Pagina documente » Drept » Dreptul de proprietate-evolutie si particularitati

Despre lucrare

lucrare-licenta-dreptul-de-proprietate-evolutie-si-particularitati
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.
lucrare-licenta-dreptul-de-proprietate-evolutie-si-particularitati


Cuprins

CUPRINS
Introducere.. 2
Capitolul I
1.1 Evolutia dreptului de proprietate...4
1.2 Continutul juridic al dreptului de proprietate...8
1.3 Caracterele juridice ale dreptului de proprietate..............12
Capitolul II
Moduri de aparitie a dreptului de proprietate...... 16
2.1 Clasificarea modurilor de dobindire a dreptului de proprietate............16
2.2 Particularitatile aparitiei dreptului de proprietate de stat.....19
2.3 Particularitatile aparitiei dreptului de proprietate privata....31
Capitolul III
incetarea dreptului de proprietate.....54
3.1 Rechizitia..............56
3.2 Confiscarea............62
Capitolul IV
Dreptul de proprietate in instrumente internationale66
Concluzii......74
Bibliografie...78

EXTRAS DIN DOCUMENT

?

INTRODUCERE

„Unde proprietatea nu este protejata, se poate zice ca acolo nu mai exista societate posibila si reincepe barbaria. Aceste idei sunt asa de simple si evidente incat nu intelegem cum au putut fi contestate si nesocotite... Omul a dobandit prin industria sa pamantul pe care locuieste.”

(Constantin Enache) [1 Constantin Enache “Explicatiune teoretica si practica a Codului civil”, 1873.]

Dreptul de proprietate ca drept fundamental este o tema foarte mult discutata si foarte mult mediatizata in zonele politice. Dreptul de proprietate este un drept de origine incontestabila, foarte strans lipit de viata omului, de bunastarea individului, de bunastarea societatii. Proprietatea a fost si ramane prilej de bucurie, dar si de conflict, proprietatea poate explica in fond multe reusite si nereusite ale societatii.

Dreptul de proprietate este o prerogativa inerenta naturii umane, un mijloc de atingere a valorilor umane recunoscute, o concesie a legiuitorului. Aceasta concesie este facuta in considerarea aspiratiilor fundamentale ale omului.

Acest drept este considerat in unanimitate ca un drept economic prin excelenta, fiind legat indisolubil de structura economica a societatii. Proprietatea este rezultatul muncii, de altfel in doctrina mai veche dreptul de proprietatate era clasificat si studiat alaturi de dreptul la munca.

CAPITOLUL I

1.1 EVOLUTIA DREPTULUI DE PROPRIETATE

S-a sustinut si se sustine inca de foarte multi , ca la origine prorietatea era colectiva, si ca numai in urma unei indelungate evolutii istorice ea a devenit individuala.

Daca dam acestei afimatii o forma absoluta, atunci, dupa toate probabilitatile, ea nu corespunde cu realittea. Este aproape sigur ca oamenii, chiar in starea lor primitiva, au cunoscut totdeauna proprietatea individuala a anumitor obiecte mobile; orice om a trebuit sa fie proprietarul exclusiv al armelor si uneltelor sale de munca, al vesmintelor sale , al calului si cortului sau, si in fine al femeii sale.

Daca insa reducem afirmatia de mai sus la proprietatea funciara, adica in primul rand la proprietatea pamantului – cea mai interesanta forma a proprietatii, deoarece este aceea care a evoluat cel mai mult in decursul vremii –, atunci afirmatia este probabil exacta, desi aici ne aflam adesea pe terenul nesigur al ipotezelor istorice.

Se pare ca toate popoarele, in perioada cea mai primitiva a evolutiei lor , au ignorat proprietatea individuala a pamantului. În afara chiar de orice marturie istorica, simpla ratiune este suficienta pentru a ne convinge de acest lucru . Popoarele primitive erau nomade, ele traiau din vanat, si mai tarziu din cresterea vitelor; ele nu cultivau deci pamantul si nu erau stabilte in mod durabil pe un pamant determinat. De aceea, solul pe care se afla asezat in mod provizoriu tribul, pe care el vana si pastea turmele, nu putea face obiectul unei proprietati individuale, ci putea fi cel mult considerat ca proprietatea intregului trib, si inca aceasta proprietate era lipsita de orice caracter de stabilitate sau de perpetuitate.

Însa chiar mai tarziu, la popoarele care au trecut de faza nomada sau pastorala si au ajuns in faza agricola primitiva, in care s-au stabilit pe pamantul pe care-l cultiva, totusi tot proprietatea colectiva domina. Aceasta proprietate se prezinta fie sub forma coproprietatii intregului grup de indivizi formand tribul, satul etc., fie sub forma mai restransa a coproprietatii familiare. Sub ambele aceste forme, ea s-a perpetuat pe alocuri pana in dreptul modern. Sub forma coproprietatii tribului, ea s-a perpetuat in Rusia, unde pamantul arabil si pasunile apartin satului sub numele de mir. Sub forma coproprietatii familiare ea se mai intalneste la sarbi, unde se numeste Zadruga.

