Pagina documente » Drept » Autoritatea militara. Rolul acesteia in realizarea apararii nationale

Despre lucrare

lucrare-licenta-autoritatea-militara.-rolul-acesteia-in-realizarea-apararii-nationale
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.
lucrare-licenta-autoritatea-militara.-rolul-acesteia-in-realizarea-apararii-nationale


Cuprins

INTRODUCERE 2
CAPITOLUL I. ROLUL AUTORITATILOR MILITARE iN REALIZAREA SERVICIULUI PUBLIC AL APARARII NATIONALE 3
1.1. Serviciul public al apararii nationale 3
1.1.1. Definirea serviciului public al apararii nationale 3
1.1.2. Caracteristicile serviciului public al apararii nationale 5
1.1.3. Armata - serviciu specializat al apararii nationale 7
1.1.4. Competanta armatei 9
1.2. Competenta autoritatilor publice in conducerea apararii nationale 10
1.2.1. Principiile de baza ale organizarii si functionarii sistemului militar 10
1.2.2. Autoritatile publice special abilitate in gestionarea problemelor esentiale in materie de aparare 11
1.2.3. Notiunea de autoritate militara 14
CAPITOLUL II. ACTELE AUTORITATILOR MILITARE - NOTIUNE SI SFERA 21
2.1. Comandament si administratie in activitatea militara 21
2.1.1. Notiunea de comandament si administratie militara 21
2.1.2. Evolutia legislatiei administratiei si comandamentului militar 24
2.2. Raporturile care se stabilesc intre administratia militara si administratia publica 25
2.3. Delimitarea sferei actelor autoritatilor militare 27
2.3.1. Legislatia militara antebelica 27
2.3.2. Legislatia militara postbelica 28
2.3.3. Procesul de reformare a legislatiei militare 29
2.4. Notiune, trasaturi si clasificarea actelor autoritatilor militare 34
2.4.1. Definitia actelor autoritatilor militare 34
2.4.2. Trasaturile caracteristice actelor autoritatilor militare 35
2.4.3. Clasificarea actelor autoritatilor militare 37
2.4.4. Ordinul, principala forma de manifestare a prerogativelor legale ale autoritatilor militare 38
CAPITOLUL III. REGIMUL JURIDIC AL ACTELOR DE COMANDAMENT CU CARACTER MILITAR 41
3.1. Perspectiva juridica asupra actelor autoritatilor militare 41
3.1.1. Raporturile juridice ale autoritatilor militare cu subiectii interni sau externi sistemului militar 41
3.1.2. Teoria juridica a actelor de comandament militar 48
3.1.3. Contenciosul actelor autoritatilor militare 53
3.2. Regimul juridic al actelor de comandament cu caracter militar 57
3.2.1. Procedura de elaborare a actelor de comandament cu caracter militar 57
3.2.2. Modul de intrare in vigoare a actelor de comandament cu caracter militar 61
3.2.3. Efectele juridice ale actelor de comandament cu caracter militar 62
3.2.4. Modul de incetare a efectelor actelor autoritatilor militare 65
CAPITOLUL IV. CONTROLUL ACTELOR AUTORITATILOR MILITARE 70
4.1. Controlul administrativ 70
4.1.1. Notiunea si rolul controlului administrativ 70
4.1.2. Forme ale controlului administrative asupra actelor autoritatilor militare 76
4.2. Controlul administrativ jurisdictional - organisme jurisdictionale specializate 82
4.3. Alte forme ale cotrolului asupra activitatilor cu specific militar 86
4.4. Discutii privind controlul judiciar asupra actelor autoritatilor militare 87
4.4.1. Notiunea contenciosului administrativ 87
4.4.2. Exceptarea actelor de comandament cu caracter militar de la contenciosul administrativ 90
PARTEA A II - A : REPERE DE ORDIN PRACTIC 99
CONCLUZII SI PROPUNERI 109
ANEXE 112
Anexa 1 112
Anexa 2 114
Anexa 3 117
Anexa 4 118
Anexa 5 119
Anexa 6 120
Anexa 7 122
Anexa 8 123
Anexa 9 125
Anexa 10 126
Anexa 11 127
BIBLIOGRAFIE 128
I. Tratate. Monografii. Colectii de studii. Lucrari cu caracter general. Dictionare. 128
II Studii. Articole 129
III. Legislatie interna 130
IV. Manuale, regulamente, dispozitii militare 132
V. Jurisprudenta 132

EXTRAS DIN DOCUMENT

?

