Pagina documente » Recente » Criza actuala

Despre lucrare

acces premium
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.


Cuprins

EXTRAS DIN DOCUMENT

Scoala de la Lausanne fondata de Leon Walras si Vilfredo Pareto, cunoscuti pentru fundamentarea teoriei echilibrului pietii. Opera lui Walras este, alaturi de cea a lui Jevons si Manger, cea de-a treia sursa a marginalismului.Este vorba despre ambitioasa lucrare “Elemente de economie politica pura” (1874 – 1877). Ambitia lui Walras consta in construirea, pas cu pas, de la simplu la complex, de la abstract la “real”, a unui model complet de echilibru general al economiei.

Scoala de la Cambridge fondata de W.S.Javons, care se poate spune ca a reusit sa reuneasca elementele disparate despre teoria utilitatii intr-o teorie coerenta asupra valorii si schimbului.Lucrarea sa principala este “Teoria economiei politice” (1871).

IV) A patra perioada in evolutia stiintei economice se incadreaza intre anii 1930 – 1970.

Perioada respectiva este marcata pregnant de J.M. Keynes si de opera sa fundamentala ”Teoria generala a folosirii mainii de lucru, a dobanzii si a banilor” (1936). [4 Keynes, John Mainard – Teoria generala a folosirii mainii de lucru, a dobanzii si a banilor, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1970

]Autorul se detaseaza de clasicism si neoclasicism, afirmandu-se o noua teorie in stiinta despre economie.Noua teorie este axata pe ideea ca economia de piata este buna in principiu, dar mersul ei in fapt este determinat de actiunea unor legi psihologice fundamentale ale oamenilor care, lasate sa actioneze de la sine, influenteaza nefavorabil echilibrul economic, generand crize, somaj si alte aspecte negative, pe care oamenii nu le-ar mai putea suporta. Prin actiuni chibzuite, intr-o societate a capitalismului organizat, pe baza cunoasterii temeinice a mecanismului de functionare a economiei, aspectele negative neputand fi lichidate, pot fi mentinute in limite rezonabile si transformate din factori destabilizatori in propulsori ai dezvoltarii. Opera economica a lui Keynes a dat un puternic impuls stiintei economice in general.

1.1.Doctrina economica a lui Adam Smith

Economistul scotian Adam Smith (1723-1790) a dat expresie teoretica multora dintre fenomenele, procesele, categoriile, legile si insusi mecanismului economiei de piata, in forme caracteristice secolului al XVIII. Dar el a surprins si ceea ce este esential, durabil, in orice economie de schimb indiferent e timpul si locul in care ea exista si functioneaza.

De aceea ea in doctrina lui economica se impletesc realizari stiintifice care reprezinta ce a fost in timp si spatiu cand a fost elaborata si lansata, cu cele de valabilitate universala.

Armonizarea particularului cu generalul, a nationalului cu universalul a conferit creatiei lui teoretice o valoare pe care trecerea timpului n-o diminuiaza, iar ,,Avutia natiunilor” este recunoscuta ca opera in economia ca stiinta a capatat conturi precise si a devenit un domeniu de sine-statator. Sub raportul generalitatii si universalitatii teoria lui, Adam Smith este clasic al lumii, nu doar al unei tari sau clase sociale, iar opera lui a fost, este si va fi unul din cele mai importante momente de referinta cunoscute in procesul cumulativ al dezvoltarii stiintei economice.

Perioada cristalizarii conceptiei si docrinei lui Adam Smith era cea a stadiului manufacturier al dezvoltarii economiei capitaliste in cateva tari, in principal europene, si mai ales in Anglia si Franta, cu sisteme coloniale constituite dar in continua schimbare. Diviziunea muncii, ca principal mijloc de sporire a fortei productive a activitatii omului, a creat treptat premise pentru aparitia masinilor.