La romanii primitivi, proprietatea colectiva a existat de asemenea sub ambele aceste forme. Coproprietatea familiara a fost cea mai durabila si cea mai adanc inradacinita; chiar dupa disparitia ei, ea a lasat urme nepieritoare in dreptul roman, unde sistemul succesiunilor ab intestat nu se poate explica decat printr-o supravietuire a ideii proprietatii colective familiare. În ceea ce priveste coproprietatea mai intinsa a grupului, ea a existat de asemenea in organizarea primitiva a poporului roman, si este probabil ca mai dainuia inca dupa intemeierea Romei. Diverse marturii dovedesc acest lucru, intre altele afirmatiile autorilor care ne spun ca fiecare sef de familie nu avea in acea epoca decat doua jugare de pamant (aproximativ un pogon) ce-i apartineau personal, ceea ce pare cu totul insuficient pentru hrana unei familii numeroase. Se pare deci ca fiecare cetatean era proprietar individual numai pe casa si pe locul ce o inconjura; restul pamantului apartinea unui grup mai larg, probabil acelui grup pe care romanii il numeau gens.

Dar daca forma colectiva se afla la originea proprietatii funciare, ea face loc proprietatii individuale indata ce popoarele ating un grad mai inaintat de organizare sociala. Astfel, la Roma, in perioada istorica, intalnim proprietatea individuala a pamantului pe deplin organizata. Aceasta organizare era in acelasi timp simpla si practica: proprietarul roman exercita asupra proprietatii sale un drept exclusiv, caracterizat prin cele trei atribute ale sale: usus, fructus si abusus.

Aceasta forma a proprietatii, atat de asemanatoare cu forma actuala, nu exista insa decat pentru dominium ex jure Quiritium, adica pentru proprietatea pamanturilor asezate in Italia. Alaturi de aceasta proprietate individuala prin excelenta, romanii au creat proprietatea fondurilor provinciale; proprietatea acestor fonduri apartinea statului, care lasa particularilor numai folosinta lor. Însa dreptul de folosinta al particularilor era foarte complet, asa incat de fapt echivala cu o adevarata proprietate. Deosebirea dintre proprietatea quiritara si aceea a fondurilor provinciale s-a atenuat tot mai mult, pana ce sub Justinian aceste forme au fost contopite intr-una singura.

În Evul Mediu, caracterul simplu, practic si atat de modern al proprietatii romane a fost greu alterat. Din exclusiva, independenta si simpla, proprietatea devine dependenta, complicata si strivita de sarcini. Aceasta transformare are la origine obiceiul, luat destul de curand dupa caderea Imperiului Roman, de a transfera folosinta pamantului in mod perpetuu prin contract, in schimbul unei rente. Proprietarul originar pastra proprietatea, iar concesionarul nu avea decat posesiunea si folosinta. Concedarea folosintei pamanturilor generalizandu-se, in curand mai toate pamanturile sunt posedate de simpli concesionari. Pamanturile astfel concedate se numeau fiefuri, censive etc.; asupra lor se suprapuneau doua drepturi, ambele perpetue: dreptul proprietarului primitiv si dreptul concesionarului.

La inceput, proprietarul originar retinea pe deplin proprietatea, concesionarul neavand nici un caracter de proprietar. Însa, cum dreptul proprietarului primitiv era abstract, putin vizibil, pe cand dreptul vasalului era concret, vizibil si in acelasi timp perpetuu, cu timpul s-a recunoscut si concesionarului un drept de proprietate. Din acel moment, un singur fond a avut doi proprietari: proprietarul originar, care avea domeniul eminent, si proprietarul concesionar care avea domeniul util. Aceste doua drepturi nu constituie o coproprietate sau o indiviziune, fiindca nu au aceesi natura; ele sunt de natura diferita.

Odata indrumata pe acesta cale, evolutia mai face un pas. Dreptul concesionarului se intareste tot mai mult si devine cu timpul un adevarat drept de proprietate; in aceeasi masura, dreptul seniorului pierde caracterul sau, si legitimitatea sa incepe sa fie uitata. La un moment dat concesionarul a fost considerat tot mai mult ca o sarcina nesuferita ce apasa asupra pamantului, si titularul redeventei, ca un parazit social hranit din munca cultivatorului pamantului, si pe care o organizare sociala mai buna trebuia sa-l inlature.

