Pagina documente » Recente » Comunicare verbala si nonverbala in discursul politic postdecembrist romanesc

Despre lucrare

acces premium
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.


Cuprins

CUPRINS
INTRODUCERE?????????????????????????????.. 1
CAPITOLUL 1. NOTIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND COMUNICAREA POLITICA 2
1.1. Comunicarea politica 2
1.2. Discursul politic 7
1.2.1. Particularit??i ale discursului electoral 10
1.2.2. Limbajul ?n discursul electoral 12
CAPITOLUL 2: COMUNICARE VERBALA SI NONVERBALA IN DISCURSUL POLITIC 14
2.1. Mesajul politic 14
2.1.1. Discurs politic ? discurs electoral 14
2.1.2. Construc?ia discursului politic 16
2.1.3. Particularit??i ale discursului politic 18
2.1.4. Limbajul ?n discursul politic 20
2.1.5. Tendin?e actuale ale discursului politic 22
2.2. Strategii argumentative ?n context electoral 23
2.3. Specificul discursurilor de ?dreapta? si de ?stanga? 24
CAPITOLUL 3. STUDIU DE CAZ . ANALIZA DISCURSULUI POLITIC A CANDIDATULUI PSD MIRCEA GEOANA 32
3.1.Profilul candidatului Mircea Geoan? 32
3.2.Strategia de campanie 33
3.3.Campania politica a principalilor competitori 37
3.4. Momentele cheie ale campaniei pentru alegerile preziden?iale din 2009 39
3.5. Instrumente de comunicare folosite 41
3.6. Analiza discursurilor d-lui Mircea Geoan? din campania electoral? 2009 44
CONCLUZII 54
BIBLIOGRAFIE 56

EXTRAS DIN DOCUMENT

Convertit in campanie electorala, ipostaza particulara a comunicarii politice, acest act sufera o dubla distorsiune: functia lui de informare cedeaza functiei de influentare a unui comportament determinat, iar mecanismul desfasurarii lui nu mai este reciprocitatea, ci sensul unic. Al doilea actor social implicat, publicistii, sunt inclinasi in procesul comunicarii politice sa-si schimbe in buna masura rolul si sa se transforme, datorita propriului partizanat, din mediatori ai comunicarii, in competitori ai acesteia. Astfel, societatea se polarizeaza: cei care solicita voturile, votul fiind scopul ultim al oricarei forme de comunicare politica (electorala, rutiniera, institutionala): candidati, partide politice, coalitii, publicisti, si cei care urmeaza sa voteze. Distorsiunea a afectat toti agentii comunicarii politice: pe politicieni, care nu s-au mai combatut reciproc, pe publicistii, care au actionat mai degraba ca politicieni, decat ca profesionisti mass-media, si pe electori in imposibilitate de a cunoaste continutul comunicarii.

Discursul politic, indiferent de formele pe care le poate imbraca (doctrina politica, propaganda politica, publicitate politica), circumscrie o arie problematica dintre cele mai vaste, ce cuprinde diferite domenii (economic, politic, social, cultural). Aceasta inseamna ca libertatea de miscare in sfera realitatii este maxima, ceea ce ii asigura o deschidere considerabila in raport cu auditoriul. Din practica se constata ca amplitudinea angajamentului problematic al discursului politic este o stare de fapt dar si una de drept. Daca discursul oratoric are o amplitudine problematica aproape fara limita si daca discursul politic este o forma de oratorie, atunci este normal ca si aceasta din urma sa beneficieze de aceeasi deschidere problematica.

Eficientizarea discursului politic si extinderea acestuia asupra intregii realitati se realizeaza respectand o exigenta fundamentata : crearea unei imagini globale asupra a ceea ce vrea sa surprinda discursul. Datorita respectarii acesteia, auditoriul isi poate da seama despre proiectele puterii in cazul legitimarii. Pentru ca discursul politic se propune unei mase largi si neomogene , receptarea lui este obstructionata.

