alt fel pentru ajutorarea sau ocrotirea sociala a credinciosilor. În orice caz insa, nici agonisirea si nici folosirea mijloacelor acestora nu poate urmari in fond alt scop decat acela pe care-l urmareste in mod prin­cipal intreaga lucrare a Bisericii: mantuirea. Si nu trebuie sa se piarda nici o clipa din vedere ca elementul sau mijlocul principal de care se serveste Biserica in acest scop, este cel reprezentat de latura divina a lucrarii ei: harul si chipurile in care el se pogoara asupra firii.

Cautand sa-i asigure siesi mijloacele materiale care-i sunt necesare, Biserica s-a preocupat si de nevoile materiale ale credinciosilor, insa numai privindu-le prin prisma obiectivului religios pe care-l urmareste, iar nicidecum in alt scop. De aceea, Biserica n-a cautat sa acapareze mijloacele economice ale societatii omenesti in genere sau ale Statului, si – cel putin in Rasarit – ea nu a incercat sa se substituie puterii civile si rostu­lui acesteia, ci doar sa aplice, in cadrul lucrarii ei religioase, acele prin­cipii sau acele invataturi, pe care insusi cuvantul Sfintei Scripturi nu le socoteste de nici un pret, daca nu sunt intarite prin fapte corespunzatoare.

Prin aceasta, nu vrem sa spunem ca ar fi lipsit in unele epoci si in unele parti ale Bisericii din Rasarit, incercari sau tendinte de a concura Statul prin forta economica. Astfel de stari sau orientari au existat, dar ca exceptii, ca abateri, iar nu ca orientare generala pe care si-ar fi insu­sit-o intreaga Biserica. De altfel, unor astfel de orientari gresite li s-au dat replicile cuvenite prin secularizarile pe care le-a inregistrat istoria mai veche si mai noua ca avertismente si ca indreptari aduse de insasi dezvol­tarea fireasca a lucrurilor.

Asadar, Biserica ingrijindu-se de nevoile comune de viata ale credinciosilor sau ale tuturor celor chemati la mantuire, s-a mentinut prin aceasta lucrare in cadrul rostului sau religios. De aceea Biserica nu si-a limitat lucrarea ei de ajutorare numai la credinciosi, ci si-a extins-o in toata vremea, la „toata faptura, dupa cuvantul Domnului, care i-a trimis pe ucenicii Sai, zicandu-le: Mergeti in toata lumea si propovaduiti Evan­ghelia la toata faptura (Marcu XVI, 15).

Si nici nu putea sa fie altfel. Caci doar mantuirea infaptuita de Domnul nu a cuprins numai pe unii, ci pe toti oamenii, chemandu-i pe toti sa-si ia partea lor, care va fi dupa alegerea fiecaruia. Ca urmare, Evan­ghelia – vestirea cea buna – trebuia dusa pretutindeni ca o adeva­rata buna vestire pentru toti si in primul rand pentru aceia care nu ajunsesera inca la cunostinta ei.

Dar vestirea Evangheliei si-a facut drum in lume si pana la mar­ginile pamantului (Fapte I, 8), nu numai prin folosirea lucrarii directe a harului si nu numai prin puterea nebiruita a cuvantului Domnului, care nu poate fi legat (II Tim. II, 9), ci si prin puterea tot atat de nebiruita a faptei. Caci buna vestire trebuia dovedita ca atare, prin fapte bune. Valoarea si folosul cuvantului se vadeste din intruparea lui, din rodul lui pentru viata, Cuvantul bun, vestea cea buna, nu rasuna in gol, ci prinde si se implineste in mod concret, in fapte si prin fapte, care-i deschid drumul in viata. Pentru ca o vestire sau o propovaduire sa fie cu adevarat evanghelie, ea trebuia sa se dovedeasca neintarziat a fi si o facere de bine, adica nu numai o buna vestire, ci si o buna lucrare. Iar spre a se vadi buna si din fapte, Evanghelia trebuie sa cu­prinda in sine un adevar de folos pentru viata, si in acelasi timp sa aiba si puterea de a se infaptui, de a se aplica continuu si de fiecare data intr-un fel nou si corespunzator realitatilor vietii.

Puterea aceasta o are adevarul in sine proportional cu masura cuprin­sului sau, dar cu toate acestea ea nu cuprinde, nu rascoleste si nu trans­forma in bine viata, decat in masura in care adevarul e strabatut si insotit la fiecare pas de fluidul sfant al dragostei. În dragoste sta puterea netrecatoare a tuturor marilor cuvinte, a tuturor adevarurilor care pot interesa viata omeneasca, a tuturor ideilor transformatoare de viata. Ea este un lucru firesc, o insusire natura a fapturii umane, dar in acelasi timp este si o zidire, o sadire noua suprafireasca in inima omului, este o unda plina de mireasma invioratoare a harului, care se sa1asluiese in sufletele celor ce-L cauta pe Domnul si care leaga taramul acesta de celalalt printr-o cale de lumina neapusa, printr-o punte incandescenta care se arcuieste intre cer si pamant, intre tariile ceresti si stihiile pamantesti.