In timpul lui Adam Smith s-au inventat cateva masini legate de industria textila. In 1733 s-au creat ,,Suveica zburatoare”, iar folosirea ei a dublat productivitatea muncii tesatorilor. In 1764 s-a inventat masina de tors de James Hargreaves care a sporit productivitatea de 16 ori, acolo unde s-a introdus. La numai patru ani, in 1768, Richard Arkwright a inventat masina de filat, iar in 1785 s-a inventat razboiul mecanic de tesut. In 1768 James Watt reusise sa construiasca o masina cu aburi. Revolutia industriala se pregatea dar nu se declansase in timpul vietii lui Adam Smith, comertul prospera, bancile la fel, moneda din metale pretioase nu mai era deajuns si s-a recurs la cea de hartie, iar experienta, curajoasa dar si falimentara, a lui John Law a ridicat, prin declansarea primei inflatii, probleme importante de lamurit. Teoriile si politicile mercantiliste isi dadusera roadele, bune sub unele aspecte si rele sub altele, reactiile fiziocratilor fata de efectele rele in plina desfasurare in Franta anilor in care Smith a vizionat-o.

Adam Smith s-a nascut la 5 iunie 1723 in oraselul scotian Kirkaldy in familia unui mic functionar. In localitatea natala el a urmat prima scoala, la 14 ani a intrat la Universitatea din Glasgow, iar intre 1740-1746 studiaza la Universitatea din Oxford. Îl atrag lucrarile filosofice ale lui Hume, pe care le studiaza cu ravna, imprietenindu-se cu autorul lor. Dupa studierea studiilor, in 1750-1751 tine un curs de economie de pe pozitiile aparatorului libertatilor comertului si industriei. Este numi profesor de logica, in 1751, la Universitatea din Glasgow iar dupa patru ani devine titular al catedrei de filosofie. Prelegerile de etica au fost publicate in 1759 sub titlul ,,Teoria sentimentelor morale”. In prelegerile de politica si-au gasit abordarea si probleme economice.

Smih participa activ la dezbaterea chestiunilor economice la clubul Glasgow Economic Society. In 1764 renunta la cariera universitara si-si creeaza conditii necesare consacrarii studiului problemelor economice. In anii calatoriei in Franta, 1764-1766, ii cunoaste pe principalii reprezentanti ai fiziocratismului : Quesnay si Turgot, pe mari filozofi ca Helvetius, d’ Holbach, d’ Alembert, Rousseau, le studiaza operele, schiteaza planul lucrarii care-l va consacra si incepe elaborarea ei. Retras la Kirkaldy, in 1767, continua munca de elaborare terminand prima forma a manuscrisului in 1773.

La Londra isi completeaza cunoasterea prin studierea unor probleme noi ale economiei, aduce completari si retusuri manuscrisului pe care-l discuta minutios cu omul de stiinta si diplomatul american, Benjamin Franklin. “Avutia natiunilor” apare in 1776 iar autorul ei s-a stins din viata la 17 iulie 1790 ca functionar vamal. Pe patul de moarte, el a cerut ca cele 16 volume de manuscrise sa fie distruse. Dorinta i-a fost indeplinita, iar gestul a fost uneori rastalmacit cu rautate, cum ca ar fi vrut sa stearga urmele eventualelor compilari.

În “Avutia natiunilor”, Smith priveste “universul economic ca un vast atelier creat de diviziunea muncii, mobilul psihologic al producatorilor reprezentandu-l dorinta de a-si imbunatati situatia economica. Politica economica este interpretata de Smith nu ca expresie a unui interes partinic, al unei clase sau alteia ci ca pe expresia interesului cel mai general al comunitatii”. Astfel el ofera o analiza intercorelata a agriculturii, industriei si comertului.

Cartea intai a “Avutiei natiunilor” constituie miezul teoriei elaborate de Adam Smith privitor la valoare si la repartitie. În analiza valorii, Smith porneste de la ilustrarea avantajelor diviziunii muncii, indeosebi pentru cazul manufacturier caracteristic timpului, deoarece, in acceptiunea sa, sistemul economic nu poate fi privit decat ca o retea vasta de interrelatii dintre producatorii specializati pe obtinerea unui anumit produs si reuniti ulterior de “tendinta schimbului in natura si in bani”. Diviziunea muncii, considera el, deriva din inclinatia omului de a schimba unele marfuri cu altele, deci de a face troc, ea reprezinta “institutia” prin care se efectueaza fara sfortare si in mod natural, cooperarea tuturor membrilor societatii in vederea satisfacerii, pe cat posibil, a nevoilor fiecaruia, este adevaratul izvor al progresului si bunastarii.

