Pagina documente » Istorie, Arte, Teologie » Dragoste, datorie si responsabilitate fata de cei repausati

Despre lucrare

lucrare-licenta-dragoste-datorie-si-responsabilitate-fata-de-cei-repausati
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.
lucrare-licenta-dragoste-datorie-si-responsabilitate-fata-de-cei-repausati


Cuprins

PLANUL LUCRARII
Dragoste, datorie si responsabilitate fata de cei repausati
Introducere
I. Crearea omului
1.1 Constitutia dihotomica a omului
1.2 Starea primordiala a omului
1.3 Sufletul omului
1.3.1 Definitia sufletului
1.3.2 Crearea si geneza sufletului
1.3.3 Nemurirea sufletului : din punct de vedere filozofic si potrivit teologiei ortodoxe
1.4 Pacatul originar si moartea. Monogenismul uman
II. Prima perioada a vietii de dincolo de mormint
2.1 Taina despartirii sufletului de trup
2.2 Vamuirea sufletelor
2.3 Judecata particulara a sufletului
2.4 invatatura Bisericii Ortodoxe despre Rai
2.5 invatatura Bisericii Ortodoxe despre Iad
III. Mijlocirile ce se fac pentru cei repausati
3.1 Foloasele rugaciunii pentru sufletul celui repausat
- rugaciunea particulara
- rugaciunea publica : Sfinta Liturghie si Parastasele
3.2 Foloasele milosteniei pentru sufletul celui repausat
IV. Cultul mortilor
4.1 Doliul
4.2 Coliva si pomenirile
4.3 Semnificatia luminarilor si a candelelor
4.4 Semnificatia mormintelor, a cimitirelor si a crucii
4.5 Semnificatia clopotelor
V. Concluzii

EXTRAS DIN DOCUMENT

?INTRODUCERE

Am cunoscut moartea prin durerea imensa a despartirii de aproapele meu si nu exista cineva mai aproape pentru mine ca sotul meu.

Este adevarat ce se spune ca bucuriile acestei lumi sunt trecatoare si scurte, iar in cazul meu la doar doi ani si jumatate de la casatorie s-a intamplat sa raman vaduva cu un copilas foarte mic.

A fost o mare si grea incercare pe care nu o puteam deloc intelege sau accepta. Ma intrebam adesea de ce mi s-a intamplat un asemenea lucru, iar parintele duhovnic imi raspundea “ca nu exista mantuire fara cruce”, fara a gusta necazurile acestei vieti.

Cu trecerea timpului m-am resemnat si l-am luat pe Dumnezeu ca sprijin in necazul meu, si astfel m-am indreptat catre Facultatea de Teologie, care era o dorinta mai veche a mea. În toata aceasta perioada grea am simtit ajutorul lui Dumnezeu si in cele din urma Dumnezeu mi-a trimis un sprijin in persoana celui de-al doilea sot.

Din cele spuse mai sus este lesne de inteles de ce mi-am ales aceasta tema – dragoste, datorie si responsabilitate fata de cei repausati – caci orice bucurii mi-ar aduce viata prin copiii si sotul meu, in sufletul meu ramane o cicatrice ce nu va disparea niciodata, ce imi va marca toata viata.

Prin alegerea acestei teme nu am facut decat sa ma documentez cat mai mult, pentru a sti cum sa ajut cat mai bine pe toti repausatii neamului meu (dar mai ales pe sotul si pe tatal meu adormit) cu atat mai mult cu cat stiu ca omul dupa moarte nu mai poate lucra nimic duhovnicesc pentru a-si curata pacatele cu care a iesit din viata.

De acum doar cei ramasi in viata mai pot lucra pentru repausati, cerand de la Dumnezeu iertarea pacatelor si slobozirea de greseli, sa le prefaca soarta intr-una mai buna. De aici rostul rugaciunilor pentru cei repausati, de aici datoria celor ramasi in viata de a se ingriji de soarta in vesnicie a semenilor lor adormiti, cerand mila lui Dumnezeu.

