Pagina documente » Stiinte Economice » Istoria Bancii Nationale a Romaniei. Politica monetara a Bancii Nationale a Romaniei

Despre lucrare

lucrare-licenta-istoria-bancii-nationale-a-romaniei.-politica-monetara-a-bancii-nationale-a-romaniei
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.
lucrare-licenta-istoria-bancii-nationale-a-romaniei.-politica-monetara-a-bancii-nationale-a-romaniei


Cuprins

CUPRINS
Capitolul I
Premisele istorice ale infiintarii Bancii Nationale a Rominiei 3
1.1. Antecedente ale circulatiei monetare 4
1.2. Perioada reformelor monetare 10
Capitolul II
Adoptarea monedei nationale 26
2.1. Geneza si structura sistemului monetar national din 1867 29
2.2. Maturizarea conditiilor pentru crearea unei Banci nationale 34
Capitolul III
Politica monetara a Bancii Nationale a Rominiei 54
inlocuirea bimetalismului cu monometalismul 60
BIBLIOGRAFIE 71

EXTRAS DIN DOCUMENT

?{p}

{p}

?Capitolul I

PREMISELE ISTORICE ALE ÎNFIINT?RII

B?NCII NATIONALE A ROMÂNIEI

Banca Nationala a Romaniei, infiintata in 1880, a reprezentat de-a lungul timpului, prin functiile si rolul ei, un pilon esential al dezvoltarii tarii pe calea modernizarii, al stabilitatii si credibilitatii economiei romanesti si, in ultima instanta, al stabilitatii noastre. Avand functia de Banca Centrala a statului, fiind, in acelasi timp, ca si in alte tari, institutie de emisiune care stabileste si conduce politica monetara, de credit si valutara, asigurand, de asemenea, supravegherea activitatii tuturor societatilor comerciale de tip bancar, Banca Nationala a Romaniei a constituit intotdeauna un barometru sensibil si obiectiv al modului cum a evoluat economia nationala, ea avand, totodata, prin competentele-i legale si politicile specifice domeniului, rolul de a descuraja inflatia, de a fortifica moneda nationala si a stimula procesele pozitive din economie. [1 Banca Nationala a Romaniei. 1884-1895, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1995, p. 26.]

1.1. Antecedente ale circulatiei monetare

Pana la infiintarea Banca Nationala a Romaniei, economia romaneasca a avut in structura ei o ampla componenta a schimburilor de valori, a schimbului natural, sub forma de troc, adica produs contra altui produs, dar, concomitent, si pe scara din ce in ce mai mare, schimbul de produse si circulatia ca atare a valorilor, prin mijloace monetare, acestea din urma facilitand sau chiar dezvoltand schimbul de valori.

Schimbul cu ajutorul monedei metalice s-a practicat inca de pe vremea geto-dacilor, dar, ca „moment“ cu continuitate istorica, din secolul al XIV-lea in forma organizata sub egida statului. Si aceasta pentru ca de pe la sfarsitul secolului al XIV-lea existenta unei asemenea forme de schimb pune in evidenta trei procese istorico-economice:

1. baterea continua de moneda nationala;

2. organizarea monetara a vamilor;

3. acumularile considerabile de moneda. [2 G. Zane, Originea si dezvoltarea economiei de schimb, in Enciclopedia Romaniei, vol. III, Bucuresti, 1939, p. 246.]

Primul aspect, baterea continua de moneda, este atestat in Tara Romaneasca de la Vladislav Vlaicu (1364-1374) pana la Mircea cel Batran, iar in Moldova cele mai vechi monede apartin lui Petru I Musat (1376-1391), iar domnii urmatori au continuat emisiunile de moneda metalica pana spre mijlocul veacului al XV-lea.

Organizarea monetara a vamilor este atestata mai ales la inceputul secolului al XV-lea, cand privilegiile comerciale acordate de domni prevedeau, in 1413 sau 1422, plata taxelor in monede precum fortuni, ducati, perpesii sau banii, dar se admite ca acest tip de organizarea vamilor este mai vechi, documentele in cauza confirma sau reconfirma stari de fapt existente mai demult. În acest sens, cercetari mai recente atesta ca acest proces istoric s-ar fi derulat tot in a doua jumatate a secolului al XIV-lea, invocandu-se in acest sens un hrisov eliberat de Vladislav Vlaicu in 1368 in favoarea brasovenilor. Vamile existau, erau prevazute si cu dregatori specializati si care lucrau deja dupa norme anume stiute. [3 Dinu C. Giurescu, Tara Romaneasca in secolele XIV-XV, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1973, p. 196.]

