Pagina documente » Psihologie, Sociologie » Importanta lui Ibn Khaldun pentru filosofia araba a istoriei

Despre lucrare

lucrare-licenta-importanta-lui-ibn-khaldun-pentru-filosofia-araba-a-istoriei
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.
lucrare-licenta-importanta-lui-ibn-khaldun-pentru-filosofia-araba-a-istoriei


Cuprins

Cuprins
Introducere
1. Din Imperiu arab - Imperiu islamic.........3
2. Viata si opera..............7
3. Atitudinea religioasa.13
Capitolul I
Problema cunoasterii
1. Stiintele si Islamul.....15
2. Problema cunoasterii 27
3. Functia profetica.......29
4. Tipologia stiintifica...32
5. Treptele intelectului..35
Capitolul II
Elemente de teoria istoriei
1. Redescoperirea notionala a istoriei .........40
2. Problema metodei in abordarea cercetarii istorice .43
3. Civilizatie si organizare sociala44
Capitolul III
Societate si civilizatie
1. Fundametul societatii...47
2. Problematica macrostructurala .49
3. Diviziunea sociala .....59
4. Aspectele evolutive ale societatii.............63
Capitolul IV
Statutul ontologic si axiologic al omului
1. Redimensionarea notiunii de progres.......67
2. Dialectica redescoperirii valorii umane....72
Concluzii............77
Bibliografia.82

EXTRAS DIN DOCUMENT

?Introducere

1. Din Imperiu arab – Imperiu islamic

Originar din Tunis, Ibn Haldun este un reprezentant tipic al vecului al XIV-lea. La data nasterii sale imperiul lui Omar deja se faramitase datorita accentuatelor contradictii interne din cadrul lumii arabe. Fitna, primul razboi civil, care a pus capat califatului legitim prin uciderea lui Ali si a condus la instaurarea dinastiei Omayyazilor, a avut ca urmare ruptura ireconciliabila pe plan spiritual intre Islamul sunnit si Islamul siit. Însa Omayyazii vor reusi sa restabileasca unitatea politica a imperiului si sa continue procesul de expansiune inca un secol. Tentativa de cucerire a Constantinopolului zadarnicita de Leon Isaurul si respingerea arabilor peste Pirinei de catre Carol Martel vor pune insa capat acestui proces.

Însa nici Omayyazii nu au intreprins nimic impotriva contradictiilor structurale ce macinau lumea araba; celor vechi li s-au adaugat altele noi, provocate de abuzurile inerente conducerii dinastice ereditare cu care a fost inlocuit califatul legitim electiv. Consecinta: un nou razboi civil, prabusirea casei Omayya de la carma imperiului si instaurarea unei noi dinastii, Abbasizii.

Exploatarea populatiei contribuabile, si nu in ultimul rand represiunile autoritatilor impotriva focarelor de nemultumiri au fost nespus de brutale. Desi determinate de cauze economice, nemultumirile populatiei au imbracat forme de manifestare religioasa. Protestul impotriva arbitrarului Omayyad a pus la baza raului indepartarea reprezentantilor dinastiei de la adevaratul spirit al Islamului.

Climatul de instabilitate a fost accentuat si de revolutiile de palat pentru ocuparea functiei de calif ce au avut ca reverberatii rivalitati si partide ce actionau in sensul intereselor proprii. Pretendentii la tron cautau sprijin in provincii, invrajbind triburile intre ele. Un aport aparte si-l-a adus de aceasta data populatia persana convertita la islamism, care cauta sa obtina o participare mai substantiala la conducere, alaturi de negustori si mestesugari, detinatorii de fapt ai puterii economice la orase. Si populatia oraseneasca, patura cea mai progresista din complexul edificiu social islamic, s-a alaturat Abbasizilor, care in anul 750 iau locul Omayyazilor, punand astfel capat celui de-al doilea razboi civil.

Practic imperiul Abbasid inceteaza sa mai fie un imperiu arab, asa cum fusese imperiul Omayyad; el devine un imperiu islamic, la care participa fara discriminari toate popoarele de confesiune musulmana.