Sfantul Ioan Gura de Aur intemeiaza aceasta datorie pe legatura dintre madularele unuia si aceluiasi trup al lui Hristos si pe ajutorul pe care, dupa cuvantul Apostolului Pavel, se cuvine sa-l dea madularele cele tari, celor mai slabe (1 Corinteni 12,12-26); iar cei tari suntem noi cei ramasi in viata, care ne rugam pentru cei morti, si sfintii pe care-i avem mijlocitori la Domnul : “Dumnezeu obisnuieste a acorda har si celor pentru care ne rugam iar acesta ne-a aratat-o Pavel spunand : (2 Corinteni 1,11). Sa nu ne ingreuiem ajutand pe cei raposati, aducand pentru dansii prinoase si cerand a se savarsi rugaciuni pentru dansii, caci ne sta de fata jertfa de curatire obsteasca a lumii intregii. Pentru aceea tocmai imbarbatandu-ne atunci, ne rugam pentru intreaga lume si-i chemam impreuna la rugaciune cu noi pe mucenici, pe marturisitori, pe preoti, fiindca un trup suntem cu totii, chiar daca unele madulare ar fi mai stralucite decat altele; si este cu putinta a le castiga din toate partile iertarea lor, prin rugaciuni, prin darurirle ce le aducem si prin ajutorul celor ce-i chemam pentru dansii” [1 Sf. Ioan Gura de Aur, Talcuire la Epistola intai catre Corinteni, Xl, 5, apud Jean-Claude Larchet, Traditia ortodoxa despre viata de dupa moarte, traducere din franceza de Marinelea Bojiu, Ed. Sophia, Bucuresti, 2006, p. 271-272]. Dupa cum vedem din Sfanta Scriptura, spune Sfantul Ioan Gura de Aur, multi pacatosi au scapat de mania lui Dumnezeu prin rugaciunile si faptele bune ale celor drepti : “Ascultati-L pe Dumnezeu, ca zice : . Daca amintirea unui singur drept a avut aceasta putere, cu cat mai mult vor folosi faptele bune savarsite pentru cei morti ?” [2 Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia la Filipeni, III, 4, apud Jean-Claude Larchet, op. cit., p. 272]

Orice mijloc de ajutorare – rugaciuni, parastase, milostenii – pe care le savarsesc pentru cei adormiti ai mei nu le simt ca pe o datorie ci mai mult ca pe o mare bucurie ca pot imbunatati soarta lor. Toate acestea ne sunt date prin viata actuala, care oricat ar fi de scurta, totusi ne ofera sansa de a face mult bine.

Sfantul Teofan Hrisostom scrie ca acest spatiu de timp intermediar, a veacului acestuia, a vietii actuale este o proba a milei infinite a lui Dumnezeu catre omenire, caci Domnul a voit sa dea pacatosilor si necredinciosilor posibilitatea de a-si ispasi pacatele lor [3 Sf. Ioan Hrisostom, Cuvantul 28 asupra Evangheliei Sf. Ioan, apud Parintele Mitrofan, Viata repausatilor nostri si viata noastra dupa moarte, vol. II, traducere de Mitrop. Iosif Gheorhian, Ed. Anastasia, Bucuresti, 1996, p. 174]. Ziua Judecatii de Apoi nu este amanata decat pentru a da omenirii dreptcredincioase mijlocul de a se mantui. Apostolul Pavel, de asemenea zice ca viata noastra este un timp potrivit – ziua mantuirii – ca acest timp ne este dat pentru a cauta mantuirea pentru noi si pentru aproapele, fie el pe pamant sau in lumea de dincolo de mormant.

Scopul cel mai adanc al vietii noastre este sa ne pregatim pentru cealalta viata, adica sa dobandim mantuirea sufletului nostru; dar si cea aproapelui ce se afla in aceasta viata sau in cealalta. Nu ne putem mantui decat unii prin altii. Crestinul stie ca cea mai mare porunca din lege este iubirea de Dumnezeu si de aproapele. In baza iubirii aproapelui noi dorim si lui binele cel mai suprem care este mantuirea sufletului. Prin rugaciunile Bisericii pentru cei adormiti noi ne ingrijim pentru mantuirea celor apropiati ai nostri.