Scanteie sfanta care incalzeste si inmoaie inimile cele mai impietrite, ea topeste toate zalele cu care se fereca si se izoleaza oamenii unii de altii, ea deschide usile zavorate si ascunse ale celor puternici, deschide punga celui avut pentru nevoile sarmanului, destrama valul de manie si de intu­neric pe care-l lasa in urma lor certurile si inviforarile de patimi, stinge distantele care-i despart in vreme pe tineri de batrani, ca si cele de orice fel care-i despart pe toti cei de sub ceruri, si mai cu seama, stinge depar­tarea dintre cer si pamant, coborand cerul pe pamant si ridicand pamantul spre ceruri.

Nici o putere nu este asemenea acesteia si in ea se simte: puterea lui Dumnezeu insusi.

Ea razbate din glasul cantecului, din graiul cald al oricarui mestesug care misca inima omului, din cuvantul parintilor, al prietenilor si al oricarui om adevarat, din privirea senina ca si din cea plina de ingrijorare pentru binele semenului; se simte in pulsul inimii celui cu care vorbesti, in accen­tul pe care-l pune cel ce zideste prin cuvant, in mana celui care calauzeste o corabie, o nava aeriana, o masina, in mana celui care faureste unelte pentru munca, si cu deosebire, intr-un mod mai graitor si mai frapant decat in orice alta imprejurare, se simte in mana care da celui lipsit, in mana care ajuta in mana care face numai lucrul pentru care a fost harazita, lucrul bun pe seama tuturor.

Aceasta este mana care continua zidirea lui Dumnezeu, mana care intoarce de la moarte la viata, mana binecuvantata, care se intinde celui cazut in necaz.

Si cum ar putea sa fie numita oare altfel aceasta mana, decat mana a lui Dumnezeu?

Mana care ajuta pe cel lipsit, pe cel cazut in nenorocire, este mana care aduce mangaiere, insufla incredere, trezeste nadejde si invie parca aproape din morti. De cele mai multe ori, ea reabiliteaza astfel chipul lui Dumnezeu din fiecare semen cazut. Si nu este oare aceasta o fapta asemenea ridicarii si izbavirii unui inger cazut?

Prin nimic nu se inalta omul atat de sus, ca prin fapta dragostei, prin binele pe care-l face. Fiecare gest, chiar fiecare gand indreptat spre binele semenilor nostri, pune o treapta pentru scara noastra catre ceruri.

Prin nimic nu se simte mai viu, mai puternic si mai nedezmintit prezenta lui Dumnezeu in lume, decat prin fapta dragostei, fapta de va­loare absoluta, care nu asteapta rasplata. Prin ea ne marturisim fii ai lui Dumnezeu si ai lui Dumnezeu impreuna-lucratori suntem (I Cor. III, 9).

Si ce grai puternic si ce rasunet prelung are fapta cea buna! Cate simtaminte nemarturisite si cate ganduri nerostite rosteste ea! Cate unde si cate valuri de bucurie, de fericire, de dragoste de oameni, de dragoste de viata si de dragoste de Dumnezeu nu trezeste ea! Asemenea dragostei din care naste, ea nu cade niciodata nu piere, nu are moarte, pentru ca biruieste mereu moartea si canta vietii imnul divin al celei mai negraite si netrecatoare fericiri.

Dar pe cat de slavita este mana care ajuta si pe cat inalta ea pe om pana la slava lui Dumnezeu, tot pe atat de osandita si pierzatoare este mana care se ridica spre savarsirea faptei rele, a celei potrivnice rostului care i s-a harazit din fire, ca si aceea care putand face binele, se intoarce de la cel lipsit, lasandu-l desert si nemangaiat.

Cat de mare este puterea faptei bune, cat de mult intareste si-i zideste pe oameni, cata putere are ea pentru strangerea unitatii si fratiei dintre oameni, se vede cu usurinta din faptul ca spre binefacator alearga toata lumea, il cauta toti, il iau chiar cu asalt, impinsi de atractia pe care o simt fata de el. Pe cand, nimeni niciodata n-a vazut imbulzindu-se lumea la usa celui facator de rele.

Iar puterea de atractie pe care o vadeste fapta buna, asemenea dra­gostei din care izvoraste, nu cade niciodata; nu cade si nu scade, ci se sporeste si se improspateaza mereu. Cu aceasta putere a crescut si s-a innoit continuu lucrarea Evangheliei, Evanghelia insasi si-a despicat prin ea un drum biruitor prin stihiile veacului, un drum al izbavirii prin lupta cea buna, a carei principala arma a fost si a ramas dragostea de oameni.