Si cum progresul economic este fundamentul oricarei dinastii trainice acest fapt a fost bine inteles de noii conducatori. În urma refacerii sistemelor de irigatii, agricultura s-a dezvoltat simtitor. Înlocuirea impozitului pe cap de locuitor printr-un impozit pe venit a inlaturat intr-o buna masura povara fiscalitatii si, desi nivelul contributiilor era destul de ridicat, masura a avut darul sa favorizeze o crestere a nivelului de trai al populatiei. Mestesugurile au cunoscut un avant fara precedent, atelierele atingand uneori proportiile unor adevarate intreprinderi industriale. Casele comerciale si-au dezvoltat legaturi dincolo de hotare si ramificatii in intreg imperiul.

O noua ierarhie sociala foarte complicata s-a cristalizat, in care se intrepatrund criteriile vechii societati, cea nascuta din spiritul conceptiei medineze din timpul califilor legitimi, cu criteriile noi, aparute ca necesitati istorice. Aparatul de stat a fost birocratizat, iar locul nobilimii de sange a fost luat de o nobilime a functiilor guvernamentale. În paralel cu ierarhia birocratica, populatia oraseneasca avea propria ei ierarhie sociala, in care criteriul de distinctie era pozitia economica detinuta. Restul populatiei, alcatuita din triburi de beduini nomazi din imensul rezervor de potential uman al paturii rurale si din categoria numeroasa a sclavilor, toate formand un tablou viu colorat al lumii Islamice a acelor timpuri.

Abaterile de la spiritul traditional, vor aduce cu ele consecinte profunde pentru evolutia ulterioara a Islamului. Un astfel de exemplu a fost transformarea Califatului dintr-o institutie de esenta religioasa intr-o autoritate politica laica. Pastrand demnitatea de pontifex maximus pentru a putea folosi institutiile religioase in scopul intereselor politice, Abbasizii au organizat conducerea imperiului pe baze noi, dupa modelul monarhiei absolute persane. Îndata ce, in baza mecanismului succesiunii ereditare la tron, au aparut suverani incapabili, aceasta a dus la dereglarea intregului sistem. Succesorii lui Harun fac parte fara exceptie din aceasta categorie, iar urmarile nu intarzie. Pentru a face fata primejdiilor din interior, califul Mutassim (832-842) infiinteaza o garda personala alcatuita din mercenari turci si berberi. Curand insa, conducatorii garzii vor deveni adevaratii stapani ai palatului imperial. Trupele de pretorieni vor schimba suveranii dupa bunul lor plac, dispunand in voie de vistieria saracita a tarii.

Coruptia capitalei atrage dupa sine dorinta de independenta a provinciilor grefata pe manifestarile anumitor populatii ce si-au pierdut specificul prin convertirea la Islam. La acestea se adauga variatele orientari heterodoxe din sanul Islamului ce imbraca forme de actiune politica, grabind procesul de dezagregare. Consecinta imediata a incapacitatii Bagdadului de a mai exercita un control efectiv asupra intregului teritoriu a fost constituirea unor state si dinastii independente. Chiar si in provinciile care au ramas in subordinea Bagdadului, emirii locali conduceau fara sa tina seama de interesele puterii centrale. Nici o mirare, deci, ca in fata invaziei mongolilor condusi de Hulagu, nepotul lui Ginghis-Han, ultima ramasita a imperiului va cadea, incapabila sa se apere. La 10 februarie 1258 mongolii ocupa Bagdadul. In felul acesta se pune capat domniei de cinci secole a Abbasizilor.

Regiunile occidentale ale imperiului, Spania si Africa de Nord-­Vest, vor avea insa o evolutie aparte.

Spania islamica nu a facut parte niciodata din imperiul abbasid. Din anul 756, in aceasta provincie conducerea a apartinut urmasilor Omayyazilor inlaturati de la carma imperiului, care au domnit in calitate de “Printi ai Andaluziei” si “Urmasi ai Califilor”. Perioada de doua sute optzeci de ani au adus prosperitatii Spaniei datorita modificarii stilului de guvernare si a evitarii greselilor inaintasilor.