Daca ei sunt in fericire, cand noi ne rugam pentru ei se bucura si la fel si ei se roaga pentru noi. Daca ei se afla in suferinte, prin rugaciunile noastre, Dumnezeu le poate usura soarta. Deci, in orice stare se afla, cand noi ne rugam pentru cei morti, le suntem de mare folos atat lor cat si noua insine.

Iubind pe Dumnezeu cu adevarat adica cu credinta si cu fapte demne de mantuire, putem fi siguri ca spre rasplata iubirii noastre pentru El, Dumnezeu va apara pe cei ce sunt scumpi inimii noastre, caci El nu va voi sa intristeze pe cei ce-L iubesc.

Durerea si rugaciunea pentru morti

“Varsa lacrimi si plangi deasupra celui mort, dar nu fi nemangaiat asemenea celui ce nu are nadejde (I Tesal. 4,13).

Revarsa-ti durerea nemangaiata a sufletului pentru pierderea persoanelor scumpe tie, dar revarsa-ti-o cu lacrimi fierbinti in strigate de rugaciune catre Dumnezeu Mangaietorul si tu te vei intari pe nesimtite intr-o credinciosie plina de bucurie fata de Pronia inteleasa si atotbuna a lui Dumnezeu, si vei primi repede o usurare si o mangaiere in amaraciunea ta.

În ziua necazului meu am strigat catre Tine si Tu m-ai auzit (Ps. 85,7).

Soarta celor plecati de la noi este in mainile Domnului ca si soarta celor ramasi , “ori de traim, ori de murim, ai Domnului suntem” (Romani 14,8).

Sa plangi pe cel mort, dar cu masura, ca si cum l-ai petrece pe cel ce pleaca intr-o tara departata. Gandeste-te, nu ca mortul nu se mai intoarce in casa ta, ci ca tu insuti te vei duce la el !

Tu plangi pentru ca mortul te-a parasit, dar nu te gandesti la cei pe care el i-a aflat acolo ! (Fotie Patriarhul Constantinopolului)

Despre Sfintii Apostoli se povesteste ca ei inchinandu-se Învatatorului Divin si Domnului, Care se inalta la cer, pe care Îl iubeau cu toata inima si cu tot sufletul, s-au intors in Ierusalim “cu o mare bucurie” (Luca 24,52) in nadejdea ca odata si odata din nou se vor uni cu cele mai stranse legaturi de dragoste, iar cu duhul nedespartindu-se de el, nici dupa Înaltare.

Tot asa si noi, plangandu-ne si petrecandu-ne cu rugaciuni pe mortii nostri la locul odihnei, trebuie sa ne intoarcem la casele noastre cu inima buna si cu nadejdea mangaietoare de a-i vedea din nou la invierea obsteasca.

Dragostea plange dupa cei morti, dar credinta privind in duh la slavita lor inviere, va trebui sa opreasca paraiele lacrimilor !

Ce sunt pentru un credincios sicriele care contin corpurile mortilor ? Ele sunt niste usi stramte prin care sufletele, parasind trupurile, trec intr-o lume mai buna, si prin crapaturile carora scanteiaza pentru noi lumina vietii vesnice din Rai !

Daca te apasa tristetea dupa un om iubit si bun, spune-ti tie : “Viata noastra este in ceruri !” (Filipeni 3,20)

Dragostea uneste in chip desavarsit, duhovnicesc pe cei ce sunt despartiti trup si spatiu !

Încetand de a trai cu cei vii, crestinul continua sa traiasca si cu cei morti, unindu-se in chip duhovnicesc cu ei prin mijlocirea rugaciunii catre Dumnezeu. Pentru morti nu trebuie sa plangem atat cat trebuie sa ne rugam !

Roaga-te pentru cei vii, pentru ca acestia sa se invredniceasca de moartea cea vesnica !” [4 *** Gradina de flori duhovniicesti – cugetari si sfaturi de la sfinti si intelepti, se tipareste cu binecuvantarea Prea Sfintitului Calinic Episcopul Argesului in folosul caselor de copii din cadrul Asociatiei “Pro Vita”, 1994, p. 314-315]