INTRODUCERE

Am ales aceasta tema intrucat utilitatea unei astfel de abordari a fenomenului militar din perspectiva stiintelor juridice este neindoielnic atat pentru militari, in primul rand prin aceea ca ar putea fi un multiplicator de forta armata, cat si pentru juristi care nu pot lasa neexplicate aspectele specifice ale aplicarii legilor intr-un domeniu atat de special cum este cel militar.

Un astfel de studiu isi propune amplificarea eficacitatii fortelor armate intr-o societate in schimbare prin analiza impactului dreptului administrativ asupra perfectionarii activitatii autoritatilor militare.

Prima parte a lucrarii isi propune sa defineasca trasaturile particulare ale notiunii de autoritate militara, plecand de la caracteristicile serviciului public al apararii si de la importanta, necesitatea si atributiile armatei si militarilor intr-o societate democratica. Cel de-al doilea capitol al lucrarii s-a focalizat pe analiza comandamentului si administratiei militare ca forme conexe de activitate militara, delimitand sfera actelor autoritatilor militare, definindu-le si clasificandu-le astfel incat sa se poata intelege diferentele juridice semnificative dintre actele administrative si cele de comandament militar. Regimul juridic al actelor emise de autoritatile militare reprezinta obiectul celui de-al treilea capitol si analizeaza pe rand legalitatea acestora, forma si procedura emiterii lor, efectele juridice si jurisprudenta acestei specii de acte administrative. În sfarsit, ultima parte a lucrarii a fost destinata analizarii controlului actelor de autoritate militara.

Obiectivul acestei lucrari il reprezinta intelegerea faptului ca scopul nobil al apararii nationale nu poate scuza niciodata mijloacele ilegale utilizate de autoritatile militare in indeplinirea misiunilor lor, ca puterea lor discretionara pe teatrul de razboi nu este, pana la urma, decat posibilitatea pe care legea le-o acorda de a alege, intre mai multe cursuri ale actiunii militare, pe acela care e viabil si conform prescriptiilor juridice.

PARTEA I: REPERE DE ORDIN TEORETIC

CAPITOLUL I. ROLUL AUTORIT?TILOR MILITARE ÎN REALIZAREA SERVICIULUI PUBLIC AL AP?R?RII NATIONALE

1.1. Serviciul public al apararii nationale

1.1.1. Definirea serviciului public al apararii nationale

Cea mai simpla definitie a apararii nationale este aceea de protejare a intereselor natiunii organizate in stat de pericolele externe. Organizarea razboiului ori a apararii nationale reprezinta una din cele mai vechi functii statale si a impus existenta armatelor, ca instrument al utilizarii violentei armate si a autoritatilor executive de administrare a nevoilor armatei, ministere de razboi; interzicerea formala a recursului la violenta in relatiile internationale prin prevederile Cartei ONU a facut ca dupa 1945 sa se generalizeze denumirea acestora din urma de „ministere ale apararii nationale”.

Cea mai raspandita definitie a razboiului este aceea de continuare a politicii cu alte mijloace ceea ce face ca el sa fie decis de autoritati politice si sa reprezinte, in pofida Pactului Briand-Kellogg din 1928, un instrument al politicii nationale [1 Carl von Clausewitz, Despre razboi, Editura militara, Bucuresti, 1982, p.67.]. Desfasurarea sa efectiva se realizeaza prin intermediul armatelor care reprezinta mijlocul concret de materializare a intereselor politicii externe ale statelor. În cadrul armatelor, autoritatile militare nu sunt altceva decat organele de stat care asigura managementul apararii armate si gestiunea mijloacelor violentei armate fara de care nu ar exista razboiul.

Razboaiele sunt fenomene sociale din acest motiv ele sunt supuse reglementarii juridice ceea ce face ca in cadrul dreptului public sa existe domenii specializate care poarta denumirea de drept al razboiului (conflictelor armate) sau de drept militar. În dreptul international este unanim admis ca razboiul este o solutie exceptionala a grupurilor organizate politic care impune astfel o reglementare juridica speciala; iar in dreptul intern, specificul raporturilor militare conduc in mod necesar la elaborarea unor norme derogatorii de la dreptul comun.