CAPITOLUL 1. NOTIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND COMUNICAREA POLITICA

1.1. Comunicarea politica

Cea mai simpla si eficace metoda de explicitare a unui concept presupune ca prim pas formularea unei definitii prin exemplificare, altfel spus, indicarea catorva obiecte care formeaza sfera acestuia. [1 Hosu, Io?n, Not? d? curs. Comunic?r? politica, ?d. ?cc?nt, Cluj-N?poc?, 2005

] În acest sens, se poate spune ca fenomenul comunicarii politice subsumeaza discursurile si mitingurile electorale, prezentarea programelor politice, interviurile acordate de demnitari cu privire la problemele de interes public, (dintr-o perspectiva anume) sondajele electorale, difuzarea unor comunicate de presa sau desfasurarea unor conferinte de presa, dezbaterea motiunilor de cenzura, (intr-o oarecare masura) exercitarea dreptului de vot, discutiile purtate de un deputat cu cetatenii in cadrul audientelor saptamanale etc., avand drept instante (arbitrare) discursul rostit la data de 17 decembrie 2003 de presedintele Jacques Chirac cu privire la principiul laicitatii in Republica Franceza, emiterea de catre Directia de relatii cu mass-media a PSD a comunicatului de presa „Theodor Stolojan isi pregateste psihologic esecul in alegerile viitoare“ din 21 decembrie 2003, declaratia lui dezbaterea si adoptarea programului de guvernare al Partidului Democrat la Conferinta Nationala Anuala din 29 august 2003, prezentarea ofertei PNTCD in domeniul administratiei publice locale pentru alegerile din 2004.

Evident, definitia extensionala de mai sus nu clarifica pe deplin aria de aplicabilitate a termenului in cauza. Ca orice fenomen social, comunicarea politica se intrepatrunde cu nenumarate alte fapte sociale, cele mai multe dintre ele fiind la fel complexe si dificil de determinat. Spre exemplu, sub un anumit raport, exercitarea dreptului de vot este o forma de comunicare politica – aplicand stampila pe buletinul de vot, cetateanul transmite o informatie legata de preferintele sale electorale –, insa, sub un alt raport, ea transcede comunicarii politice. Mai exact, o data cu exercitarea dreptului de vot, cetateanul contribuie la constituirea unui fapt institutional – delegarea puterii politice unui candidat independent, unui partid sau unei aliante de partide – si, astfel, realizeaza mai mult decat o comunicare. Prin urmare, in lipsa unui criteriu suficient de riguros, este greu de stabilit in ce masura unul si acelasi fapt social tine de sfera comunicarii politice sau depaseste aceasta sfera.

Daca am defini comunicarea politica drept forma de comunicare realizata de catre „politicienii de profesie“ am pacatui atat prin circularitate, cat si prin inadecvare. Astfel, un ministru se angajeaza intr-o comunicare politica in cadrul sedintelor de guvern, dar nu si in discutiile de seara purtate in familie. Pe de alta parte, fiecare cetatean (major) – ca beneficiar al unor drepturi civile – se poate implica intr-o comunicare politica, fara a face politica militanta, ca membru al unei formatiuni politice. Prin urmare, nu atat statutul comunicatorilor, cat contextul si intentiile asumate ne indreptateste sa calificam o forma de comunicare ca fiind politica. [2 COM?N, M. , Introduc?r? in sist?mul m?ss-m?di?,?d., I?si, Col. M?di?. Coll?gium , Polirom , 2007]

Pentru a ajunge la un inteles acceptabil al notiunii de comunicare politica, ni se pare potrivit sa asumam, dintru inceput, cate o definitie clara pentru notiunile „comunicare“ si „politica“.