Aceasta dragoste vie, activa si atotbiruitoare, constituie deopotriva, atat obiectul propovaduirii, cat si al principalei lucrari a Bisericii, dupa pilda si povatuirea Mantuitorului insusi.

Nu este pagina din Sf. Scriptura si nici din istoria Bisericii, in care sa nu graiasca prin Duhul Sfant si prin fapte de dumnezeiasca frumusete, dragostea de oameni.

Dar aceasta dragoste isi are izvorul in dragostea lui Dumnezeu pentru faptura mainilor Sale, pentru ca Dumnezeu insusi este dragoste (I Ioan 4, 8, 16), si ea isi gaseste implinirea in dragostea fapturii insasi fata de Ziditor, in dragostea fata de Dumnezeu, caci, dupa cuvantul Scrip­turii, in dragostea de Dumnezeu si de aproapele, se cuprinde toata Legea (Matei XXII, 37-39).

Dar iarasi, implinirea Legii se incepe cu dragostea de aproapele, pentru ca cel ce zice ca iubeste pe Dumnezeu, pe care nu-L vede, si nu iubeste pe fratele sau (aproapele) pe care il vede, mincinos este (Ioan IV, 20).

Si dragostea pe care a propovaduit-o Biserica, dragostea la care i-a chemat Mantuitorul si ucenicii Lui pe oameni, nu putea fi o dragoste mincinoasa, o dragoste graita si netraita, o dragoste nearatata prin fapte, caci Biserica nu greseste, ci ea pastreaza in veac si fara de stirbire si harul si adevarul descoperit spre mantuirea oamenilor. Iar pentru a nu gresi, ea a urmat fidel cuvantul Domnului, care a dat pilda in aceasta privinta, zicand: Flamand am fost si Mi-ati dat sa mananc; setos am fost si Mi-ati dat sa beau, strain am fost si M-ati cercetat; in inchisoare am fost si ati venit la Mine, deci, veniti binecuvantatii Parintelui Meu, mosteniti imparatia cea pregatita voua de Ia intemeierea lumii (Matei XXV. 34-36).

Nu mai putin s-a calauzit Biserica si dupa cuvantul tot atat de limpede al Sfintilor Apostoli prin care a grait Duhul Sfant, invatand ca nici cre­dinta fara de fapte nu poate sa mantuiasca pe cineva (Iacob II, 14) si aratand cat de mult se amagesc, ca niste oameni fatarnici sau fara de minte, aceia care ocolesc faptele dragostei de aproapele. Caci – zice Sf. Apostol Iacob – de vor fi fratele sau sora goi si lipsiti de hrana de toate zilele; si le va zice cineva din voi: mergeti in pace, incalziti-va si va saturati si nu le-ar da cele de trebuinta trupului, ce folos ar fi? (Iacob II. 15-16).

Ce povatuiri si ce indrumari ar putea fi mai limpezi si mai graitoare decat acestea, in privinta caii pe care trebuia sa mearga Biserica pentru implinirea fara de greseala a Legii intregi?

Si Biserica nu a stat nici un moment la indoiala sa intareasca prin fapte corespunzatoare, credinta si dragostea pe care le vestea si la care ii chema pe oameni.

Din primele zile ale lucrarii sale, prin Sfintii Apostoli, prin ucenicii acestora, prin evanghelisti, prooroci, prin diaconi, diaconite, prezbiteri, prezbitere, vaduve si prin toata obstea de credinciosi, impreuna cu slu­jitorii obisnuiti ca si cu cei harismatici, Biserica a pus toata grija pentru painea cea de toate zilele a celor nevoiasi. Evanghelia nu li s-a vestit acestora numai prin cuvant, ci si prin fapta; iar vestea cea buna a faptei de ajutorare, evanghelia faptei, a strabatut ca fulgerul de la un capat la altul lumea romana. S-au ridicat ca valurile uriase ale apelor multi­mile celor flamanzi si goi si in toate partile s-a pornit cautarea lui Hristos si a ucenicilor Sai, cautarea celor ce vesteau si infaptuiau o Lege noua, o lege biruitoare prin dragostea de oameni. Si atat de mare era puterea faptei izvorata din dragoste, incat si numai numele celor ce veneau in numele Domnului era binecuvantat de noroade, starnea nesfarsite unde de dragoste care se propagau in chip miraculos, cuceritor, punand sta­panire pe mici si pe mari, pe iudei si pe elini, pe saraci si pe bogati, impartasindu-i pe toti din bucuria cu adevarat dumnezeiasca a dragostei care sfarama toate barierele dintre oameni. Si cate erau atunci aceste bariere si in cate feluri fusesera ele infipte chiar si in constiinta lumii de atunci ca lucruri vesnice, de neschimbat! Si totusi se ivise nadejdea schim­barii lor; clatinarea lor in cugetul oamenilor incepuse.