Organizarea vamala, asa cum o reflecta din ce in ce mai amplu documentele de la inceputul secolului al XV-lea, ca ridicarea numeroaselor puncte de percepere a taxelor, la granita cu precadere, dar si in interior, cu ridicarea sumelor de bani ce trebuiau platite pentru fiecare produs si, in functie de cantitatile de marfa trecute prin vama, arata existenta unei circulatii monetare tot mai intense si a unui schimb monetar nu doar frecvent, ci si din ce in ce mai intens. [4 Ibidem, p. 196-197.]

În sfarsit, documentele atesta si procesul acumularilor monetare prin descoperirea de tezaure apartinand secolului al XIV-lea, incluzand monede proprii, pe langa cele straine (genoveze, venetiene, poloneze, austriece germane etc.), iar apoi sumele de bani (3000 de marci) cu care, de pilda, Petru Musat il imprumuta pe regele Poloniei, Vladislav Iagelo, sau cele cu care aveau sa se cumpere pacea platind tribut Portii Otomane (Tara Romaneasca din 1415, Moldoca din 1456) sau ca soldatii, pe timpul lui Dan al II-lea, in 1426, erau platiti cu bani pentru serviciile lor.

Concluzia ce se impune este ca din a doua jumatate a secolului al XIV-lea, economia de schimb a Tarilor Romane capatase certe trasaturi specifice economiei monetare.

Banul metalic era intrebuintat nu numai in relatiile dintre particulari, ca instrument de schimb, dar ca, totodata, si in asemenea imprejurari trebuie sa fi devenit etalon de masura a valorilor, „dupa cum era folosit si ca mijloc de inavutire“ [5 Gheorghe Zane, Op. cit., p. 248.].

În evolutia ei, economia baneasca s-a adancit chiar daca presiunea Portii otomane, indeosebi razboaiele la care i-a obligat pe romani, apoi numeroasele obligatii banesti, de la tribut sau haraci, la plocoane si peschesuri, au facut imposibila tezaurizarea de metal pretios si ca atare a condus la desfiintarea monetariilor. Au circulat in economia romaneasca numeroase monede straine. De asemenea, in mod necesar, economia Tarilor Romane s-a dezvoltat in stranse legaturi cu cea a Europei, si nu numai, unde evolutia monetara n-a fost nici ea lina sau intr-un progres continuu. Au fost epoci, precum sfarsitul secolului al XV-lea si prima jumatate a secolului al XVI-lea, in care economia tarilor europene a cunoscut o prelungita depresiune monetara, al carui principal simptom a fost cantitatea de metal pretios. [6 Ibidem, p. 248.]

Situatia s-a schimbat catre sfarsitul secolului al XVI-lea sub influenta inflatiei metalice provocata de exploatarea minereurilor de metale pretioase din noul continent, America de Nord si de Sud. Urmarea a fost ca Europa Centrala, inclusiv Tarile Romane, au fost invadate de monede apusene, in special de argint, intre care si löwenthalerul olandez si care, in secolul al XVII-lea s-a gasit din belsug pe piata romaneasca. Fenomenul s-a mentinut si in secolul al XVIII-lea, prima jumatate a secolul al XIX-lea, cand pe piata monetara a Tarilor Romane circulau circa 83 de monede emise aproape de toate tarile europene. Aceasta se explica, indeosebi, prin viabilitate economiei, care, in ciuda monopolului instituit de Poarta Otomana asupra comertului exterior al Tarilor Romane, comertului exterior s-a realizat si catre alte orizonturi, indeosebi spre Polonia, Rusia, respectiv spre Transilvania, Europa Centrala si chiar catre tari occidentale ca Tarile de Jos, Franta sau Anglia. [7 Cf. dr. Marin Badea, Istoria economica a Romaniei, Editura Independenta Economica, Braila, 1999, p. 70-71.]

