Pagina documente » Recente » George Calinescu si estetica romanului baroc

Despre lucrare

acces premium
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.


Cuprins

?Cuprins
Capitolul 1. Stilul literar baroc. Trasaturi definitorii ?i delimitari teoretice 1
1.1.Barocul. Defini?ie ?i caracterisitici 1
1.2.Manierism, baroc ?i clasicism 3
Capitolul 2.Barocul - Valoare incontestabila a vie?ii spirituale 8
2.1.Na?terea barocului 10
2.1.1. Barocul in arhitectura 11
2.1.2.Barocul in pictura 13
2.1.3.Barocul in sculptura 14
2.2. Barocul in literatura 15
Capitolul 3. Stilul baroc – intre libertate ?i bizarerie 24
3.1.Romanul baroc – un roman ”doric” 24
3.2.Romanul balzacian Enigma Otiliei 26
Concluzii 33
Bibliografie 34

EXTRAS DIN DOCUMENT

1.1.Barocul. Defini?ie ?i caracterisitici

Exista mai multe interpretari, definitii ale barocului. Pentru istoricii artelor nonverbale acest termen marcheaza o perioada (secolele XVII si XVIII) a picturii europene, un stil arhitectural, un fenomen cultural ce si-a gasit exprimarile cele mai viguroase in domeniul artelor frumoase si al artelor aplicate. [1 Alberes, R-M, Istoria romanului modern, Editura pentru Literatura Universala, Bucuresti, 1968] Din acest punct de vedere, de altfel perfect justificat, barocul este o forma de expresie esentialmente vizuala, insa pentru specialistii istoriei literare, termenul a primit un sens mult mai larg, dar si mai relativ, acel al unei atitudini in fata vietii, al unei specifice perceptii a lumii exterioare si, bineinteles, a celei interioare. Desi in cercetarea oricarui current literar si artistic analiza matricii diacronice este o conditio sine qua non, in cazul de fata, o cale mai sigura de identificare a spiritului baroc ni se pare nu atat axa diacronica, pe care nu o negam, cat perceperea adanc individuala a dimensiunii existentiale. Sensibilitate (in mare parte ostentativa, este adevarat), marcata de o ireconciliabila tulburare ontologica, aparuta din realitatea socio–istorica peste care s-a grefat un univers imaginar specific. Barocul a fost cel ce a pus in lumina o sensibilitate anamorfotica, chiar tragico-defensiva, situata sub zodia suprasaturatiei formelor de expresie. [2 Cioranescu, Al., Barocul sau descoperirea dramei, Editura Dacia, Cluj, 1980]

Stil artistic predominant in secolele XVII-XVIII, care se caracterizeaza prin ornamentatie excesiva, neregularitatea liniilor si prin monumentalitatea constructiilor (in arhitectura), contururi agitate (in sculptura), prin folosirea larga a tehnicii clarobscurului, compozitii in diagonala sau in vartej (in pictura), dramatism interior si o anumita bizarerie si indrazneala a metaforei (in muzica si poezie). - Din fr. baroque.

Stil artistic care s-a dezvoltat in Europa in tarile catolice, ca arta a Contrareformei, in secolele XVI, XVII si XVIII. Caracterele principale in arhitectura au fost: gustul pentru colosal si grandios, frecventa folosire a liniei curbe, exuberanta decoratiei. A aparut intai in Italia (L. Bernini, F. Borromini, P. da Cortona), s-a raspandit apoi in Germania (fratii Asam, J.L. von Hildebrandt, B. Neumann, J. Fischer von Erlach); in Spania capata aspectul unei arte nationale (stilul churrigueresc), forma sub care a fost ulterior introdus in America Latina. Sculptura se caracterizeaza prin compozitia cu multe axe, prin dinamismul formelor (L. Bernini, B. Permoser, H. de Keyser, P. Puget, A. Cano). In pictura, apar schema compozitiei in diagonala sau vartej, efectele perspectivale (racursi,, trompe l’oeil) si de clarobscur puternice, cultivandu-se cu precadere temele grandilocvente si o expresivitate uneori teatrala a gesticii (Rubens, Tiepolo, Guido Reni, Magnasco, Ribera, Zurbarran, Murillo). In arhitectura Tarilor Romane, barocul apare in Moldova secolului XVII. Insinuat in decoratia unor monumente de epoca brancoveneasca, stilul baroc nu va afecta in mod evident expresia arhitecturii din Tara Romaneasca, in schimb, in varianta constantinopolitana, va influenta plastica monumentala din Moldova secolului XVIII. Transilvania a cunoscut in secolul XVIII o puternica afirmare a artelor plastice de stil baroc. In pictura, el nu a patruns decat in anume elemente de recuzita decorativa. [3 Papu, Edgard, Barocul ca tip de existent?, Editura Minerva, Bucuresti, 1977]Sculptura de stil baroc, ca si pictura, are in Tarile Romane o prezenta discontinua. [4 Calinescu, George, Calinescu, Matei, Clasicism, baroc, romantism, Editura Dacia, Cluj, 1971

