Pagina documente » Drept » Institutia casatoriei in dreptul roman

Despre lucrare

lucrare-licenta-institutia-casatoriei-in-dreptul-roman
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.
lucrare-licenta-institutia-casatoriei-in-dreptul-roman


Cuprins

CUPRINS
CAPITOLUL I. NOTIUNI INTRODUCTIVE
1.1.Status familiae. Scurt istoric asupra familiei romane.
1.2.Patria potestas. Casatoria- izvor natural al puterii parintesti.
1.3.Conditia juridica a femeii in cadrul familiei.
CAPITOLUL II. iNCHEIEREA CASATORIEI
2.1.Formele casatoriei
2.1.1.Generalitati
2.1.2.Casatoria cum manu.
2.1.3.Casatoria sine manu.
2.1.4.Concubinatul.
2.1.5.Festivas nuptiarum- ceremonialul casatoriei.
2.2.Conditiile de forma si fond la incheierea casatoriei.
2.2.1.Consimtamintul
2.2.2.Virsta.
2.2.3.Conubium.
2.3.Impedimente in casatorie.
2.3.1.Rudenia.
2.3.2.Conditia sociala.
2.3.3.Bigamia.
2.3.4.Legea.
CAPITOLUL III. EFECTELE CASATORIEI
3.1. Efectele relative la persoane.
3.1.1.Raporturile personale dintre soti in casatoria cum manu.
3.1.2.Raporturile personale dintre soti in casatoria sine manu.
3.1.3.Raporturile mama-copii.
3.2.Efectele relative la bunuri.
3.2.1.Efectele relative la bunuri in casatoriile cum manu si sine manu.
3.2.2.Dota.
CAPITOLUL IV. DESFACEREA CASATORIEI
4.1.Moduri involuntare de desfacere a casatoriei.
4.1.1.Desfacerea casatoriei prin moartea unuia dintre soti.
4.1.2.Desfacerea casatoriei prin pierderea lui capitis deminutio.
4.2.Moduri voluntare de desfacere a casatoriei- Divortul.
4.2.1.Divortul in casatoria cum manu..
4.2.2. Divortul in casatoria sine manu.
4.2.3.Consecintele divortului.
CAPITOLUL V. CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
Institutia casatoriei in dreptul roman___________________________

EXTRAS DIN DOCUMENT

?{p}

„Institutia casatoriei in dreptul roman”_______________________________{p}

?CAPITOLUL 1.NOTIUNI INTRODUCTIVE

1.1Status familiae. Scurt istoric asupra familiei

romane.

În dreptul roman, posibilitatea de a participa la raporturile juridice este conferita de statutul de persoana cu capacitate juridica, care nu reprezinta o calitate innascuta, ci o suprastructura de radacini in relatiile de productie si normele date de stat.

Ceea ce ne intereseaza este faptul ca aceasta capacitate juridica sau de drept, distincta de capacitatea de exercitiu, inglobeaza trei atribute: status libertatis (calitatea de om liber), status civitatis (calitatea de cetatean) si status familiae (calitatea de a fi sef de familie si de a nu se gasi in puterea pamanteasca), si numai prin reunirea celor trei elemente exista capacitatea juridica. Astfel vom privi familia si drepturile de familie ca o parte din status familiae.

Familia (etimologia cuvantului isi are originea in „famulus”- ce are semnificatia de sclav domestic, care era proprietatea sefului de familie), a fost secole de-a randul temelia societatii romane. La inceput, ca o subdiviziune a gintii, familia a trecut printr-un indelungat proces de destramare, ca urmare a aparitiei si dezvoltarii proprietatii private.

În epoca cea mai veche a istoriei statului roman, familia era organizata pe baze patriarhale monogamice, ideea de familie presupunand o putere, cea a sefului de familie, care uneste sub autoritatea sa toti membrii familiei, care cuprinde in conceptie primitiva, pe langa sotie, pe copii si pe sclavi. Atotputernicia capului de familie- „pater familias”- notiune care invoca ideea de putere si nu aceea de descendenta si procreare, se exercita nu numai asupra persoanelor, ci si asupra bunurilor lor, asupra zestrei sotiei, asupra patrimoniului familial. De aceea, „pater familia” trebuie privit ca razboinic, judecator, sacerdot, cu o putere suverana intre peretii dominiumului si una relativa asupra libertatilor clientilor, dar cu o putere desavarsita asupra bunurilor, detinator a unei vointe fara limita, exprimata pentru timpul vietii prin obligatii impuse sau asumate, iar dupa moarte prin prezumtia ca ea persista, cu sau fara testament. [1 Fustel de Coulanges- „Cetatea antica”, Editura Meridiane, 1984, pag.65]