„Chiar de la inceputul secolului al XIX-lea, scrie unul dintre cei mai remarcabili cercetatori ai procesului economiei de schimb in Tarile Romane, se vede ca suma banilor intrati in Moldova este mai mare ca aceea a celor iesiti de patru ani… Caii necesari armatelor vecine, intr-o vreme, si vitele cornute au fost veacuri de-a randul cautate peste granite, iar vanzarea lor a alimentat atat boierimea, cat si domnia cu mari cantitati de numerar.“ [8 Gheorghe Zane, op. cit., p. 250.]

Între numeroasele specii monetare care au circulat in Principatele Romane, nu toate au avut aceeasi insemnatate. Unele au fost intrebuintate frecvent, altele insa mai rar. În secolul al XVII-lea, de pilda, circulatia monetara a fost dominata de taler, o situatie care s-a pastrat si in secolul al XVIII-lea, indeosebi talerul-leu (Löwenthaler), care a devenit moneda de socoteala, spunandu-i-se pe scurt LEU. Acesta provenea din Tarile de Jos, unde a fost batut pentru prima oara in 1575. Numai dupa 1750 talerul-leu a inceput sa fie mai rar, pentru ca apoi sa dispara din circulatia monetara a Tarilor Romane. A ramas totusi in economia monetara reala ca element fundamental, indeplinind practic rolul unei monede de socoteala. În fapt, valoarea produselor era exprimata si in lei, dar pretul, cand se realiza operatia de vanzare-cumparare, se achita in alta moneda. Aceasta functie leul a indeplinit-o pana in 1867, cu toate dificultatile pe care le crea vietii economice.

Aceste dificultati au determinat aparitia diverselor proiecte de reglementare a circulatiei monetare, incepand, de pilda, cu Regulamentele organice. De exemplu, in adresa Adunarii obstesti a Moldovei catre Pavel Kiselev se facea mentiunea privind nevoia de a „de a se intocmi o banca nationala“ [9 Traian Mihaiu, Politica monetara si a bancilor Romaniei, vol. I, Bucuresti, 1907, p. 91.] si chiar mai mult, s-a incercat asezarea sfatului rusesc si a galbenului austro-olandez ca monede oficiale, dar fara sa se reuseasca. Mihail Strurdza a incercat sa inlature din practica contabilitatii publice a intrebuintarii leului, dar si aceasta a fost un esec. El s-a lovit de o situatie reala, aceea ca „economia monetara, care luase din secolul al XVIII-lea o mare extindere, cucerise acum aproape in intregime viata noastra economica“ si banul isi putea exercita in toate straturile societatii, ca si in toate domeniile vietii, din plin, atributiile sale“ [10 Gh. Zane, Op. cit., p. 252.].

În 1848, in diverse documente programatice, a existat ca revendicare necesitatea de a se infiinta „o casa de pastrat [banii] si de imprumut“ si chiar de infiintare a unei Banci Nationale. În 1849, domnul Moldovei punea la cale infiintarea unei banci de scont si circulatie in timp ce Barbu Stirbey planuia si el infiintarea unei banci. [11 Cf. Victor Stanescu, Op. cit., p. 7-8.]

În 1856, Grigore Alexandru Ghica, domn al Moldovei, acorda unui bancher german, Nuland, dreptul de a infiinta o „Banca de scont si circulatie“. Operatiunile au inceput in martie 1857 cu un capital de 621.542 de galbeni.

Statutele Bancii Nationale a Moldovei erau intitulate Bazele infiintarii Bancii Moldovei si contineau urmatoarele norme:

1. Avea monopol de emisiune.

2. În primii doi ani nivelul maxim de emisiune nu putea depasi capitalul bancii. Dupa aceasta data, daca banca prospera, putea, cu avizul guvernului, sa sporeasca emisiunea.

3. Biletele erau rambursabile la vedere.

4. Emisiunea trebuia sa fie acoperita pentru cel putin o treime prin moneda metalica sau lingouri, iar pentru rest prin cambii scontate.

5. Statul supraveghea banca prin doi comisari platiti de aceasta. [12 Cf. Aristide N. Bazilescu, Moneta, Bucuresti, 1923, p. 279-280.]

Banca Nationala a Moldovei a dat insa faliment, astfel ca in decembrie 1860 i s-a ridicat privilegiul de emisiune. A mai functionat cativa ani ca banca privata.

1.2. Perioada reformelor monetare

La instalarea lui Alexandru Ioan Cuza economia Principatelor se gasea intr-o situatie foarte grea. Criza economica din 1857 s-a manifestat in Principate prin importante deficite bugetare, reducerea brusca a exportului si importului, incetarea platilor si extinderea falimentelor, intre care se inscrie si cel al Banca Nationala a Moldovei.

