Pagina documente » Stiinte Economice » Dobanda si costul creditului. Dobanda si impactul sau asupra economiei

Despre lucrare

lucrare-licenta-dobanda-si-costul-creditului.-dobanda-si-impactul-sau-asupra-economiei
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.
lucrare-licenta-dobanda-si-costul-creditului.-dobanda-si-impactul-sau-asupra-economiei


Cuprins

CUPRINS
INTRODUCERE.4
CAPITOLUL I :
DOBiNDA - ELEMENT PRINCIPAL AL COSTULUI CREDITULUI....6
1.1.Continutul economic al dobinzii si factorii de influienta.............6
1.2.Teorii asupra dobinzii.........11
1.3.Dobinda reala si dobinda nominala........17
CAPITOLUL II:
COSTUL CREDITULUI -CRITERIU DE SELECTIE A RESURSELOR DE FINANTARE.............20
2.1.Costul creditului bancar pe termen scurt....21
2.2. Costul creditului bancar pe termen mediu si lung.24
2. 3. Costul creditului obligatar..........26
2.4.Costul lesing-ului..........30
CAPITOLUL III:
GESTIUNEA RISCULUI RATEI DOBiNZII SI TEHNICI DE PROTECTIE iMPOTRIVA ACESTUIA 32
3.1.Masurarea riscului ratei dobinzii si gestiunea acestuia33
3.2 Tehnici de protectie impotriva riscului de dobinda..............47
CAPITOLUL IV :
DOBiNDA INSTRUMENT DE POLITICA MONETARA..51
4.1 Dobinda si impactul sau asupra economiei..51
4.2 Orientari actuale in politica ratelor dobinzii.53
Concluzii..........58
Bibliografie..... 60

EXTRAS DIN DOCUMENT

?INTRODUCERE

Comertul cu bani a aparut cu mult inainte de aparitia bancilor. Înca din Evul Mediu, din randul negustorilor, zarafi s-au separat ca o categorie sociala care se ocupa cu comertul de monede locale si monede straine. Concentrarea de moneda in mainile zarafilor se limita. la inceput, la pastrarea in deplina siguranta a monedelor de aur ale privilegiatilor, ca, dupa un timp, din sumele pastrate zarafii sa acorde credite. O data cu evolutia societatii, o parte din zarafi s-au transformat in bancheri.

Primele banci au aparut, in secolul XVI in Venetia, Genova., Milano, extinzandu-se, diferentiindu-se si dezvoltandu-se treptat, contribuind la eliberarea creditului de conditiile inrobitoare ale camatariei. Apar asociatii de credit (Olanda, Anglia, Italia, Germania), generalizarea organizatiilor de credit, a bancilor realizandu-se in secolul XIX.

Bancile reprezinta intreprinderi particulare, societati in nume colectiv, societati anonime sau ale statului care concentreaza capitalurile disponibile din economie si le pun la dispozitia subiectilor economici, inclusiv a statului, sub forma de credite.

Necesitatea bancilor rezida in alimentarea continua a economiei cu capitaluri, posibil de realizat deoarece rotatia de ansamblu a acestor capitaluri se soldeaza cu importante sume temporar libere, care trebuie integrate in economie, orientate spre obiectivele dezvoltarii economiei.

Fiind institutii cu un inalt grad de specializare in operatiuni monetare dintre cele mai diverse, bancile dispun de tehnici si instrumente adecvate inducerii increderii in operatiunile monetare si unui grad ridicat de certitudine a eficacitatii produselor monetare si financiare, astfel incat creeaza o psihologie cooperatista in relatiile dintre posesorii de capitaluri (creditori) si beneficiarii acestora (debitori). Ca institutii specializate, bancile se ocupa de organizarea si realizarea imprumuturilor, obiectul lor de activitate fiind, in principal, gestionarea acestora, iar scopul final obtinerea profitului bancar.