Dezvoltarea culturala a acestei provincii este strans legata de prosperitatea econo­mica: “Pe langa uimitorul avant economic al regiunii, care a fost prevazuta cu un nou sistem de irigatii si imbogatita cu produse agricole orientale, orez, trestie de zahar, curmale, piersici, rodii, pe langa infloritorul comert, pe care Cordoba il intretinea cu coastele Africii de Nord si cu interiorul african pana in Sudan; pe langa industria, care in perioada de splendoare a Cordobei, numara peste 130.000 de oameni angajati numai in tesatoriile de matase, s-au dezvoltat poezia, stiintele si artele” [1 Joseph Hell, Die Kultur der Araber, Leipzig, 1909, p.l10.].

Constiinta despre unitatea valorilor culturale ale lumii islamice a deterinat o grija deosebita pentru pastrarea si cultivarea ei. Emisari speciali colindau Orientul pentru a achizitiona cele mai valoroase opere stiintifice, filozofice si literare destinate bibliotecii din Cordoba, despre care se spune ca numara peste 400.000 de volume. Însa fundamental a fost interesul pentru ridicarea nivelului cultural al intregii populatii. În Cordoba functionau 27 de scoli pentru copiii oamenilor saraci, pentru care invatamantul era gratuit. În Andaluzia stia aproape intreaga populatie sa scrie si sa citeasca, in timp ce in Europa crestina, chiar si cele mai sus puse personalitati, cu exceptia clerului, erau analfabete. Universitatea din Cordoba se bucura de un deosebit prestigiu, atat in tarile musulmane, cat si in cele crestine. Numarul studentilor cra de ordinul miilor si din randul lor s-a format o patura numeroasa de intelectuali, care fie prin competenta cu care isi exercitau profesiunea, fie prin zelul de cercetatori, au contribuit la dezvoltarea culturala a regatului.

Aceleasi racile vor urmari fara crutare si pe pamant spaniol ultimel straluciri ale ramurii califatului omayyad. Luptele pentru succesiune, intrigile de palat si incapacitatea ultimilor monarhi vor da nastere unui climat de nemultumire generala. Patricienii cetatilor, sprijiniti de poporul de jos, au luat o pozitie fatis antimonarhica, constienti de faptul ca dominatia economica le da dreptul sa aspire la puterea politica. În urma unei rascoale generale, monarhia omayyada este rasturnata si Cordoba se proclama republica (1036). Din acest moment, pentru regiunile occidentale ale lumii islamice, incepe o perioada noua, perioada faramitarii Spaniei musulmane si a Nordului Africii in state minuscule, cu guvernari proprii si interese contrare, care vor impinge adeseori dinastiile nou aparute la conflicte si razboaie fratricide. În Valencia, Zaragoza, Granada, Badajoz si Toledo se instaleaza conduceri independente, care dureaza un timp mai lung sau mai scurt. Ele se vor dovedi neputincioase in fata actiunii crestine de izgonire a musulmanilor de pe pamantul Spaniei.