Importanta diviziunii muncii, considera Smith, deriva din: abilitatea lucratorului lasat mereu sa produca acelasi fel de lucru; timpul de lucru redus, ca urmare a evitarii trecerii de la o ocupatie la alta si investitiile si perfectionarile pe care, “faptul de a fi absorbit intr-o singura munca oarecare le sugereaza in mod natural celor ce o executa zilnic”. Smith nu ignora insa, nici dezavantajele pe care le presupune diviziunea muncii, relevand chiar si unele solutii pentru inlaturarea lor.

Astfel, se considera ca, exercitand doar un anumit gen de operatiuni, lucratorul nu are prilejul a-si exercita inteligenta si puterea de inventie in a gasi mijlocul de inlaturare a unor greutati care nu-i apar niciodata, fiind aferente altor segmente de munca. El risca astfel sa devina ignorat. Pentru a inlatura excesul de specializare, Smith propune infiintarea scolilor primare platite, in parte, din bugetul statului. Iata aici, se intrevede doar o exceptie de la regula pe care Smith a urmarit-o consecvent in doctrina sa.

Diviziunea muncii are si o serie de limite scrie Smith, limitele acesteia sunt extinderea pietei si acumularea prealabila a capitalului.

“Cand piata este prea mica, scrie Adam Smith, nimeni nu-i incurajat sa se consacre in intregime unei ocupatii, din cauza imposibilitatii de a schimba tot ceea ce, in produsul muncii sale, intrece propria lui consumatie, contra produselor altor oameni de care are nevoie”. Din aceasta perspectiva, aprecia Smith, numai comertul cu strainatatea si coloniile sunt in stare sa sporeasca avutia, deoarece vor determina o extindere a pietei produselor industriale.

Prin urmare, diviziunea muncii, determina specializarea lucratorilor pentru obtinerea in final a bunurilor destinate vanzarii-cumpararii pe piata, sub forma de marfuri. Munca este cea care sta la baza aprovizionarii societatii cu “bunurile necesare si utile vietii”, pe care aceasta le consuma in fiecare an “si care constau intotdeauna, fie din produsul imediat al muncii, fie din ceea ce se cumpara cu acest produs de la alte natiuni”. Smith releva munca drept “adevaratul izvor de bogatie”, si cum bogatia este alcatuita dintr-o serie de marfuri menite a satisface nevoile de consum ale societatii, rezulta ca, la baza valorii oricarei marfi se afla munca. Masura muncii incorporate in marfa este platita prin intermediul banilor. Pentru Adam Smith, productia de marfuri este o forma eterna si naturala a productiei. De aceea, problema marfii ca forma sociala istoriceste determinata a produsului muncii nu numai ca nu o intelege, dar nici nu-l intereseaza. Ceea ce il preocupa pe Smith este valoarea de schimb si eforturile sale sunt indreptate spre aflarea regulii care determina proportiile in care o marfa se schimba pe o alta marfa.

Trebuie facuta de la inceput precizarea ca, Adam Smith distinge clar cele doua forme ale valorii: valoarea de intrebuintare, exprimata cu ajutorul utilitatii si valoarea de schimb, determinata de puterea pe care o marfa o are de a cumpara alte marfuri. În acest sens el scrie: “Cuvantul valoare trebuie sa observam ca are doua intelesuri: uneori exprima utilitatea unui anumit obiect, iar alteori puterea de cumparare a altor bunuri, pe care o da posesiunea acelui obiect. Una poate fi numita valoarea de intrebuintare, alta, valoarea de schimb”. Efectuand aceasta distinctie, Smith nu observa legatura dialectica dintre valoarea de intrebuintare si valoarea de schimb si, prin urmare, el nu ajunge nici la surprinderea si analiza dublului caracter al muncii producatoare de marfa si nici nu pune problema conditiilor sociale in care cheltuiala cu munca creeaza valoare.