Din multitudinea definitiilor date comunicarii (umane) , cea mai potrivita ni se pare a fi aceea care o trateaza drept actiune colectiva semiotica. În lumina acestei definitii succinte, pot fi sustinute urmatoarele patru afirmatii: [3 Hosu, Io?n, Not? d? curs. Comunic?r? politica, ?d. ?cc?nt, Cluj-N?poc?, 2005]

? Sfera comunicarii cuprinde doar comportamente proprii fiintei umane, manifestate in contextul (re) cunoasterii si respectarii unor reguli, aplicarii unor criterii, urmarii unor instructiuni etc. Alegand sa se comporte intr-un anumit fel, oamenii opteaza sa se angajeze in anumite practici sociale, manifestandu-se ca persoane rationale, inzestrate cu vointa libera si responsabile pentru efectele actiunilor savarsite.

? Comunicarea este un act compus, intre elementele sale subzistand un „raport de cooperare pozitiva sau negativa“, in sensul ca unele subacte determina, inlesnesc, ingreuneaza sau zadarnicesc celelalte subacte.

? Asemenea unui dans de perechi, comunicarea este un fapt social sau colectiv; ea nu poate fi practicata in mod solitar, ci numai impreuna cu ceilalti. Nimeni nu poate spune „comunicarea mea“, ci doar „comunicarea noastra“.

? Comunicarea necesita folosirea semnelor, id est a obiectelor fizice si perceptibile care trimit la alte obiecte (fizice sau abstracte) in virtutea unor conventii sociale recunoscute de membrii unei comunitati [4 Gh?orgh?-Ili? Fart?, T?ori? comunicarii, in: Filosofi? si Stiint? politic?, ?nul III, S?m?strul I, Învatamant l? Dist?nta, ?ditur? Univ?rsitatii „?l.I. Cuz?“ I?si, 2003]. Este de retinut faptul ca utilizarea semnelor este o conditie necesara, insa nu si suficienta a comunicarii. Pe de o parte, este de neconceput un proces de comunicare in care sa nu intervina diverse categorii de semne (cuvinte, indici, iconi sau simboluri). Pe de alta parte, este foarte posibil sa fie utilizate semne, cum ar fi interpretarea norilor negri de pe cer ca semne ce prevestesc iminenta ploii sau interpretarea respiratiei agonice a unui muribund inconstient ca semn al iminentei mortii, fara a realiza o comunicare.

Conceptul de politica a fost supus la atat de multe si rafinate analize in „stiintele politice“ incat intelesul acestuia pe care il vom adopta in limitele acestui curs va parea, in mod fatal, foarte frust. Totusi, nutrim speranta ca definitia asumata nu va fi de natura sa cauzeze confuzii regretabile.

Într-o prima aproximatie, s-ar putea spune ca politica vizeaza toate actiunile de organizare si conducere a unei societati umane, actiuni care au drept finalitate stabilirea, mentinerea sau modificarea ordinii sociale. Existenta unei ordini sociale incumba existenta unor agenti de ordine, care isi propun sa determine intr-un sens specific opiniile, valorile, atitudinile, convingerile sau comportamentele semenilor lor. Or, nimeni nu poate izbuti sa exercite o influenta (afectiva, cognitiva sau comportamentala) asupra celorlalti decat daca se bucura in raport cu acestia de o anumita autoritate. [5 COM?N, M. , Introduc?r? in sist?mul m?ss-m?di?,?d., I?si, Col. M?di?. Coll?gium , Polirom , 2007]

Urmandu-l pe Max Weber [6 Cf. ?v?rh?rd Holtm?nn (?d.), Politik-L?xikon, R. Old?nbourg V?rl?g, Münch?n, 1994], vom spune ca aceasta autoritate poate fi:

1. Traditionala sau naturala (cum ar fi aceea care se manifesta in sanul unei familii),

2. Carismatica (daca are drept sursa calitati personale remarcabile: inteligenta, putere de convingere, forta de seductie) sau functionala / profesionala (atunci cand se bizuie pe competenta si calificarea de specialitate socialmente dovedite). Apeland apoi la o distinctie interesanta propusa de J.M. Bochenski , vom spune ca avem de-a face cu o autoritate epistemica, daca este vorba de acceptarea adevarului unei clase de propozitii, respectiv cu o autoritate epistemica, daca este cazul impunerii unei clase de directive.