În ajunul Revolutiei franceze, proprietatea funciara avea deci urmatoarea infatisare: pamantul era lovit de o suma de drepturi perpetue, care la origine erau intemeiate pe contracte si deci perfect legitime, insa care in decursul secolelor au pierdut caracterul lor legitim, deoarece s-au uitat titlurile care le intemeiau, si pareau a fi uzurpari si stirbiri nedrepte ale dreptului de proprietate al proprietarilor actuali. Astfel se pregatea momentul cand aceste drepturi vor fi suprimate, si cand fractionarea originara a proprietatii se va transforma intr-o stramutare a ei. În orice caz, in ajunul Revolutiei, fizionomia proprietatii funciare era de o extrema complexitate si circulatia ei foarte anevoioasa.

Revolutia a infaptuit opera de dezrobire a proprietatii. Ea a suprimat intreaga organizatie feudala, cu toate drepturile si redeventele perpetue care apasau asupra pamantului. În locul complexitatii anterioare, ea reintroneza simplitatea proprietatii romane quiritare; proprietatea funciara devine libera si proprietarul dobandeste un drept exclusiv, care nu mai este restrans prin alte drepturi suprapuse. Singurele restrictii aduse proprietatii sunt acelea cerute de interesele sociale superioare, iar niciodata acelea ce au drept scop interese individuale privilegiate. Dezmembramintele proprietatii sunt de asemenea reduse la doua drepturi principale: uzufructul si servitutile. Aproape toate celelalte drepturi de folosinta contractuale nu mai sunt ca altadata, dezmembraminte ale proprietati, deoarece nu sunt reale, ci personale, si, in plus, sunt temporare in loc de a fi perpetue.

În perioada moderna au fost aduse insa tot mai multe restrictii dreptului de proprietate. În anii instaurarii sistemului sovietic proprietatea privata a fost permanent ingradita, iar proprietatea funciara particulara aproape desfiintata. În aceasta perioada este dificil de vorbit de restrictii aduse proprietatii, atat timp cat insasi proprietatea privata fusese aproape desfiintata.

În general, sub pretextul unor necesitati sociale, prin diferite acte normative, statul a impus si impune o serie de limite dreptului de proprietate. Cu cat proprietatea va fi obligata sa suporte presiunea mai multor restrictii, cu atat societatea va fi supusa regresului social. Sunt actuale observatiile unor ilustri juristi interbelici: „legiuitorul sa se fereasca a face doua lucruri: sa lovesca in principiul si in forma proprietatii individuale, transformand-o in proprietate colectiva si sa confisce sub forma exagerarii impozitelor elementare sau globale, pe venit, pe capital sau pe succesiuni, bogatia economisita [1 C. Hamangiu, I. Rosetti-Balanescu, Al. Baicoianu, vol. II, op. cit. pag. 13. ]”. Asa cum nu trebuie exagerat caracterul absolut al dreptului de prorietate, deoarece s-ar ajunge la lezarea intereselor sociale, tot astfel nu pot fi acceptate exagerarile din partea legiutorului pentru a largi tot mai mult sfera restrictiilor dreptului de proprietate. Realizarea unui echilibru intre interesul general si cel individual, in materia dreptului de proprietate sub aspect legislativ, presupune intelepciune din partea legiuitorului.

Limitarile dreptului de proprietate isi pot avea originea in lege sau in vointa titularilor dreptului.

1.2 CARACTERELE JURIDICE ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE

Modul de exercitare a atributelor dreptului de proprietate se reflecta in caracterele juridice ale acestuia care dau expresia juridica a dreptului de proprietate insusi, individualizandu-l in raport de celelalte drepturi reale, exprimandu-i fizionomia juridica.

Astfel, in literatura de specialitate dretul de proprietate este considerat exclusiv si perpetuu.

Dreptul de proprietate este un drept exclusiv. Prin caracterul exclusiv al dreptului de proprietate intelegem ca titularul sau este singurul indreptatit sa exercite toate atributele pe care acesta le confera: dreptul de a folosi, dreptul de a-i culege fructele, si dreptul de a dispune.

Atributele dreptului de proprietate subsumate acestui caracter sunt nu numai depline, dar si independente de oricare puteri ale altei persoane asupra bunului respectiv, cu exceptia situatiilor in care proprietatea este dezmembrata. În aceste cazuri caracterul exclusiv al dreptului de proprietate este limitat, deoarece unele atribute ale dreptului de prorietate se exercita de catre o alta persoana, in temeiul unui alt drept real principal derivat din dreptul de proprietate.

De asemenea, caracterul exclusiv al dreptului de proprietate este limitat si in cazul coproprietatii, deoarece atributele dreptului de proprietate apartin si se exercita cu privire la acelasi lucru corporal, de catre mai multe persoane.