Pentru Smith, valoarea de schimb este echivalentul “pretului natural” sau “pretului real” al marfii, iar teoria sa obiectiva asupra valorii marfii contine ideea determinarii valorii de schimb prin cantitatea de munca cheltuita sau incorporata in produsul cu care se schimba marfurile respective. Pentru aceasta idee el va fi criticat ulterior de David Ricardo care “curata teoria valorii de o prima confuzie existenta prin identificarea muncii cheltuite pentru producerea unei marfi, cu munca obtinuta in schimbul ei si elaboreaza o teorie unitara a valorii-munca.

Avand in vedere problema oscilatiilor preturilor pe piata in jurul pretului natural, toate luate la nivelul mediu al domeniului sau al regiunii, Smith evidentiaza faptul ca aceste oscilatii sunt datorate raportului cerere-oferta de marfuri. Pretul natural, adica aproximativ valoarea marfii apare drept o categorie determinata social, care se modeleaza pe piata, in procesul vanzarii-cumpararii, realizandu-se sub forma pretului de piata, ca urmare a influentelor modelatoare ale ofertei si cererii concurentei manifestate intre vanzatori si cumparatori ca si intre membrii fiecarei categorii in parte. Pretul de piata poate fi egal cu cel natural, cand oferta este egala cu cererea, adica pentru care cumparatorii au nu numai dorinta, dar si posibilitatea de a le procura. Cand cererea este mai mica decat oferta, pretul de piata scade sub cel natural si se ridica peste acesta. În cazul invers, in care cererea este mai mare decat oferta, pretul de piata oscileaza, in jurul unei marimi obiective, adica pretul natural sau valoarea determinata de munca cheltuita si care sta la baza celor trei forme de venit: salariul, profit si renta, sau cum spune Smith: “Pretul natural este, deci, ca sa zicem asa, pretul central in jurul caruia graviteaza continuu preturile tuturor marfurilor”.

Acesta este rationamentul care se afla la baza principiului “mainii invizibile” drag autorului “Avutiei natiunilor”. Dupa parerea lui Smith, mecanismul “impersonal” al pietei va purta cel mai bine de grija societatii, “daca este lasata sa functioneze nestigherit, altfel incat legile evolutiei sa duca societatea la rasplata fagaduita”. Prin urmare, “mana invizibila” regleaza, cu ajutorul concurentei preturile reale si aloca prin intermediul lor resursele si asigura distribuirea factorilor de productie pe produse, clase si categorii de produse, precum si pe domenii de activitate. Prin intermediul “mainii invizibile” a pietei se tinde spre realizarea armonizarii intereselor particulare cu interesul general al societatii, deci are loc punerea in practica a doctrinei “laissez-faire-ului”. În ochii sai, un guvern este cu atat mai bun, cu cat se implica mai putin in viata economica. Totusi, Adam Smith nu se opune in mod absolut oricarei actiuni, din partea guvernului, ci este adeptul interventiei acestuia atunci cand spune el, “are drept scop si promovarea bunastarii generale”.

Smith este impotriva imixtiunii statului in mecanismul pietei. Este impotriva restrictiilor la importuri si a stimulentelor pentru exporturi, impotriva legiferarilor guvernamentale ce au drept scop protejarea industriei autohtone fata de concurenta si impotriva cheltuielilor guvernamentale cu destinatii neproductive.

Strans legat de teoria obiectiva a valorii se afla si teoria repartitiei veniturilor factorilor de productie si a venitului national. Desi a fost preocupat cu precadere de analiza microeconomica, Adam Smith a efectuat si unele reflectii cu privire la macroeconomie – avutia nationala, venitul national, interesul general al societatii, procesul de ansamblu la repartitiei venitului national.

Smith are meritul de a fi formulat cateva principii generale pentru intelegerea proceselor manifestate la nivel macroeconomic, inclusiv a crearii si repartitiei venitului national.

În conceptia sa, venitul national este acea parte cu care sporeste anual avutia unei tari, el fiind creat in toate ramurile productiei sociale de catre muncitorii salariati; dar in acelasi timp, el se imparte intre cele trei clase sociale specifice economiei de piata (muncitori, capitalisti, proprietari funciari), sub denumiri distincte: salariu, profit si renta, precum si dupa o serie de reguli diferite, iar raportul dintre aceste venituri si interesele generale ale societatii difera foarte mult de la un venit la altul.