Indiferent daca este epistemica sau deontica, autoritatea poate fi exercitata prin coercitie sau prin persuasiune. Daca in impunerea influentei pot fi folosite mijloace punitive legitime , avem de-a face cu o relatie de putere, iar daca influenta se realizeaza exclusiv prin castigarea adeziunii subiectului (prin manipulare emotionala ori prin convingere rationala), vorbim de o autoritate in sens restrans. Politica este campul de manifestare a relatiei de putere si presupune utilizarea statului (de drept) ca instrument de impunere (eventual prin forta) a unor valori si moduri de comportament la nivelul unei intregi comunitati, in scopul implementarii unei ordini sociale care este socotita in cel mai inalt grad dezirabila.

Dintre cele patru modele posibile de combinare a puterii cu autoritatea (in sens restrans) – 1. putere si autoritate, 2. putere fara autoritate, 3. autoritate fara putere si 4. nici putere, nici autoritate – doar primul ni se pare a fi dezirabil si el caracterizeaza spatiul democratic european. În aceste conditii, comunicarea politica la care ne vom referi va fi indisolubil legata atat de mijloacele coercitive de exercitare a puterii, cat si de metodele de persuadare a subiectilor puterii.

O data definite conceptele cheie de comunicare si politica, putem trece la „fuzionarea“ lor, sub forma notiunii de comunicare politica. [7 B?ciu C?m?li?, Comunic?r? politica, comunic?r?.ro, Bucur?sti, 2002

] În acest sens, comunicarea politica poate fi vazuta in doua ipostaze distincte, insa strans corelate:

1. Actiune colectiva semiotica ce se realizeaza in contextul organizarii si conducerii unei societati (id est in contextul manifestarii relatiei de putere), respectiv;

2. Act de exercitare a puterii prin folosirea exclusiva a semnelor.

În ambele variante, comunicarea politica apare ca un act politic aparte, subiacent altor acte politice (promulgarea unei legi, demiterea unui guvern, investirea unui presedinte), pe care le conditioneaza in mod necesar. Printre rezultatele comunicarii politice nu pot fi inscrise decat efectele care decurg doar din utilizarea semnelor, efecte care sunt tratate, apoi, ca mijloace de atingere ale unor alte obiective.

Doua pozitii extreme se cer, asadar, evitate in delimitarea sferei comunicarii politice: una care extinde aceasta sfera la intreaga activitate politica (uitandu-se faptul ca actiunile politice contin si subacte care ies din limitele comunicarii), iar cealalta care restrange aceeasi sfera la un obiectiv mult prea specific, cum ar fi strategiile de castigare a alegerilor (netinandu-se cont de faptul ca organizarea si conducerea unei societati, politica, nu se rezuma la castigarea puterii).

Ambele pozitii par sa fie imbinate intr-o conjunctie paradoxala de catre Andrei Stoiciu. Pe de o parte, intelesul larg al conceptului de comunicare politica este asumat in urmatorul fragment: „Comunicarea politica include procedurile, normele si actiunile prin care este folosita si organizata informatia politica. Comunicarea politica nu inseamna numai tiparirea afiselor electorale sau inregistrarea interventiilor televizate ale unui candidat; ea include toate actiunile de recrutare de personal, de conceptie, de ancheta, de marketing, de evaluare strategica, de grafica, de analiza a peisajului audio-vizual, de calcul financiar, de pregatirea raspunsurilor care preced […] tiparirea afiselor electorale sau interventia unui candidat pe un post de televiziune“ . Pe de alta parte, subtitlul cartii – Cum se vand idei si oameni – si insusi continutul lucrarii marginesc comunicarea politica la actiunea de castigare a puteri (politice), potrivit unei definitii restranse a marketingului: „Vinde cat mai bine ceea ce ai produs!“.