]In Tara Romaneasca, epoca brancoveneasca si secolul XV manifesta o evidenta atractie pentru repertoriul inflorit al acestui stil, dar adaptandu-l unei ordonante mai clare. Dintre artele decorative si aplicate, cel mai mult a suportat influenta stilului baroc argintaria. In literatura, stilul baroc se manifesta printr-o viziune antitetica asupra lumii (viata si moarte, timp si eternitate, aparenta si iluzie), prin instabilitate, patetism, extravaganta si neliniste; aduce o intriga diversificata si complicata, cu un stil dilatat, ornamentat excesiv, cu metafore surprinzatoare. Fixat in genere intre sfarsitul secolului XVI si prima jumatate a secolului XVIII, se regaseste intr-o serie de curente (eufuism, gongorism, conceptism, culteranism, marinism, rococo) la poetii metafizici, in opera lui Lope de Vega, Torquato Tasso, Garcilaso de la Vega, Fernando de Hererra, Gongora y Argote s.a.m.d. In muzica, barocul este considerat ca o perioada intermediara intre Renastere si clasicism. Incepe prin afirmarea monodiei acompaniate, in special in operele lui Monteverdi, atingand punctul culminant in creatia instrumentala si vocala a lui J.S. Bach.

1.2.Manierism, baroc ?i clasicism

De-a lungul timpului apar diferite curente si stiluri artistice, existand prejudecata c fiecare perioada este dominata de un curent sau un stil artistic unic. S-a pus intrebarea daca toate aceste stiluri reprezinta o permanenta istorica (eon), sau sunt un fenomen repetabil in timp. [5 Istrate, Ion, Barocul literar romanesc, Editura Minerva, Bucuresti, 1982]La aceasta intrebare, istoricii literari sau de arta au raspuns de multe ori contradictoriu. De exemplu:

1) George Calinescu priveste notiunile de clasicism, manierism si baroc ca tipuri universale si constata ca nu exista in realitate un fenomen artistic pur. Cele mai multe curente artistice pun in evidenta impuritati ca structura.

2) Henri Focillon concepe stilul ca o valoare eterna, pe de o parte, iar pe de alta parte, el considera ca orice stil este o variabila. El are o viziune ciclica asupra modurilor de expresie, ceea ce l-a facut sa admita ca "fiecare stil trece prin mai multe varste, prin mai multe etape." Henri Focillon, avand o mare admiratie pentru clasicism, a considerat barocul o expresie de maxima ruptura a partilor din intreg, in acceptul lui, insemnand inceputul decadentei in arta, conceptie perimata astazi.

3) Eugenio D'Ors confera spiritualitatii umane o structura bipolara, caracterizata printr-un tonus ridicat sau printr-un tonus scazut. Predominanta celui dintai aduce in prim plan eonul clasic, hegemonia celui de-al doilea impune eonul baroc. Clasicismul este intelectualist, narativ, autoritar, canonizeaza repausul, spiritul static, reversibilitatea, spre deosebire de baroc care este vitalist, liberal, sedus de dinamica fortei si a miscarii in general, aderand la o miscare eliberatoare continua, cateodata irationala si absurda. Cele doua moduri de comportament ale spiritului uman sunt caracterizate de dominatia ratiunii sau a exploziei inconstientului spontan.