În ansamblul lor bancile indeplinesc urmatoarele functii:

- atragerea disponibilitatilor monetare, temporar libere, ale subiectilor economici sub forma, in principal, de depozite;

- emisiunea si deci punerea in circulatie de moneda de hartie, moneda divizionara, cat si de moneda de cont;

- crearea instrumentelor de credit ale circulatiei marfurilor, limitandu-se astfel cantitatea de numerar din economie;

- acordarea, distribuirea de mijloace banesti suplimentare diferitilor subiecti economici, in vederea complinirii capitalurilor proprii ale acestora in schimbul unei taxe intitulate dobanda.

Dobanda reprezinta “pretul” pe care il plateste debitorul pentru dreptul ce i se acorda de a utiliza capitalul de imprumut. Dobanda este calculata atat pentru soldurile debitoare ale conturilor bancare curente deschise clientilor, cat si pentru soldurile creditoare ale acestor conturi, ca remunerare a depunerilor facute la banca.

Dobanda aferenta soldurilor debitoare este “pretul” platit de catre agentii deficitari din economie pentru folosirea imprumuturilor. Pentru utilizarea creditelor, dobanda se coreleaza cu rata profitului obtinuta de intreprinzatori.

Esential in acest proces este faptul ca unul din parteneri este banca, iar relatiile dintre banca si parte­nerii - debitori se desfasoara pe terenul valorificarii capi­talurilor disponibile, fiind de fapt o componenta a relatiilor economice constituite in procesul complex al intermedie­rii financiare, proces in care banca joaca un rol central.

CAPITOLUL I : DOBÂNDA - ELEMENT PRINCIPAL AL COSTULUI CREDITULUI

În epoca contemporana, in tarile cu economie de piata, bancile, creditul si dobanda au un rol determinant in desfasurarea proceselor economice, in reglarea circuitelor economice la nivel micro- si macro economic, a lichiditatii agentilor economici, a economiei in ansamblul ei.

1. Continutul economic al dobanzii si factorii de influienta

Atunci cand Adam Smith, in lucrarea sa fundamentala, „AVUTIA NATIUNILOR…” se ocupa de partile care alcatuiesc pretul marfurilor, el arata ca "venitul scos din capital, de catre persoana care nu il intrebuinteaza ea insasi, ci il da imprumut alteia, se numeste dobanda sau venitul bancilor. Acesta este compensatia pe care imprumutatul are prilejul sa-1 realizeze prin intrebuintarea banilor" [1 Adam Smith,Avutia natiunilor, Editura Academiei, Bucuresti,1962,p.39]

Cu toate ca de-a lungul timpului s-au emis si alte definitii ale dobanzii esenta definitiei lui Adam Smith a ramas. Astfel, Keynes defineste dobanda ca "recompensa pentru renuntarea la lichiditatea capitalului pe o anumita perioada timp", iar Irving Fisher ca "plata pentru nerabdarea" de a folosi bunurile imediat in loc de o folosire viitoare.

Într-o economie monetara in care nu exista piete ale creditului, veniturile obtinute de catre agenti pot fi orientate in doua directii: (1) ei pot sa schimbe venitul monetar pe bunuri si servicii (sa-1 consume) sau (2) pot sa economiseasca o parte din venitul lor si sa pastreze banii ca o rezerva generalizata a puterii de cumparare. Banii pastrati pot fi cheltuiti la o data ulterioara.

Daca exista piete ale creditului intr-o economie, venitul primit poate fi destinat unei a treia optiuni: (3) agentii respectivi pot sa dea cu imprumut economiile realizate si sa obtina un castig din dobanda.

Privita prin prisma mecanismului de formare a veniturilor, dobanda reprezinta un mijloc de obtinere de venituri din acumulari anterioare, in masura in care acumularile cedate de creditor sub forma de imprumut debitorului sunt capital, dobanda constituie un venit adus de capital.

Dohanda este suma de bani pe care cei care dau cu imprumut o primesc pentru creditul acordat.

Rata dobanzii este indicele obtinut din raportarea dobanzii la suma imprumutului.

În lumina legaturii pe care creditul o permite intre consumul actual (al celui care primeste creditul) si cel viitor (al celui care da creditul), rata dobanzii poate fi vazuta ca pret-exprimat in procente pe an - care face legatura intre valoarea actuala si cea viitoare a unei sume de bani data sau luata cu imprumut.