Ce veste buna pentru cei asupriti si ce naprasnica noutate pentru asupritori!

În curand si unii si altii s-au facut vestitorii ei. Iar Biserica si obstiile de credinciosi implineau in dragoste si smerenie Legea cea noua. Sta­panirea i se opunea. Crestinii erau loviti, dar hotararea lor de a trai dupa Noua Lege era neinduplecata. Fara trufie si fara impotrivire fata de legi si de stapanire, ei nu-si plecau fruntea in fata nimanui, incat cu adeva­rat a putut spune unul dintre ei, plin de mandria legitima pe care i-o dadea. constiinta biruintei de neinlaturat a Bisericii: „Romanus orbis ruit, et tamen cervix nostra erecta non flectitur [1 Ieronim, Epist. 60; 16, P.L. 22, 600]”.

Aparati de nevoi, loviti de poruncile stapanilor, stigmatizati ca dus­mani ai lui Dumnezeu si ai neamului omenesc, incoltiti de prigonitorii care se sculau din toate partile asupra lor, urmariti, tarati prin judecati si temnite, batjocoriti, exilati, trimisi pe galere, la ocne si azvarliti prada fiarelor din circuri, crestinii infruntau cu tarie atrocitatea lumii vechi si, dupa cuvantul Domnului, umblau din cetate in cetate, din loc in loc, apa­randu-si viata si propovaduind Legea cea Noua (Fapte I, 8; Matei X, 23).

Drumurile de pe uscat si cele de pe apa erau pline de crestini porniti in exod. Pe unde se intalneau; dadeau slava lui Dumnezeu, se imbratisau frateste si nu crutau nimic spre a se ajuta unii pe altii cu tot ce puteau. Ei se iubeau unii pe altii inainte de a se cunoaste, asa cum pe buna drep­tate remarca, vrand sa-i ia un bataie de joc, unul dintre veninosii lor ad­versari de atunci [2 Lucian din Samosata: Despre moartea cinicu1ui Peregrinus, 10, la A. Harnack: Misiunea si raspandirea crestinismului in primele trei veacuri, ed. 3, Leipzig 1915, vol. I, p. 157.

].

Datorita acestor stari, care au inceput dupa uciderea Sfantului Diacon Stefan, la Ierusalim, durand mai bine de doua veacuri si jumatate, suferintele, nevoile crestinilor s-au sporit. Saracii s-au inmultit, caci pri­gonirea ii facea sa-si paraseasca avutul si sa plece in lume; s-au sporit orfanii si a crescut numarul vaduvelor ramase de pe urma celor osanditi la moarte sau la exil, de pe urma marturisitorilor si mucenicilor, si atatea lipsuri si suferinte au aparut, incat toate laolalta ar fi coplesit si ar fi sters orice urma de Lege Noua, daca n-ar fi ars nestins flacara sfanta a dragostei in sufletele tuturor celor ce L-au cunoscut pe Hristos.

Cat de greu era sa le vii in ajutor tuturor categoriilor acestora de oameni loviti si mai ales sa-i ajuti in mod statornic si organizat! Mi­nunea aceasta n-a putut-o face decat dragostea jertfelnica a tuturor crestinilor, unul fata de altul.

Dar, dupa cuvantul Mantuitorului (Matei V, 44-47), crestinii erau datori sa-i ajute si pe straini, pe necrestinii care ajungeau in lipsuri sau in necazuri.

Marturii neindoielnice arata ca Biserica primara si-a indeplinit aceste indatoriri atat fata de fiii sai cat si fata de straini.

Cum si in ce chip? Prin diverse forme de organizare sociala care s-au succedat in dezvoltarea vietii bisericesti, dar care au si coexistat, adica au durat alaturi una de alta, implinind fiecare in felul sau cele de trebuinta pentru obstea credinciosilor ca si pentru nenumarati prozeliti, catehumeni sau chiar pagani. Dintre aceste forme de organizare sunt cunoscute ca mai importante urmatoarele trei:

a) organizarea comunitatilor bisericesti cu proprietate de obste (Fapte II, 44; IV, 32);

b) organizarea comuni­tatilor bisericesti sub forma colegiilor, corporatiilor sau asociatiilor inga­duite sau tolerate de legea romana, si in fine;

c) organizarea lor ca uni­tati fara proprietate de obste, avand insa o intreaga retea de societati religioase si de institutii de asistenta sociala, care asigurau ajutorarea materiala a celor lipsiti.

Fara indoiala ca asistenta individuala, neorganizata, n-a lipsit nicio­data si in nici o vreme din Biserica, oricare va fi fost forma ei de orga­nizare sociala sau in orice chip va fi fost asigurata in sanul ei asistenta celor nevoiasi.