La inceput, autoritatea aceasta nelimitata de pater familias se numea „manus” si intruchipa autoritatea si prerogativele sefului de familie, mai tarziu „manus” a ramas numai pentru a indica autoritatea sotului asupra sotiei sale, fiind legata strans de institutia casatoriei, faptul de a dobandi manus echivaland implicit cu incheierea casatoriei. Legat de dobandirea acestei puteri, se pare ca la inceput casatoria si manus erau unul si acelasi lucru, deci ea era consecinta imediata a uniunii patrimoniale si in virtutea acestei puteri, sotul avea dreptul de viata si de moarte asupra sotiei- ius vitae necisque- precum si dreptul de a-si repudia sotia.

Avand in vedere faptul ca termenul unic de manus folosit la inceput nu ramane doar pentru a preciza prerogativele de pater familias asupra femeii, dar si pentru a desemna casatoria, nu se poate afirma ca legatura atat de stransa ce exista intre casatorie si manus a disparut, astfel ca in timp a mai aparut o forma de casatorie, care nu implica puterea absoluta a sotului- „sine manus”.

În acest sens exista unele indicii ca sotul isi pierduse din drepturile sale in secolul al II-lea i.e.n., iar femeia sotie avea unele drepturi cum era acela de a avea bunuri proprii de care dispunea dupa bunul ei plac (dupa cum reiese dintr-un discurs al lui Cato cel Batran asupra legii Vicontia din 169), sau faptul ca femeia maritata continua sa ramana sub autoritatea tatalui, care putea desface casatoria, iar in legatura cu „ius vitae necisque” si in acest sens s-au produs modificari, pater familias nemaiputand lua singur o hotarare de acest fel, ci numai dupa consultarea membrilor familiei sotiei, ajungandu-se in epoca imperiala ca puterile ce derivau din manus sa dispara complet.

Pentru a putea explica puterea nelimitata a sefului de familie, trebuie sa privim cadrul in care acesta a aparut, conditiile vietii materiale ale societatii romane din epoca veche.

Roma a fost la inceputuri o cetate cu structura agricola, ocupatiile principale ale locuitorilor fiind pastoritul si agricultura, solul si conditiile rudimentare de munca impunand o stradanie sustinuta pentru a dobandi cele necesare traiului. În aceste conditii, puterea capului de familie urmarea indeplinirea sarcinilor ce le reveneau fiecaruia, pentru a produce bunurile de care aveau nevoie familia romana.

Ca urmare, familia romana era axata in jurul acestei puteri, legatura juridica intre pater familias si cei de sub puterea sa formand rudenia agnatica sau rudenia civila (agnatio). Agnatia se bazeaza pe rudenia dintre barbati: erau rude toti cei care se aflau sub aceeasi putere, chiar daca nu erau rude de sange; puterea care caracterizeaza aceasta rudenie nu poate fi exercitata decat de barbati si nu se transmite decat prin barbati, prin moartea lui pater familias numai fiii vor deveni la randul lor pater familias nu si fiicele sau sotia, fara a se tine seama de varsta, deoarece termenul este legat de ideea de putere, nu si de procreatie. Agnatiunea uneste pe toti aceia care in momentul de fata sunt supusi aceluiasi pater familias, pe toti aceia care in trecut au fost sub puterea lor, dar si pe aceia care pot dovedi ca s-ar gasi sub puterea aceluiasi pater familias daca acesta ar mai trai inca. [2 C.St.Tomulescu- „Drept privat roman”, Tip.Univ. Bucuresti, 1973, pag.239]

Prin urmare, in toate cazurile agnatiunea se bazeaza pe „patria potestas”- puterea exercitata de pater familias asupra descendentilor sai- fie ca e actuala, trecuta, reala sau potentiala.