Întrucat conceptul de comunicare politica este „concurat“ in lucrarile multor teoreticieni de conceptul mult mai „actual“ de marketing politic, se cuvine sa operam si aici o distinctie minimala. [8 COM?N, M. , Introduc?r? in sist?mul m?ss-m?di?,?d., I?si, Col. M?di?. Coll?gium , Polirom , 2007]

Constatam, inainte de toate, ca promotorii conceptului de marketing politic nu ii dau acestuia acelasi continut. În lucrarea Marketing politic si electoral, coordonata de Bogdan Teodorescu, marketingul politic este definit ca ansamblu de tehnici care are drept obiective: [9 T?odor?scu, Bogd?n, M?rk?ting politic si ?l?ctor?l, SNSP?, Bucur?sti, 2001]

? Adaptarea imaginii unui candidat in functie de electoratul vizat,

? Cunoasterea candidatului de un numar cat mai mare de electori si

? Crearea diferentelor dintre candidat si contracandidatii sai . Pentru Cristina Pripp, „studiile de marketing politic reusesc sa previzioneze intentiile de vot, motivatiile comportamentului politic, mentalitatile, modurile de a percepe, precum si analiza contextelor prezente si viitoare“, „strategiile de marketing politic incearca sa optimizeze capacitatea de atractie exercitata asupra electoratului de personalitati ale vietii publice, partide sau miscari politice“, iar „cercetarea de marketing politic identifica cele mai eficiente cai prin care oamenii politici pot ajunge la sufletul electoratului“ . Dedicand prima parte a excelentei sale lucrari Communication et marketing de l’homme politique etapelor constituirii marketingului politic american, Philippe J. Maarek trateaza marketingul politic ca pe o forma fundamentata stiintific de comunicare politica, ce presupune conceperea si utilizarea unor strategii si tehnici de castigare a alegerilor. În fond, finalitatea marketingului ar fi adaugarea unei valori simbolice cat mai mari la valoarea de intrebuintare potentiala a produsului pentru a-i incita pe clienti la cumpararea lui. Prin specificare, marketingul politic ar avea drept scop marirea valorii simbolice a omului politic pentru determina „cumpararea“ – mai exact, votarea – acestuia. [10 Hosu, Io?n, Not? d? curs. Comunic?r? politica, ?d. ?cc?nt, Cluj-N?poc?, 2005

]

Trecand cu vederea unele formulari neclare (spre exemplu, nu stim ce ar putea sa insemne ajungerea la „sufletul electoratului“), am putea conchide ca marketingul politic revine la o forma specializata de comunicare politica (condusa de comunicatori profesionisti) ce este axata pe castigarea alegerilor. În aceasta acceptiune, marketingul politic ar fi o specie a comunicarii politice, aceasta din urma „acoperind“, in plus, interactiunile semiotice (de ordin politic) petrecute in afara campaniilor electorale.

1.2. Discursul politic

Discursul politic este o varianta a invariantei conceptului de discurs. Discursul politic este o componenta esentiala a limbajului de secol XXI, limbajul devenind principala arma de atac a adversarului politic. Discursul politic este „orice discurs care are un scop politic, care poate influenta un proces politic”. [11 Pop, Doru, M?ss-m?di? si d?mocr?ti?, Polirom, I?si, 2001]

Discursul politic ridica problema statutului celui care il produce, politicianul-candidat devenind stapin „nu doar prin „manevrarea” iscusita a cuvintelor, ci si prin functia pe care o intrupeaza, el ajungind in urma legitimarii sa fie „stapinul” unor alegatori”, arma omului politic fiind cea „de a vorbi simplu fara a da impresia ca, de fapt, vorbeste mult”. A fi talentat discursiv politic inseamna „a intra intr-un joc al fauririi propriei identitati a carei finalitate este construirea autoritatii in plan local – adica detinerea controlului hegemonic asupra spatiului vorbirii prin manevrarea abila a mecanismelor discursive”. Identitatea politica necesita „doua tipuri de actiuni interactionale: o campanie de marketing bazata pe o cunoastere a consumatorului/publicului si un proces concurential intre mai multi subiecti politici care se afla intr-o continua confruntare pentru putere”. În „jocul” construirii identitatii politice, creatorul „traieste iluzia miscarii discursive, el fiind sclavul regulilor impuse de acest joc”. Astfel, abordarea adoptata in analizarea oricarui discurs politic, numita „analiza critica a discursului”, ar trebui sa opereze cu conceptele de discurs, gen si stil.