4) Oswald Spengler, in opera sa "Amurgul Occidentului" (1923), dezvaluie ca prime simptome, in unele opere plastice ale secolului XVI, ce anunta arta baroca, dezvaluirea orizontului, perspectiva de adancime, sentimentul distantei, iar in literatura, sentimentul trait al departarii in timp.

5) Ernst Robert Curtius (romanist) in lucrarea sa "Literatura europeana si Evul Mediu latin" spune ca : "numitorul comun al tuturor tendintelor literare opuse clasicismului este manierismul" care-si propune sa nu comunice nimic despre lucruri, viata si existenta intr-un mod normal, ci producind uimire si surpriza.

6) Gustav Rene Hocke exploreaza manierismul ca un fenomen psihologic si sociologic descoperind cinci epoci manieriste privite ca niste constante anticlasice. El a cautat in retorica elementele uni model unic: aticismul si asianismul. [6 P. Burke, Renasterea europeana, Iasi, Polirom, 2005, pp. 33-66, 162-211]

- aticismul insemna in retorica antica dens, concentrat, lapidar, iscusit, esential.

- asianismul desemneaza contrariul extrem: exagerarea, echivocul, trucarea in mod constient al unghiului de perspectiva, dispune de un limbaj abscons, inflorit, intortocheat.

Distinctiile operate de el pun sub semnul egalitatii intre clasic si aticist, armonios, conservator, iar pe de alta parte intre manierist si asianic, elenistic, dizarmonic, modern.

Manierismul

S-a observat ca incepand cu 1520 nu se mai intalnesc opere cu totul clasice: apare o criza a sensibilitatii artistice care va insemna sfarsitul Renasterii, denumit ulterior manierism, acesta integrandu-se in categoria larga a anticlasicului. Imaginea manierista raportata la cea clasica apare ca fundamental eretica. [7 Mosneagu, Bogdan, Barocul Bizantin, realitati istorice si culturale, Xenopoliana, Buletinul Fundatiei Academice “A.D. Xenopol”, Iasi, 2002, Nr. 10, pag. 5]

Explicatia termenului de manierism Inevitabil, manierismul ne trimite la urmatoarele cuvinte:

- manie de la grecescul mania, insemnand manie, furie, forma de alienare mintala, delir care traduce o stare maxima tensiune a inspiratiei, asa-numita "amabilis insania" - nebunia placuta la Horatiu;

- maniera care provine de la manu(s) (mana) in sens figurat de mana omului, de mana, prin arta, pe de o parte, iar pe de alta parte maniera, in sens de stil.

Referitor la manie, Platon spunea ca delirul , acea stare maxima de tensiune a inspiratiei, adica vechiul enthousiasmos este apreciat ca fiind fundamental in procesul creatiei [citez : "Caci nu cu mestesug isi alcatuiesc frumoasele lor poeme, poetii epici - toti cei buni - ci prada inspiratiei si sub stapanirea unei puteri divine, si la fel cu ei marii poeti. Asa cum cei cuprinsi de delirul coribantilor danseaza numai atunci cand isi pierd judecata, tot astfel si poetii lirici nu cu minte limpede isi compun frumoasele lor cantece ci, in clipa cand intra pe fagasul armoniei si al ritmului, sunt prinsi si stapaniti de delirul bahic, asemenea bacantelor care, sub exaltarea sacra scot lapte si miere din rauri, spre a pierde acest har de indata ce isi vin in fire. Astfel se petrec lucrurile in sufletul poetilor lirici, dupa propria lor marturie..."] pe de alta parte Pliniu zice ca poetului ii e permisa exaltarea simtirii. Aceasta stare de spirit se regaseste si in secolul manierismului, cand Pietro Aretino va spune: "divina este nebunia placuta a inspiratiei."