Pana la aparitia societatii internationale organizate prin Liga Natiunilor in 1919, dreptul gintilor concepea apararea statului ca decurgand din dreptul natural, plecand de la ideea emisa de Platon ca „toti sunt inamicii tuturor, atat statele cat si particularii”, caci „ceea ce se numeste indeosebi pace exista numai cu numele, dar de fapt, fara a avea loc vreo declaratie de razboi, fiecare stat este in mod natural inarmat contra celor dimprejur” [2 Platon, Legile, Editura IRI, Bucuresti, 1995, p.42-43. În acelasi sens, Sun Tzu nota in Arta Razboiului, Editura Antet XX Press, Bucuresti, 1993, p.7, ca „razboiul este o problema vitala pentru stat, domeniu al vietii si al mortii, calea care duce spre supravietuire sau spre nimicire”. ]. De la entitatile statale tip cetate si pana la marile imperii, permanenta razboaielor a facut ca in ciuda unei relative izolari a lumilor antice, problema apararii cu mijloace militare a societatii sa fie o necesitate permanenta.

Impactul cel mai mare l-a avut ilegalizarea razboiului de agresiune printr-un sir neintrerupt de instrumente juridice internationale [3 Între care amintim Pactul si rezolutiile Societatii Natiunilor, Pactul Briand-Kellogg si Conventiile de la Londra din 1933 asupra definirii agresiunii.] care culmineaza cu Carta Natiunilor Unite. Consacrand principiile fundamentale ale dreptului international contemporan ca rezolvare pasnica a divergentelor, nerecurgerea la forta, dezarmarea, neinterventia in treburile interne, ONU a oferit premisa determinarii mai clare a dreptului la aparare nationala in ansamblul drepturilor si indatoririlor fundamentale ale statelor [4 Dreptul la autoaparare se coreleaza cu alte drepturi ale statelor (dreptul la existenta, la suveranitate, la securitate, la integritate teritoriala, la inviolabilitatea frontierelor etc.) dar si cu diferite indatoriri ale acestora (respectarea personalitatii, independentei, tratatelor internationale, drepturilor omului, etc.).].

În actuala ordine juridica mondiala, dreptul la autoaparare decurge nemijlocit din dreptul statelor la existenta iar documentele ulterioare Cartei au precizat ca el apartine nu numai statelor dar si popoarelor care lupta contra regimurilor coloniale si rasiste sau impotriva ocupatiei straine [5 Art. 7 din Definitia agresiunii adoptata prin rezolutia Adunarii Generale a ONU nr. 3314 (XXXIX) din decembrie 1974.].

Avand dreptul de a se implica in problemele privind mentinerea pacii internationale susceptibile de actiuni cu caracter regional, organismele regionale de aparare au datoria sa informeze Consiliul de Securitate al ONU si pot fi folosite de acesta in aplicarea masurilor de constrangere exercitate sub autoritatea sa [6 Capitolul VIII al Cartei ONU.]. Pe aceasta baza s-au creat aliante si coalitii militare, adevarate organizatii internationale defensive, reflectand globarizarea problematicii apararii. Asa este cazul, in Europa, al Pactului Nord Atlantic, al Uniunii Europene, al OSCE sau al CSI, existand si alte cateva initiative zonale, toate acestea propunandu-si obiective de aparare comuna impotriva unui atac armat dar si misiuni de gestionare a crizelor.

Apararea nationala a primit o multitudine de definitii. Definitia legala este data de Legea nr. 45 din 1994 care in art. 1 precizeaza ca „apararea nationala cuprinde ansamblul de masuri si activitati adoptate si desfasurate de statul roman in scopul de a garanta suveranitatea nationala, independenta si unitatea statului, integritatea teritoriala a tarii si democratia constitutionala”.