Spre sfarsitul secolului VIII, dupa ce Nordul Africii a fost guvernat de o serie de dinastii arabe, mai mult sau mai putin independente fata de califii abbasizi din Bagdad [2 Înca de la inceputurile instaurarii Abbasizilor la conducerea imperiului. Nordul Africii, urmand precedentul creat de Omayyazi in Spania, a manifestat tendinte de autonomizare fata de Bagdad. În anul 791 ia fiinta regatul siit al Idrisizilor cu resedinta la Fez, care dureaza pana in 926. În acelasi timp la Kairuan, Aghlab- guvernatorul Abbasid- se rupe de autoritatea centrala (800) intemeind un regat independent. Urmasii sai- Aghlabizii- domnesc pana in 909, perioada in care cuceresc Sicilia. Locul Aghlabizilor este luat de Fatimizi (910), dinastie de orientare ismaelita- pretinsi descendenti din Fatima, fiica Profetului. Fatimizii sunt inlaturati in anul 1171 de Salah al-Din Iusuf (cunoscut de Europa cruciadelor sub numele de Saladin), care intemeieaza dinastia Ayyubizilor (1171-1250). Locul Ayyubizilor este luat in Egipt de Mameluci (1250-1517), ultima dinastie araba din Africa de Nord.], populatia berbera, careia Islamul nu a reusit niciodata sa-i anihileze caracte­rele specifice [3 Explicand acest proces, Renan scrie: “Desi s-au convertit fara rezerve la islamism, dovedindu-se sub raportul dogmei musulmani ireprosabili, berberii, intr-un numar mare de cazuri, au respins legea civila a Coranului, afirmand cu mult adevar ca aceste prescriptii au fost formulate pentru o tara foarte diferita de a lor si pentru un popor care nu avea stilul lui de viata. Un fenomen caruia cu greu i s-ar putea gasi precedent in lumea musulmana. Pretutindeni legea religioasa si codul civil au fost inseparabile. Aici insa obiceiul pamantului a avut forta sa abroge o jumatate din Cartea Sfanta”. (Vezi Ernest Renan, Melanges d'Histoire et des Voyages, Paris, 1878, p. 325-326).], a impus instaurarea unor dinastii autohtone. Întregul Maghreb s-a constituit in regat independent sub dinastia Almoravizilor [4 Almoravizii, la inceput secta religioasa islamica in sanul populatiei berbere, apoi dinastie (1036-1147) cu resedinta la Maroc. Dupa ocuparea intregului Maghreb, almoravizii isi extind dominatia asupra Spaniei musulmane pe care o cuceresc in 1090.] (1036-1147). Locul lor este luat de Almohazi [5 Almohazii, initial secta religioasa islamica intemeiata de Abu-Mahomed ibn Tumart, apoi dinastie (1147-1269), care, dupa ce preiau puterea in Maghreb, ca si inaintasii lor cuceresc Spania (1195), pe care o stapanesc pana in 1212.](1147-1260), care reusesc sa mentina unitatea politica a acestei regiuni inca un secol. Dar lipsa unui fond real care sa asigure unitatea politica a Maghrebului a avut drept consecinta prabusirea regatului almohad si impartirea lui in trei sultanate independente. Hafsizii (1229-1569) cu capitala la Tunis, Abdalwadizii (1235-1554) cu resedinta la Tlemcen si Merinizii (1269-1465) la Fez. În aceeasi perioada, in Spania nu mai ramasese decat o ultima insula musulmana - Granada, sub dinastia Nassrizilor - care va dainui pana in secolul XV.

La toate aceste aspecte de amcro-structurale de ordin ge3nerale exterior se adauga clocotul intern al unei lumi islamice pfrofun marcate de instabilitatea politica interna si de neintreruptele conflicte sangeroase intre casele domnitoare. Majoritatea suveranilor in scaun erau contestati de unul sau chiar de mai multi pretendenti la domnie, ce cautau prin orice mijloace rasturnarea tronului. În acelasi timp, intre suveranii existenti domnea un razboi perpetuu. Dorinta de cucerire a teritoriilor vecine nu cunostea nici o ingradire. Autoritatea regala avea adeseori doar caracter nominal. Triburile de arabi nomazi se bucurau de un statut de independenta si adeseori suveranii erau aceia care le cumparau bunavointa si asistenta. Prin interventia lor, ei puteau sa determine inclinarea balantei intr-o parte sau alta [6 Vezi Georges Marcais, Les Arabes en Berberie du XI-e au XIV siecle, Paris, 19l3, p.310.].

Importante transformari economice au loc la inceputul celui de al doilea mileniu in sectorul occidental al lumii islamice. Eforturile Europei de a redobandi suprematia cailor comerciale din Mediterana, incep sa dea roade. Odata cu patrunderea normanzilor in Sicilia si cu restrangerea teritoriilor ocupate de musulmani in Spania, zona vestica a Marii Mediterane a intrat sub controlul suveranilor crestini. În secolul XIII se incearca dobandirea de porturi comerciale pe coasta de Nord a Africii. Negustorii crestini aveau astfel posibilitatea de a prelua de la concurentii lor musulmani rentabilul comert cu aurul sudanez. Pierderea monopolului asupra comertului mediteranean a avut grave consecinte asupra prosperitatii economice a oraselor musulmane din Nordul Africii. Consecinta: suveranii nu-si mai pot sprijini autoritatea numai pe locuitorii oraselor.

Meseriasii si negustorii, adepti ai principiilor de drept malekit, care asigurau stabilitatea sociala printr-o riguroasa reglementare a proprietatii, mostenirii, activitatii mestesugaresti, comertului si impozitelor, inceteaza sa mai reprezinte forta sociala capabila sa garanteze stabilitatea politica. In compensatie, monarhii se orienteaza spre triburile de arabi si spre populatia rurala berbera, cautand sa realizeze o baza mai larga pentru consolidarea autoritatii.