Aparitia unor germeni ai crizei si tratarea nebuniei ca problema nu numai artistica, in general, ci si culturala si istorica, conduce la convertirea vechiului enthousiasmos in noua melancholia, despre care se credea ca este data tuturor slujitorilor muzelor.

Notiunile de nebunie si melancolie au fost accentuate mai ales in Europa de Nord, unde umanismul este vazut in aspectul sau profund, problematic. [Sebastian Brandt scrie "Corabia nebunilor," Bosch picteaza ilustratia acestui poem, iar in 1509, Erasmus din Rotterdam redacteaza "Elogiul nebuniei" ]

Tema mortii care dominase spiritul medieval este inlocuita, in perioada de criza a umanismului, cu cea a nebuniei. Nebunia este vazuta ca avand o semnificatie arhetipala, de pedeapsa originala a umanitatii. Nebunia, vazuta sub unghiul alienarii, coincide cu pierderea naturii universale a omului. Omul isi devine siesi obiect de studiu, dedublandu-se in subiect si obiect, pericolul instrainarii fiind greu de evitat. Tomasso Campanella explica manierismul din perspectiva cunoasterii de sine: "a sti inseamna a te instraina de tine insuti si a deveni nebun, a-ti pierde propria identitate si a-ti asuma una straina."(Explicatia sociala a nebuniei.) Alaturi de explicatia sociala a nebuniei, exista si una psihologica, data de Michel Foucault "nebunia este in intimitatea fiecarui om, raportul pe care-l intretine cu sine." [8 Papu, Edgard, Barocul ca tip de existent?, Editura Minerva, Bucuresti, 1977]Un examplu in acest sens este povestirea lui Rosso Fiorenti care avea o maimuta, pe care o iubea ca pe sine insusi. Maimuta este un simbol al preumanului, asa cum figura nebunului se concretizeaza in cea a bufonului. A iubi o maimuta ca pe tine insuti, capata semnificatia unei ironii amare si a unei oglindiri alterate in mod grotesc. [9 Al. Cioranescu, Barocul sau descoperirea dramei, Cluj-Napoca, Dacia, 1980]

Universul Renasterii era construit dupa principiile formei clasice: "Toate partile lumii, spune Marsilio Ficino, concura intr-un fel anume la frumusetea universului, asa incat nimic nu poate lua sau adauga."

Aspiratia majora a umanismului este posesiunea totala a lumii. Pe plan estetic, aceasta aspiratie se traduce in dorinta de a gasi un model imaginabil al cosmosului. Multi savanti si artisti ai Renasterii credeau in existenta unor legi ale naturii care puteau fi descifrate prin legile matematicii. Michelangelo ajunsese la concluzia ca modelarea frumosului poate fi calculata dupa legile acestei stiinte. O reactie la aceasta scientizare a procesului de creatie a fost iruptia unui subiectivism extrem de puternic care deplasa accentele de pe reguli prefixate pe spiritul inventiv.

Interferenta dintre inspiratie, mestesug si furie, frecventa in epoca Renasterii, capata in veacul urmator o vigoare si mai mare. Mestesugul manieristilor tinteste spre o dezordine programata, destinata sa frapeze, sa produca un soc. Poetica clasica are in prim plan actul de imitare, care viza un model artistic consacrat sau natura. Apologetii manierei puneau in evidenta valoarea interpretarilor si modul individual de executie. Arta devine o proiectie a ideii, o emanatie a intelectului. Manierismul in pictura inseamna nu numai artificiu, dar si o inutila "reprezentare de efecte fara cauze, de miscari si eforturi musculare inutile." Domina dezordinea compozitionala, manieristii concentrand in diferite pozitii, figuri nude si nu numai, intr-un spatiu ce n-ar putea contine nici a treia parte din ele.

Michelangelo este admirat pentru bogatia miscarii, stilul lui fiind caracterizat prin dominatia articulatiilor si a gesturilor complexe. Exponentii tipici ai manierismului sunt considerati continuatorii directii ai lui Michelangelo si Rafael. Arta paraseste limitele impuse de ideea de frumos a spiritului clasic. Culmea conjugarii intre similitudo ( asemanare) si pulchritudo (frumuste fizica si morala) fusese atinsa de Rafael.