În analiza teoriei repartitiei veniturilor factorilor de productie, Adam Smith porneste de la evidentierea componentelor pretului natural, aproximativ valoarea, avand la baza urmatoarea explicatie. Daca in conditiile economiei naturale, inexistenta proprietatii private asupra pamantului si capitalului facea necesara repartitia veniturilor obtinute, acestea apartinand in totalitate individului, in conditiile proprietatii private, produsul muncii trebuie sa se imparta intre muncitor care primeste salariul; capitalist, care incaseaza profitul si proprietarul funciar, caruia ii revine renta funciara.

Prin urmare, pe baza repartitiei veniturilor factorilor de productie ce concura la realizarea produsului muncii, valoarea acestuia se compune si/sau descompune in: salariu, profit si renta. Aceasta definitie data valorii marfii a rezultat din folosirea metodei exoterice bazata pe analiza practica asa cum aparea la suprafata economiei si a societatii. Ulterior, ea va deveni punct de plecare si sursa de inspiratie pentru o serie de economisti. De exemplu, Jean Baptiste Say pe baza metodei exoterice va formula teoria factorilor de productie si a veniturilor acestora, precum si legea debuseelor.

Adam Smith face distinctia intre salariu, considerat singurul venit care se bazeaza pe munca proprie a beneficiarilor sai, si celelalte venituri primare – profitul si renta funciara – ce sunt considerate scazaminte din valoarea nou creata, deci insusire de munca straina.

Salariul este pretul muncii pe care lucratorul o vinde capitalistului. El este

o marime variabila in timp, determinata de necesitatea asigurarii mijloacelor de subzistenta necesare muncitorului si familiei sale. Smith considera ca exista doua tipuri de salarii: nominal si real si sustine ca salariile mari sunt o dovada a prosperitatii societatii si nu un stimulent pentru muncitori de a lucra mai bine.

Profitul exprima venitul proprietarului de capital si el nu trebuie confundat cu salariul, deoarece, marimea lui depinde de marimea capitalului de care dispune patronul, deci si de numarul lucratorilor pe care ii poate folosi. La Smith, profitul apare sub doua acceptiuni: in sens general ca un plusprodus sau surplusul total din valoarea creata de muncitori peste salariul incasat de ei (ceea ce va numi ulterior K.Marx “plusvaloare”), cat si in sens restrans beneficiu sau profitul propriu-zis al patronului si, in acest caz, el semnaleaza tendinta de egalizare a ratei profitului la scara intregii economii nationale, ca urmare a migratiei capitalurilor dintr-o ramura in alta, ca urmare a manifestarii concurentei.

Adam Smith a identificat profitul propriu-zis ca un “mobil al activitatilor lucrative”, iar alteori il explica drept “recompensa pentru riscul in afaceri” la care este supus intreprinzatorul.

În ceea ce priveste renta funciara, conceptia lui Smith este destul de ambigua. Atunci cand incearca a-i defini natura, Smith arata ca renta prezinta anumite particularitati fata de salarii si profit. El afirma ca, renta funciara intra in alt mod in structura preturilor marfurilor decat salariul si profitul, caci ea se plateste pentru ca pamantul se afla in proprietate privata. El oscileaza in ceea ce priveste sursa rentei: uneori o considera drept scazamant din valoarea creata de muncitori, alteori ca “un dar al naturii”, iar alteori, o considera un venit justificat ce revine proprietarului de pamant, fara a arata insa in virtutea carui fapt sau argument.

Chiar daca analiza sa este cu precadere statica, Smith formuleaza, in treacat, si unele idei referitoare la dinamica economica.

Din acest punct de vedere interesanta este incercarea sa de a surprinde anumite tendinte pe termen lung in ceea ce priveste raportul dintre cresterea avutiei, respectiv a venitului national si miscarea celor trei venituri primare. El sustine ca evolutia salariului si rentei are loc in acelasi sens cu cresterea avutiei, iar evolutia profitului are loc in sens invers: cand creste avutia, cresc salariile si renta, iar profitul scade. Smith constata, nu fara oarecare nemultumire, ca cei ce sunt avantajati cel mai mult, la o sporire a avutiei nationale, sunt proprietarii funciari, desi aportul lor la cresterea avutiei este nul.