Alegerea s-a dovedit total neinspirata fiindca natura indeletnicirilor si stilul de viata al triburile arabe si a populatia berbera determina mai degraba o atractie spre tendintele heterodoxe de coloratura mistica, decat spre spiritul legalitar al ortodoxiei reprezentat de locuitorii oraselor. Orice modificare in echilibrul fortelor sociale heterogene, de care isi legau destinele dinastiile din Maghrebul acestei perioade, deveneau prilej de grave tulburari interne. Într-un moment in care, “daca civilizatia musulmana era pretutindeni in declin, in Africa de Nord incetase virtual sa mai existe” [7 Mushin Mahdi, Ibn Haldun's Philosophy of History, Chicago, 1971, p.26.] apare o personalitatea la fel de controversata asemeni veacului in care il regasim.

2.Viata si opera

a)Viata.

Abu Zaid `Abd ar-Rahman ibn Muhammad ibn Haldun Wali ad-Din at Tunisi al Hadramu Itachramu al-Isbili al Maliki [8 La numele sau complet. Ibn Haldun adauga urmatoarele determinari: Slujitor al credintei, originar din Tunis, din Hadramaut (locul de bastina al stramosilor sai in Arabia), din Sevilla (localitatea unde s-a stabilit primul Haldun emigrat in Spania), de orientare juridica malekita.] s-a nascut la 27 mai 1332, in Tunis. Provine de fel din Arabia de sud, de unde stramosul sau Haldun a venit in Spania, la scurt timp dupa cucerirea musulmana, stabilindu-se la Sevilla. Cunoasterea amanuntita a vietii ganditorului nu ridica probleme datorita autobiografiei sale complete. Stramosii sai andaluzi au facut parte din aristocratia Sevillei, luand parte atat la viata politica, cat si la cea culturala. În secolul XIII insa, inainte de 1248, anul ocuparii Sevillei de fortele crestine, se refugiaza in Africa de Nord-Vest, unde aveau legaturi stranse la curtea Hafsizilor. Este perioada in care are loc un adevarat exod de populatie din Spania spre nordul Africii. Refugiatii, in cea mai mare parte familii nobile, au constituit un grup de elita in noua lor patrie, ca urmare a superioritatii culturale a arabilor spanioli fata de locuitorii Maghrebului [9 Vezi Rober Brunschvig, La Berberie orientale sous les Hafsides des origines a la fin du XV-eme siecle, II, Paris, 1940-47, p.l55.]. In Prolegomene, Ibn Haldun mentioneaza frecvent marea contributie a refugiatilor la dezvoltarea culturala din Africa de Nord-Vest. Educatia si instructia primita de tanarul Haldun in casa parinteasca a urmat linia obisnuita pentru vlastarele familiilor nobile. În acest rastimp a studiat Coranul, Traditia, Jurisprudenta si limba araba.

Perioada decisiva in educatia unui tanar - perioada intre cincisprezece si douazeci de ani -coincide pentru Ibn Hadun cu intervalul 1347-1357, un rastimp deosebit de zbuciumat chiar pentru conditiile Maghrebului. În anul 1346, suveranul hafsid al Ifriqiyei [10 Ifriqiya veche denumire araba a regiunii din Africa de Nord, formata din actualul Tunis si Algeria orientala.], Abu Bakr, moare; si, se dezlantuie o sangeroasa competitie pentru putere. De situatia tulbure profita suveranul merinid din Fez, Abu-l-Hasan care, in dorinta de a supune sub acelasi sceptru toate tarile Maghrebului, cucereste Tunisul. Instalat in Kasba, citadela orasului, noul stapanitor instaureaza un regim de politica severa, dar in acelasi timp de prestigiu. Odata cu administratia de ocupatie, suveranul merinid aduce cu sine o pleiada de savanti si oameni de litere, meniti. sa mareasca stralucirea noii conduceri.