Jurisconsultii romani intelegeau inrudirea dupa tata prin apropierea acestei notiuni de cea a religiei casnice, astfel ca doi barbati nu puteau fi inruditi intre ei decat daca, urcand din tata in tata descopereau ca au strabuni comuni. Deci inrudirea era considerata dupa cult si nu dupa nastere: „sunt rude dupa tata legate prin inrudire, prin persoanele de sex barbatesc, asa cum sunt: fratele nascut din acelasi tata, fiul fratelui sau nepot de la acesta, tot asa si unchiul din partea tatalui si fiul unchiului si nepotul din partea acestuia”. [3 Gaius I- 156, idem Ulpian XXVI; „Institutiile lui Iustinian”]

Tot inruditi civil sunt si cei care nu pot dovedi direct descendenta dintr-un stramos comun, dar care se pot prevala de la o prezumtie pentru a dovedi o astfel de descendenta (nomem gentilium)- acelasi nume de familie, comunitatea de cult familial, mormant comun, iar in acest caz agnatiunea poarta numele de „gentilitate”, iar cei uniti prin gentilitate se numesc gentili (gentiles), acordandu-lise in lipsa agnatilor anumite drepturi succesorale, de tutela.

În conditiile evolutiei societatii romane, a dezvoltarii economiei sclavagiste, a comertului, a expansiunii romane, s-a impus un nou sistem de rudenie si anume cel bazat pe rudenia de sange- cognatio- cea care pana la urma va inlatura rudenia agnatica.

Odata cu slabirea puterii capului de familie se slabeste si sistemul agnatiunii, modificari datorate noului mod de viata ca urmare a marilor cuceriri ale Romei si exploatarii provinciilor; Roma dobandeste hegemonia deplina in bazinul Marii Mediterane si duce o politica expansionista in Cartagina, Statele Elenistice, Macedonia, Siria, in Orient, Hispania, pe teatrele de razboi tot mai indepartate de Italia, obtine victorii navale, anexeaza insule. [4 Horia C.Matei- „O istorie a lumii antice”, Editura Albatros, 1984, pag.278-280]

Aceasta se reflecta asupra organizarii familiale, legaturile de familie se relaxeaza, membrii familiei dobandind libertate de miscare si independenta. Am vazut cat de evidenta era apropierea intre religie si inrudire, insa pe masura ce religia slabise, inrudirea prin nastere a fost recunoscuta de drept, vocea sangelui fiind puternica. Aceasta cognatio era independenta de regulile religiei casnice, intre ea si agnatio au existat rivalitati si dispute pe taramul dreptului. Astfel s-a impus rudenia de sange care uneste pe toti cei care descind dintr-un stramos comun, fara a se tine seama daca se gasesc sau nu sub aceeasi putere.

1.2 Patria protestas. Casatoria- izvor natural al puterii

parintesti.

Patria protestas (puterea parinteasca) este puterea exercitata de pater familias asupra descendentilor sai, la origine aceasta fiind perpetua, mentinandu-se oricare ar fi varsta lui filius familias, neputand fi transmisa si fiind nelimitata in privinta persoanelor si bunurilor; patria protestas fiind privilegiul exclusiv al lui pater familias. Pater familias este numele tehnic roman al capului de familie. Ulpian il defineste ca: „pater familias appelatur qui in domo dominium habet”, iar unitatea sociala asupra careia se intinde aceasta putere se numeste domnus.

Patria potestas putea lua nastere prin casatorie, acest mod juridic fiind modul firesc si cel mai obisnuit al dobandirii puterii parintesti.

În privinta persoanelor pater familias avea la origine ius vitae necisque (dreptul de viata si de moarte) asupra celor care se gaseau sub puterea lui. Pater familias este singur „sui iuris”, adica de sine statator, in plenitudinea drepturilor, independent, deoarece copiii, sotia de sub puterea sa sunt „alieni iuris”, adica dependenti, supusi. În acest sens pater familias avea puteri imediate asupra lui filius familias (recunoasterea copilului nascut de sotia sa si legat de aceasta dreptul de expozitie (parasire); puterea de a vinde pe cei aflati sub puterea sa in afara hotarelor Romei, dincolo de Tibru; dreptul de jurisdictie domestica). Procreatiunea ex justis nuptis este izvor al puterii pamantesti. Copilul nascut in casatorie se afla sub puterea parinteasca a tatalui. Explicatia puterii tatalui asupra copiilor ar putea fi puterea acestuia asupra femeii sale, patria protestas fiind consecintele puterii maritale. Engels explica fizionomia originara a casatoriei romane, prin aceea ca „ea se bazeaza pe dominatia barbatului in scopul precis de a procrea copii cu paternitate certa”. [5 Emil Molcut- „Drept privat roman”, Bucuresti 1984, pag.98]