Convins fiind ca izvorul bogatiei fiecarei tari se gaseste in interiorul ei si ca, dincolo de masurile luate de indivizi si stat exista o “ordine naturala in economie”, Smith a considerat ca daca fiecare agent economic isi urmareste propriul sau interes si daca este lasat sa ia in mod liber decizii economice, atunci se va realiza “binele general”, care sa determine “functionarea normala”, echilibrata a economiei nationale, precum si “realizarea armoniei generale” la scara societatii.

“Urmarindu-si interesul sau - scrie Adam Smith despre agentul economic – el deseori promoveaza interesul societatii mai efectiv decat atunci cand intentioneaza sa-l promoveze el e condus de o mana invizibila ca sa promoveze un scop ce nu face parte din intentia lui”.

Pornind de la avantajele diviziunii muncii intre indivizi si tari indeosebi cresterea productivitatii muncii nationale, Adam Smith elaboreaza “teoria diviziunii muncii intre taRi si a comertului dintre ele” sau altfel spus, “teoria avantajelor absolute”. “Daca intr-o tara straina, scria el, nu poate furniza bunuri mai ieftine decat le-am produce noi, e mai bine sa le cumparam de la ea, cu o parte din produsul activitatii noastre, utilizate intr-un mod din care am putea trage oarecare foloase”.

Prin urmare, Adam Smith recunoaste ca utilitatea practicarii comertului exterior pentru fiecare tara si considera ca la baza operatiunilor sale comerciale sta “principiul avantajului absolut”.

În viziunea smithiana, “avantajul absolut” in comertul exterior decurge din diferenta de cost si respectiv, de pret, pentru aceeasi marfa produsa in tari diferite, cu conditii diferite de productie sau care au dobandit specializare mai mare in combinarea, utilizarea si valorificarea acestor factori.

Schimburile de marfuri au loc, potrivit conceptiei smithiene, pe baza legii valorii, comparand costurile de productie pentru o marfa data, indiferent daca avem de-a face cu comertul interior sau exterior.

“Avantajul absolut” al schimburilor consta in “diferenta de costuri, adica in “economia de cheltuieli de productie” pentru marfa data, “pe baza comparatiei marimii absolute a acestor costuri” intre producatorii autohtoni sau straini”. În acest context, Smith considera comertul ca fiind “reciproc avantajos” pentru parteneri, iar conditia esentiala de realizare a acestei reciprocitati este “deplina libertate economica”,

Adam Smith se delimiteaza net de mercantilisti si in ceea ce priveste comertul international, fiind adeptul liber-schimbului si oponent al protectionismului vamal. [5 Ciulbea, Titi – Doctrine economice, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti. 1995

]

În acest sens el scrie: “comertul intre doua tari, facut fara restrictii si cu regularitate, este intotdeauna avantajos, desi nu intotdeauna egal de avantajos pentru ambele. Prin avantaj sau castig nu inteleg marimea cantitatii de aur sau argint, ci aceea a valorii de schimb a productiei anuale a pamantului si muncii tarii sau sporirea venitului anual al locuitorilor sai (...). Daca balanta va fi echilibrata, iar comertul intre cele doua tari va consta in intregime in schimburi de produse indigene, ele nu numai ca vor castiga ambele, in cele mai multe cazuri, dar ambele vor castiga egal sau aproape egal”.

Totusi inegalitatea avantajelor va spori pe masura accentuarii diferentierilor de nivel si structura ale economiilor lumii. Adam Smith s-a straduit sa demonstreze ca inegalitatea avantajelor nu poate conduce decat la fenomene negative in practicarea comertului international si, implicit, la saracirea sau ramanerea in urma a unor tari fata de celelalte tari mai prospere. Prin urmare, tarile saracite devin clientii insolvabili ai tarilor bogate sau furnizorii saraci care nu mai pot oferi marfurile de care acestia din urma au nevoie.