Nivelul minim al ratei dobanzii platite de banci pentru fondurile atrase conditionat de veniturile pe care acestea le pot obtine prin plasarea sumelor atat pe piata (imprumuturi acordate, investitii in valori mobiliare etc.).

Nivelul maxim al ratei dobanzii incasate de banci de la debitori depinde, in principal, de rata dobanzii perceputa de institutiile financiare la credite acordate bancilor, de dobanzile achitate deponentilor de capital, de dividendele acordate actionarilor, de concurenta etc.

Dobanzile inalte la credite elimina activitatile economice care nu reusesc sa creeze conditiile necesare reducerii costurilor, afectate de rata dobanzii, sub limita pretului de vanzare. Din contra, o rata scazuta a dobanzilor largeste aria celor care au acces la credit, contribuind la cresterea masei creditului in economie, dar nu intotdeauna cu urmari benefice asupra acesteia.

În primul caz, printr-o politica de dobanzi inalte se ajunge la reducerea cererii si, implicit, a investitiilor si, deci, la cresterea somajului, in al doilea caz, prin reducerea dobanzilor are loc o crestere a cererii si, deci, a investitiilor, dar poate conduce si la inflatie.

Nivelul dobanzii ce este acceptat intr-o relatie de credit este rezultatul negocierii dintre debitor si creditor, fiecare incercand sa obtina conditiile cele mai avantajoase. Ca urmare, putem privi factorii care influenteaza nivelul dobanzii ca venind atat din partea creditorului, cat si a debitorului.

Un prim factor (ce vine dinspre debitor) il reprezinta productivi­tatea capitalului, adica rata profitului ce o poate realiza utilizatorul creditului (debitorul). Se stie ca, pentru ca indatorarea sa aiba efect benefic asupra ratei rentabilitatii financiare a firmelor, trebuie ca firmele sa fie capabile sa realizeze o rata a rentabilitatii economice mai mare decat rata dobanzii la credit.

Deoarece structura capitalului utilizat de catre firme este diferita de la o firma la alta, se pune in evidenta urmatoarea conditie ce trebuie respectata, astfel incat apelarea la credite sa nu conduca la pierderi (cheltuielile financiare sa nu anihileze profitul din exploatare): [2 Nicolaie Hoanta, ”Politica de indatorare si rata rentabilitatii”,Tribuna Economica,nr. 22/1997]

re>i-h

unde:

re = rata rentabilitatii economice

i = rata anuala a dobanzii

h = raportul dintre imprumuturile angajate de firma si pasivul total.

Inegalitatea arata ca firma este nevoita sa realizeze o rata a rentabilitatii economice cu atat mai mare cu cat sunt mai mari rata dobanzii si ponderea imprumuturilor in totalul pasivului.

Deoarece fondurile disponibile pentru a fi date cu imprumut provin de la detinatorii de capitaluri (investitori), acestia, in calitate de creditori de prima instanta, trebuie sa aprecieze in mod real productivitatea capitalului celor care folosesc creditul, atunci cand isi formeaza pretentiile cu privire la nivelul dobanzilor solicitate, astfel incat sa creeze conditii ca debitorii (cei imprumutati de banci) sa continue sa existe, iar ei (creditorii) sa poata astfel sa-si fructifice in viitor capitalurile detinute.

Acordul dintre debitor si creditor in privinta ratei dobanzii este inclus ca un element semnificativ in contractul de credit care va guverna relatia de credit pe toata durata de existenta a acestuia.

Al doilea factor care determina nivelul dobanzii este lichiditatea. Bancile acorda credite, dar, din motive de prudentialitate si aparare a intereselor lor pe termen lung, prefera formele de imprumut pe termen scurt care sa le asigure lichiditatea. Orice angajare in credite pe termen mai indelungat a resurselor disponibile conduce la diminuarea lichiditatii si la cresterea riscului ce-1 implica si, ca urmare, banca solicita o rata a dobanzii mai mare (o prima de risc).