1.1.2. Caracteristicile serviciului public al apararii nationale

În actuala configuratie a dreptului international contemporan, apararea nationala are urmatoarele caracteristici:

a. subiect nu-i pot fi decat statele, miscarile de eliberare nationala sau organizatiile internationale de securitate;

b. obiectul ei e conditionat de existenta agresiunii armate;

c. agresiunea consta in folosirea de catre un stat a fortei sale armate contrar Cartei ONU;

d. imposibilitatea activizarii sistemului apararii nationale prin executarea primei lovituri sau alegerea momentului si locului loviturii invocand iminenta unei agresiuni [7 Deoarece amenintarea cu forta nu justifica recursul la violenta armata iar teoriile autoprotectiei si autoapararii preventive sunt respinse de dreptul international chiar daca surprinderea realizata de agresor ii ofera avantaje considerabile in balanta de forte militare.];

e. imposibilitatea operationalizarii actiunilor de aparare militara in caz de agresiuni psihologice sau economice;

f. globalizarea apararii nationale;

g. sursa juridica a apararii nationale e constituita din principiile fundamentale ale dreptului international contemporan care sunt norme de jus cogens gentium, norme imperative de la care statele nu pot deroga;

h. in ipoteza in care apararea nationala nu-si realizeaza obiectivele, ocuparea de teritorii straine pe calea agresiunii e considerata nula ab initio [8 Cu alte cuvinte, ineficacitatea apararii nationale nu afecteaza drepturile statelor suverane.].

Normele juridice referitoare la apararea statului de primejdiile externe (dar si interne) au ramas aceleasi in esenta lor, ele formeaza adevarate permanente ale dreptului public din moment ce suveranitatea nationala ramane piatra de temelie a constructiei statale. Ceea ce s-a modificat cu evolutii oarecum semnificative a fost doar intelegerea detinatorului suveranitatii precum si modul de organizare a puterii armate a statului.

Cand delimiteaza puterile in stat, literatura politica si juridica avanseaza opinia ca in afara celor trei puteri principale si traditionale (legislativa, executiva si judecatoreasca) exista si altele, intre care si puterea militara sau armata [9 Constantin Dissescu, Drept constitutional, Bucuresti, 1915, p.780. Alte puteri luate in considerare de marele jurist roman erau opinia publica, presa, puterea electorala, sindicatele, regele. ]. Existenta ei obiectiva este argumentata prin intermediul autoritatilor militare si activitatilor desfasurate de acestea iar in mod formal constitutiile unor state se refera expres la puterea armata [10 În Constitutiile Romaniei de la 1866 si 1923 existau titluri speciale intitulate „Despre puterea armata”.]. Trebuie insa aratat ca aceasta putere armata are alta natura decat puterile principale ale statului asa cum au fost ele definite in teoria dreptului. Puterea armata reprezinta expresia unui serviciu public caracterizat prin permanenta, specializare si profesionalism. Însa prin misiunea si actele sale el este un serviciu public special, de care depinde in mod esential existenta statului si a societatii, ceea ce face ca unii autori de drept administrativ sa-l denumeasca un „mare serviciu public national” iar in proiectarea actualei Constitutii a Romaniei s-a utilizat, la un moment dat, chiar aceasta expresie [11 Antonie Iorgovan, Odissea elaborarii Constitutiei, Editura Vatra Romanesca, Targu-Mures, 1998, Anexa a III-a, Fisa „C”, p.752.]. Doctrina de drept public apreciaza ca intre trasaturile puterii de stat exista si aceea ca ea este o putere civila; aspectul civil al puterii scoate in evidenta tocmai subordonarea puterii militare fata de autorititile civile.

Ca domeniu distinct al securitatii nationale, apararea nationala se regaseste in documentele programatice ale planificarii apararii nationale [12 Conform Ordonantei Guvernului nr. 52/1998 privind planificarea apararii nationale a Romaniei (Mon.Of. nr.525/2000) aceste documente programatice sunt: Strategia de securitate nationala a Romaniei, Programul de guvernare, Carta Alba a securitatii si apararii nationale a Guvernului precum si strategiile, directivele, planurile si programele departamentale elaborate de ministerele si institutiile cu atributii in domeniul apararii, ordinii publice si sigurantei nationale.], in programe de guvernare ca si in legislatia specifica [13 Legislatia privind apararea, ordinea publica si siguranta nationala, in vigoare la 10 martie 2001, Editura All Beck, Bucuresti, 2001.]. Doctrina dreptului public a sistematizat urmatoarele caractere ale apararii nationale:

a) exclusivitatea, in sensul ca masurile de aparare nationala constituie un monopol statal;