Bugetul, nemaiputand asigura necesitatile statului, recurge la contractarea unor imprumuturi care, la 1 ianuarie 1859, se ridicau la suma de aproape doua milioane de lei vechi. [13 Pentru detalii a se vedea C. C. Giurescu, Alexandru Ioan Cuza si epoca sa, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1966.

]

În situatia data, programele lui Alexandru Ioan Cuza prevedeau consolidarea economiei nationale si dezvoltarea ei in raport cu cerintele vremii, preconizandu-se o economie complexa: agricultura, industrie si comert, subliniindu-se insemnatatea industriei in propasirea agriculturii. Se preconiza dezvoltarea industriei, in special cea extractiva (fier si carbune) si a industriei constructoare si de reparatie a uneltelor si masinilor agricole.

În acest context s-a preconizat si infiintarea unui sistem modern de credit, o banca centrala de emisiune, o banca ipotecara sau de credit funciar pentru nevoile marii proprietati, moneda nationala, case de economii, case de gaj etc.

În actiunile preconizate, Al. I. Cuza s-a confruntat cu interesele mosierimii, care dorea ca toate institutiile si reformele sa-i serveasca numai pe ei; pe de alta parte, burghezia in formare dorea ca schimbarile si institutiile nou create sa slujeasca liberei sale afirmari. În plus, Al. I. Cuza s-a confruntat cu interesele marilor puteri: Turcia, care dorea sa-si mentina suzeranitatea asupra Principatelor Unite, cu toate ca pierdea mereu din forta, Rusia si Austria, apoi Anglia si Franta, dornice sa se infiltreze cat mai mult in economia Romaniei pe calea creditului, a bancilor etc.

Datorita greutatilor avute, in 1859 s-a recurs la folosirea, in mod temporar, a creditelor externe sau interne camataresti, limitate la urmatoarele scopuri: banca de emisiune, moneda nationala, credit ipotecar si finantarea exproprierii, construirea de cai ferate si alte mijloace de transport, prin concesionare catre companii puternice, conditionat de darea lor in exploatare in timp de 5-6 ani.

Pentru realizarea acestor imprumuturi, Principatele Unite se confruntau cu doua centre de putere financiara – engleza si franceza – cand unite, cand concurente, care, cu toate declaratiile facute si solicitarile romanesti, in primii trei ani ai domniei lui Cuza nu au manifestat un interes sustinut pentru piata romaneasca, data fiind lipsa statutului de tara independenta si ca atare a existentei unei mari doze de risc pentru soarta creditelor ce ar fi fost acordate.

Astfel, nici Creditul Mobiliar, cu toate promisiunile lui Napoleon al III-lea, si nici Casa Rotschid nu au fost de acord sa initieze negocieri in Principatele Unite, invocand riscurile unor plasamente in institutiile respective. Alte banci au pus conditii insuportabile, asa cum au fost cele ale societatii Comptoire national d’escompte, desi aceasta depindea de guvernul francez si i se acordase monopolul fabricarii monedei nationale a Principatelor. Nici concesiunea provizorie de a se intemeia o banca de scont si circulatie, acordata de guvern Casei Rodocanachi din Londra, nici concesiunile de cai ferate, cea din Moldova si cea din Muntenia, nu au reusit sa intereseze capitalul englez si francez, acesta fiind indreptat cu prioritate spre Rusia si Turcia, unde era atras de castigurile foarte mari.

Astfel, contrar sperantelor puse de Al. I. Cuza in sprijinul financiar extern, Principatele Unite nu au obtinut de la acesta nici un credit si, ca urmare, nu s-au putut realiza proiectele din decembrie 1859, inclusiv banca de emisiune, creditul funciar ipotecar, casa de economii etc.

Insuficienta capitalului financiar, nevoile mereu crescande ale statului, cu deficite bugetare an de an, au impus in continuare necesitatea organizarii unor institutii de credit, tinand seama de experienta anilor precedenti.

În acest context, in perioada urmatoare, pana la crearea conditiilor ne­cesare infiintarii BNR (1880), au fost infiintate urmatoarele institutii bancare:

? Casa de Depuneri si Consemnatiuni (1864);

? Banca Romaniei (1865);