În afara puterii imediate autoritatea paterna avea si aspecte, care intereseaza referindu-ne la casatorie. Astfel copiii nu puteau sa se casatoreasca fara consimtamantul tatalui iar cand il obtineau, continuau sa ramana sub autoritatea lui pater familias impreuna cu sotiile lor pana la moartea lui. Fiii nu puteau deci sa-si exercite dreptul derivat din autoritatea lui pater familias atata timp cat si tatal lor mai traia, acesta exercitandu-si dreptul de pater familias chiar si asupra copiilor fiilor sai, deci asupra nepotilor sai. Aceasta procedura corespunde epocii vechi a dreptului roman cand pater familias dispunea de persoane ca de niste sclavi, iar mai tarziu odata cu limitarile suferite de puterea capului de familie si decaderea formalismului dreptului roman, consimtamantul lui pater familias cedeaza pasul vointei partilor interesate.

Referindu-se la puterea parinteasca Gaius in Institutiunile [6 Gaius- „Institutiunile”, Editura Academiei Romane, Bucuresti 1982, pag.80 ] subliniaza ca „sub potestas a noastra se afla copiii nostri (dupa dreptul natural, fiii familias se nasc liberi) pe care i-am procreat intr-o casatorie legitima (iustae nuptiae). Acest drept este specific cetatenilor romani, caci aproape nu exista alti oameni care sa aiba asupra fiilor lor o astfel de potestas cum avem noi; si acest lucru l-a reintarit, prin edictul pe care l-a dat divinul Hadrian, in legatura cu cei care solicitau de la el cetatenia romana pentru ei si pentru copiii lor”. [7 Gaius- „Institutiunile”, Persoanele III, pag. 148]

Este interesant de observat evolutia in timp a autoritatii parintesti. Daca in epoca veche drepturile cuprinse de patria potestas erau foarte riguroase, pater familias dispunand de toate persoanele si bunurile familiei sale, spre sfarsitul epocii republicane acestea se atenueaza, ajungandu-se in epoca imperiala la modificari importante. Astfel, rar se mai intalnesc cazuri in care pater familias isi vinde copilul ca sclav, dispare dreptul de a-si maltrata copiii, apar in acest sens edicte le imparatilor Traian, Hadrian, Constantin. Pe masura ce autoritatea lui pater familias se estompa, se remarca o crestere a personalitatii celor de sub puterea sa fata de el si fata de ceilalti.

Ca o dovada in acest sens scrierile lui Pliniu cel Tanar care critica severitatea, dar sunt infierate si excesul de bunavointa si slabiciune in epigramele lui Martian.

1.3. Conditia juridica a femeii in cadrul familiei.

Mergand pe firul istoriei inainte de existenta cetatii de pe malurile Tibrului si a regilor sai vom ajunge in epoca in care pamanturile Italiei erau locuite de popoare numeroase, deosebite intre ele prin limba, indeletniciri, credinta, obiceiuri, popoare a caror viata sociala se desfasoara ca in cadrul triburilor, comunitati alcatuite din ginti. Facand aceasta incursiune in istoria romanitatii, pana sa ajungem sa vorbim de pozitia matroanei romane in cadrul familiei, vom arata si pozitia femeii inca inainte de constituirea statului roman.

La etrusci, vechi popor locuitor al Italiei, persistau urme de matriarht, problemele din viata de toate zilele fiiind rezolvate de mama si nu de tata, numele copiilor fiind cel al mamei. [8 Vladimir Haga- „Cetatea celor 7 coline”, Editura Tineretului, Bucuresti 1957, pag.16-20 ]

Mai tarziu in epoca regilor, in primele secole ale existentei Romei, viata sociala se desfasoara in cadrul familiei si gintii. În fruntea familiei se gasea un conducator, un sef, numit tatal sau capul familiei, din familie facand parte tot ceea ce se afla in puterea acestuia: oameni si lucruri. [9 Fustel de Coulanges- „Cetatea antica”, Editura Meridiane, Bucuresti 1984, pag.75]

Familia romana se intemeia, deci pe puterea fara margini a sefului, pe care acesta o exercita asupra tuturor acelora care faceau parte din familie.