Discursurile sint „moduri de reprezentare”, genurile sint „moduri de interactiune”, iar stilurile reprezinta „moduri de a fi (incluzind si moduri de a vorbi si de a scrie), toate configurind „entitati si valori politice”. Astfel, „finalitatea oricarei „naratiuni politice (a cistiga puterea) trebuie mai intii sa implice strategii defensive sau ofensive, orientate catre contracandidati, imbinate cu strategii persuasive, directionate catre electorat”.

Persuasiunea constituie punctul final al unui alt tip de discurs, anume discursul publicitar, motiv pentru care trebuie precizat faptul ca „orice discurs politic trebuie perceput drept specia care apartine discursului publicitar (categorie inglobanta), concretizat implicit sau explicit”, persuasiunea reprezentind „abilitatea de a folosi simbolurile – pe cele verbale, picturale, gestuale sau muzicale”. [12 COM?N, M. , Introduc?r? in sist?mul m?ss-m?di?,?d., I?si, Col. M?di?. Coll?gium , Polirom , 2007

]

Comunicarea electorala este un schimb activ de idei intre diferiti actori politici care participa la campanie. Acest schimb se realizeaza intr-un spatiu al discursului public, in care se dezbat programe, atitudini, opinii. Pentru ca este profund ritualizat si provoaca evenimente, discursul politic este denumit generic: „discurs electoral“. Discursul electoral este o tehnica de campanie care asigura cadrul propice pentru cresterea notorietatii candidatului, pentru promovarea programului si a ofertei politice, fiind in acelasi timp si o metoda activa de devalorizare a adversarilor.

În timpul campaniei electorale, oamenii politici incearca sa convinga publicul prin tehnici discursive sa voteze cu partidul sau formatiunea respectiva. Masura in care un actor politic reuseste sau nu sa atraga cat mai multi electori de partea sa depinde intr-o foarte mare masura de modul in care acesta isi organizeaza si isi prezinta discursul electoral.

Un prim pas pentru convingerea auditoriului este sa te faci inteles; reusita persuasiunii depinde astfel in mare masura de inteligibilitatea mesajului. Iar un mesaj este cu atat mai inteligibil, cu cat este mai simplu.

O importanta la fel de mare o prezinta si ordinea in care sunt prezentate argumentele. În acest sens, studiul intreprins de Hovland, Lumsdaine si Sheffield este edificator. Acesti autori au ajuns la concluzia ca mesajele bilaterale (argumente pro si contra) sunt mai eficiente la oamenii cu o educatie superioara, in vreme ce mesajele unilaterale (doar argumente pro) sunt mai convingatoare pentru cei cu nivele de educatie scazuta. Cand persoanele cu educatie superioara receptioneaza mesajele de tip unilateral, se poate trezi suspiciunea ca in mod deliberat cealalta fata a adevarului le este ascunsa, ceea ce duce la dezvoltarea de rezistenta in fata persuasiunii si scaderea eficacitatii acesteia; persoanele cu o educatie mai scazuta pun mai putin la indoiala ceea ce aud.

Strategiile persuasive sunt cu atat mai persuasive daca apelurilor rationale li se alatura emotiile pozitive. Însa este posibil ca mesajul sa fie eficient si daca se asociaza cu emotii negative, prin inducerea fricii. Frica este eficace ca agent persuasiv dar ea poate produce si un efect de tip bumerang. În mesajul care face apel la frica este esentiala prezenta mijloacelor de a o inlatura, de a o reduce. Cel mai eficient mesaj este cel in care schimbarea de atitudine ar duce la scaderea fricii, altfel, daca nici o cale eficienta de a o inlatura nu e prevazuta in mesaj, subiectii pot dezvolta o evitare defensiva si rezistenta sa devina mai puternica pe masura ce frica este sporita.