Critica vede la nivelul artelor figurative doua directii;

1) una reprezentata de emulii si epigonii lui Michelangelo, directie in care domina un eroism de exprimare*; corpul uman este in miscare si redat in pozitii fortate.

2) alta directie isi gaseste originea in opera lui Rafael si Corregio, unde gasim tentativa

de a exprima gratia prin figuri efilate si afectate de tipul celor pictate de Parmigianino. Gratia apare ca noua expresie a frumosului si presupune angajarea constiintei in imagine. "Ea ( gratia ) nu se vede atunci atunci cand corpul e imobil, iar dupa unii se pare ca e doar o anumita usurinta pe care o are trupul de a asculat de suflet." [10 Michael Kitson, 1966, The Age of Baroque - Epoca barocului]

Secolul manierismului aduce constatarile unei priviri nelinistite asupra realului - lumea ca teatru (Shakespeare) si natura incontrolabila a aventurii umane (Rabelais).

Manierismul aduce o privire mai lucida asupra lumii; armonia este insotita de incertitudine. În aceasta epoca apar primele manifestari ale capitalismului modern. În economie se produc primele semne ale alienarii producatorului de produsul muncii sale, iar politica se bazeaza pe principiul dublei morale.

stiintele naturii aduc insa cea mai puternica lovitura cosmosului umanist prin descoperirea heliocentrismului lui Copernic. Dintr-o stella nobile cum numea Cusanus Terra, aceasta devine o simpla stella, iar locul sau in Univers este unul marginal. Omul traieste si gandeste lumea de la periferie. Cosmosul armonic al epocii clasice e profund tulburat, caci din punct de vedere matematic, sistemul lui Ptolemeu era una din operele cele mai frumoase ale spiritului uman.

În fine, descoperirea miscarilor neregulate ale planetelor, prin opera lui Tycho Brahe si apoi a infinitatii Universului si pluralitatii lumii prin studiile lui Giordano Bruno, completeaza cadrul cosmologic al manierismului, deschizand calea spre spatiul baroc. În manierism exista o lume labirintica si aceasta e rodul ratacirilor pe caile deschise la infinit.

Marea patima a manierismului a fost cea a privirii si a semnificatiei acesteia. În acest sens trebuie sa amintim "Sacra conversazione" de la Santissima Anunzziatta de Giacomo Pontorno. Din cauza spatiului comprimat, figurile sunt patetice. Echilibrul se obtine prin absorbirea directiilor spatiale in tensiunea privirilor. Fecioara este realizata in opozitie cu Arhanghelul, pruncul cu Sfantul Zaharia, Sfanta Agnese, in extaz prebaroc, priveste ochii expusi - amanunt voit bizar - de catre Sfanta Lucia, care, la randul ei, ne intoarce privirea reala noua. În silueta sfintei se concentreaza deja atributele unei figuri tipic manieriste, cea a privitorului din afara. [11 Germain Bazin, 1964, Baroque and Rococo, (originalul a fost publicat in franceza, fiind apoi retiparita in engleza ca Baroque and Rococo Art, 1974]

Întregul secol pare a-si marturisi vocatia pentru imagine, caci lumea insasi se dezvaluie ca un spatiu guvernat de privire. Privirea insasi, asa cum o concepe metaforic Copernic, este aceea care da sens lumii. El scrie despre Soare ca "unii l-au numit pupila lumii, altii spiritul lumii, in fine, conducatorul ei." Lumea lui Copernic se roteste in jurul unui ochi, iar privirea devine principiu cosmic.

"Ochiul, cu forma lui rotunda, asa ni-l potrivi

Divinul, dupa tiparul ce il daduse lumii.

si-n micu-i corp el puse in vesnica-mpacare

A lumilor armonice dizarmonii vitale.

Fara de le, si cerul si-a lumii elementuri,

N-ar fi decat un Haos, cum fost-au la-cepturi.

Aceasta-i dara ochiul, ce lumea treia eu numesc,