Studiile sale inainte de invazie se limitau la strictul necesar pentru cultura generala a unui viitor functionar, insa, in contact cu oamenii de vasta cultura, are prilejul sa-si completeze pregatirea la nivelul si cerintele unui autentic intelectual. În autobiografie isi indeplineste o datorie de constiinta, salvand de la uitare numele acelor personalitati care au jucat un rol pozitiv in desavarsirea pregatirii sale. Din randul lor se detaseaza figura luminoasa a lui al-Abili [11 Muhammad ibn Ibrahim al-Abili, continuator al gandirii lui Tusi. S-a ocupat indeosebi cu problema originii si modalitatilor de cunoastere. În legatura cu influenta exercitata asupra lui Ibn Haldun: Nassif Nassar, La maitre d'Ibn Khaldoun, al-Abi1i in Studia Islamica. Paris XX (1965). pp.103-144.], profesor si filozof, care s-a ocupat indeaproape de formarea spirituala a lui Ibn­Haldun.

Dominatia Merinizilor asupraTunisului este insa de scurta durata. Ignoranta lui Abu-I-Hasan fata de realitatile social-politice din teritoriile cucerite a determinat revolta triburilor arabe. În acelasi timp, in orase s-a organizat un front de rezistenta care declanseaza o miscare populara de eliberare. Dupa un sir de esecuri in incercarea de a-si mentine dominatia, la care se adauga una din cele mai cumplite epidemii de ciuma din istoria Maghrebului, Abu­-I-Hasan este nevoit sa paraseasca Tunisul.

Dupa izgonirea Merinizilor (1350), tanarului Ibn Haldun i se incredinteaza o modesta slujba administrativa la curtea suveranului hafsid, revenit pe tron. Dar perspectiva de a se mediocriza, indeplinind o viata intreaga obligatiile tihnite ale functiei sale, nu se acorda nici cu aspiratiile si nici cu temperamentul sau. Dupa ce gustase din fructul adevaratei culturi, simtea nevoia sa se desavarseasca pe plan spiritual; si cum Tunisul nu-i oferea nimic in aceasta directie, ia hotararea sa-si paraseasca patria. Tinta sa era Fez capitala sultanului merinid, unde Abu-I-Inan, urmasul lui Abu-I-Hasan, nu era mai putin prietenos fata de oamenii de stiinta decat fusese inaintasul sau. Aici i se ofera posibilitatea sa se alature grupului de savanti, pe care suveranul ii adunase in jurul sau, avand astfel prilejul sa se dedice total studiului.

Dar la scurt timp dupa sosirea sa la Fez, isi descopera inclinatii pentru activitatea politica practica. De altfel, aceasta noua pasiune isi va pune puternic amprenta pe tot restul actiunilor sale. Cursul vietii lui lbn Haldun va pendula de acum inainte intre ambitia de a se realiza in planul activitatii politice si nemarginita sa sete de cunoastere.

Amestecandu-se in intrigile politice de la curte, este azvarlit in inchisoare, unde timp de aproape doi ani va avea prilejul sa mediteze asupra primejdiilor vietii politice de la curtile Maghrebului din secolul XIV. Moartea lui Abu-I-Inan ii va aduce libertatea, dar nu si povata de a renunta la cariera politica. În timpul framantarilor pentru desemnarea noului suveran; Ibn Hadun se pune in slujba Iui Abu Salim, fratele fostului monarh, unul dintre pretendentii la tron. Alegerea s-a dovedit inspirata, protectorul sau devine suveranul Marocului si ii incredinteaza demnitatea de judecator al crimelor si delictelor care nu intrau in prevederile legislatiei religioase musulmane.

Dar Maghrebul este un cazan in plin clocot. Dupa numai trei ani de domnie, Abu Salim este ucis in timpul unei revolte si lbn Haldun se hotaraste sa paraseasca Marocul, cautand in alt colt al lumii arabe un camp de activitate mai promitator si mai sigur. Noua sa tinta este Granada, singurul stat musulman ramas pe pamantul Spaniei. Acolo avea prieteni. Atat suveranul Muhammad V, cat si primul sau ministru Ibn al-Khatib [12 Ibn al-Khatib (1313-1374). Filozof si om politic andaluz. Opera sa principala Al Ihata fi Akhbar Ghranata (lstoria Granadei) contine o mentiune asupra operelor din tinerete ale lui Ibn Haldun.], se gaseau in exil la Fez in timp ce Ibn Haldun era demnitar. Sprijinul sau pentru ca Muhammad sa-si recapete tronul a fost hotarator.