Daca la inceput, puterea nelimitata a sefului de familie se numea „manus” si desemna autoritatea sa asupra tuturor membrilor familiei si bunurilor, cu timpul, termenul a ramas sa precizeze puterea asupra femeii, avand in vedere faptul ca in timp, in conditiile de transformare a societatii romane si a statului roman in general, apar modificari in sensul atenuarii rigorilor puterilor sefului de familie. Astfel statul roman devenind un vast imperiu, vechile traditii au fost zguduite, relatiile dintre membrii familiei au devenit mai flexibile. Patria potestas e mult diminuata si se produc schimbari similare si in ceea ce priveste puterea capului de familie asupra sotiei. La aceasta a contribuit si influenta conceptiilor mai liberale venite din Grecia, dar si faptul ca imparatii nu erau de acord cu autoritatea lui pater familias, care crea familiei o relativa independenta fata de atotputernicia imperiala si din aceasta cauza au luat masuri pentru a o stirbi cat mai mult.

În aceste conditii si femeia- sotie a ajuns sa se afirm ca o personalitate de sine statatoare, chiar sa se ridice la nivelul pe care-l detine pater familias.

Femeia a ajuns cu adevarat „mater familias” inca din perioada razboaielor civile care prefigurau sfarsitul republicii, perioada ce scoate in evidenta contradictiile din cadrul societatii romane, sub forma razboaielor sclavilor, a miscarilor progresiste a fratilor Gracchi, in razboaiele civile. Acum femeii ii este recunoscut dreptul la respect deplin din partea copiilor sai la fel cu cel pe care-l manifestau fata de tata, bucurandu-se de privilegiul si increderea deplina a sotului. Avand recunoscuta demnitatea de tovarasa de viata a barbatului, putea iesi singura pentru a face vizite sau cumparaturi, putea iesi cu sotul la reuniuni sau ospete.

Virtutile unei femei romane au facut din ele figuri nemuritoare: mama fratilor Gracchi, sotia poetului Ovidiu pe care acesta o asemuise cu eroinele din legende, zugravindu-i devotamentul, sinceritatea si profunzimea afectiunii conjugale; sotia senatorului Caecina Paetus, Avia; Paulina- sotia filosofului Seneca care a incercat sa se sinucida in acelasi moment cand sotul isi punea capat zilelor din porunca lui Nero; sotiile celor care in timpul tiraniei lui Domitian

„s-au dus impreuna cu sotii lor in surghiun”. [10 „Istorii 1,3”-Domitian]

Din cele prezentate reiese situatia femeii in familie incepand cu epoca imperiala, raporturile sot-sotie si faptele ce au starnit admiratie de-a lungul vremurilor. Însa au existat si numeroase exemple contrare de femei cu atitudini diametral opuse celor subliniate deja, care au inteles gresit libertatea, Juvenal satirizand in scrierile sale pe cele care au incercat sa-si depaseasca barbatii in anumite domenii (activitati intelectuale, sportive). În unele cazuri chiar depaseau barierele unui comportament normal, ajungandu-se pana la stabilirea legaturilor familiale, in epoca imperiala adulterul fiind considerat o amenintare grava asupra familiei. Daca in epoca republicana legea dadea dreptul barbatului de a pedepsi femeia ce se facea vinovata, cu moartea, iar pe de alta parte aceeasi vina a barbatului nu era luata in considerare, in epoca imperiala August, prin lex Iulia de adulterus, nu se facea deosebire intre sotii pasibili de pedeapsa, pentru legaturi nepermise. Mai tarziu legea a cazut in desuetudine ca apoi sa fie repusa in vigoare de Domitian insa pentru putin timp. [11 Juvenal- „Satire, II”, pag.29-31] Încercari de acest gen au mai fost facute si in secolul III de Septimius Sever insa cu acelasi rezultat.

Ca o concluzie a celor prezentate se poate spune ca de rigorile excesive ale lui manus din epoca veche si puterile de viata si de moarte exercitate de capul familiei s-au petrecut importante modificari in cadrul comunitatii familiale ajungandu-se la o pozitie egala a femeii cu a barbatului, mai tarziu chiar la o denaturare a relatiilor familiale, la aceasta contribuind cu preponderenta cadrul social-istoric.