Pagina documente » Istorie, Arte, Teologie » Ortodoxia fata in fata cu provocarea si ispita politicului

Cuprins

lucrare-licenta-ortodoxia-fata-in-fata-cu-provocarea-si-ispita-politicului
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.
lucrare-licenta-ortodoxia-fata-in-fata-cu-provocarea-si-ispita-politicului


Extras din document

CUPRINS
1. INTRODUCERE: APORIA TEOLOGICO-POLITICA
2. DOUA PARADIGME ALE ECHILIBRULUI:VERTICAL SI ORIZONTAL
3. SINODALITATE SI AUTOCEFALIE:
RISCURI,DEVIATII SI ALTERNATIVE
4. MOSTENIRILE BIZANTULUI
5. ORTODOXIA CA LEGE ROMANEASCA
6. NATIONAL-COMUNISMUL CA RELIGIE POLITICA SI COMPLEXUL NATIONALIST AL BISERICII
7. CONCLUZII. CATEDRALA MINTUIRII NEAMULUI-SIMBOL AL APORIEI TEOLOGICO-POLITICE CONTEMPORANE

Alte date

?

1). INTRODUCERE: Aporia teologico-politica

"Intotdeauna Biserica a suportat mimetismul formelor puterii.Imperiala sub imparatii romani,ea a fost feudala in Evul Mediu,monarhica sub Vechiul Regim.Astazi,este natural ca ea sa capete forma democratica a partidelor,cu congrese,culoare,lupte de tendinte,motiuni etc.Dar,in aceasta calitate,ea este expusa la diversiuni de catre acele fractiuni din ea insasi,care au trecut la ideologie si care aspira la putere.Acestea au stiut sa se organizeze,sa se infiltreze in aparatele administrative,sa domine mass-media,sa-si impuna agit-prop-ul,sa dezvolte stilui militant,cu reuniuni,colocvii,organigrame.Ele imping Biserica pe vechea sa panta de a se transforma in partid,dar de asta data in "Partid bis"."

Alain Besancon–"Confuzia limbilor-criza ideologica a Bisericii"

Daca intrega istorie a filosofiei nu este decit un nesfirsit index de glose si note de subsol la opera lui Platon,atunci la fel de nesfirsita si alambicata istorie a controverselor,contradictiilor,confuziilor si irezolvabilelor probleme legate de relatia dintre Biserica si Stat nu este decit un inventar de scolii la Evanghelia dupa Matei (22,16-22),la adagiul "Dati Cezarului ce este al Cezarului si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!".Prima fraza din fragmentul lui Alain Besancon,citat ca motto la inceputul prezentei lucrari,ne da o idee despre resorturile mai ascunse ale acestui adagiu evanghelic,mai precis despre dubla lui conditie.Acest adagiu reprezinta concomitent (si paradoxal,caci toate cuvintele lui Christos sint,in functie de buna sau gresita lor insusire,fie o "hrana buna",fie o "piatra de poticnire") un imperativ de urmat si un diagnostic pus unei situatii de tip "nod gordian".Aceeasi fraza functioneaza deopotriva ca formula de diagnosticare a unei relatii ca fiind in principiu indecidabila (pe ambele fete ale monedei cerute de Christos se gaseste acelasi chip,acelasi semn,cel al Cezarului,ceea ce inseamna ca orice incercare de decizie este din capul locului amenintata de riscul emergentei perverse a efectului ei invers-riscul confuziei dintre Dumnezeu si Cezar) si ca trasare imperativa,fara echivoc,a necesitatii absolute a deciziei,a obligatiei continue de a decide,de a distinge,de a "deosebi duhurile" religios si politic."Intotdeauna Biserica a suportat mimetismul formelor puterii" vrea sa spuna ca riscul amestecului impur,al contagiunii vinovate dintre valoarea religioasa si cea politica,diagnosticat si condamnat de Isus in fragmentul mentionat din Evanghelie,nu este un risc contingent,care ar putea fi pus pe seama unor conjuncturi nefericite,a unor erori si confuzii regretabile,sau a unor vointe si intentii calculat-manipulatorii si diabolice.Nu ca toate acestea nu ar fi (si nu au fost) posibile de-a lungul timpului.Insa ceea ce le face posibile este tocmai natura de transcendental (principiu apriori de posibilitate) a acestei aporii teologico-politice[i],riscul si pericolul deturnarii de sens prezente si active ca limite interioare de depasit in orice incercare de decizie intre politic si religios si chiar in orice tentativa de afirmare si suscitare publica a valorii specific-religioase.

Una dintre caile fertile prin care s-ar putea incerca explicitarea acestei naturi aporetice a relatiei dintre valoarea religioasa si cea politica,specifica crestinismului,este comparatia dintre statutul acestei relatii inainte si dupa aparitia crestinismului.Se va putea observa astfel ca imperativul crestin al "deosebirii duhurilor" religios si politic este echivalent,ca putere de soc,unei dedublari schizoide.O intreaga cultura a "intregului" fara rest,a unitatii,a coerentei si consonantei reciproce dintre planul"natural" si cel "supranatural" este suspendata si,mai mult chiar,pusa expres sub acuzare.Odata cu acest imperativ,politicul si religiosul (privite ca "doua constante antropologice ale omului ca fiinta sociala si individualitate autonoma[ii]") sint pentru prima oara extrase din indistinctia si impletirea difuza in care fusesera receptate si traite pina atunci si instituite,rostite ca valori si domenii diferite,separate si,la limita,independente si aproape necomunicante.Valoarea politica si valoarea religioasa nu mai stau intr-un raport de coordonare (raport ce semnifica suprapunerea si coexistenta lor difuza,coapartenenta lor ambigua,slaba lor distinctie in gindirea si sensibilitatea pre-crestina) si nici intr-un raport armonios de subordonare ierarhica (valoarea politica-expresie a valorii religioase,instituita in temeiul valorii religioase si actualizata conform modelului dat de valoarea religioasa).Cezura aplicata de Christos,Cuvint al lui Dumnezeu si Fiu al Omului,prin rostire,in miezul nodului politico-religios pre-crestin submineaza concomitent cele doua mari proiecte integratoare ale antichitatii:cetatea ideala a lui Platon si mesianismul politico-religios al poporului lui Israel.

Acest complex pre-crestin al coapartenentei indecidabile dintre politic si religios a constituit si constituie inca una dintre marile probleme ale crestinismului institutional,spre deosebire de crestinismul primitiv,al carui statut marginal in cadrul Imperiului Roman (statut trait fie sub forma violenta a persecutiei,fie sub forma neutra a tolerantei a-religioase sau multireligioase) facea de la sine inteleasa distinctia si imposibila confuzia dintre Dumnezeu si Cezar.Lucrurile se complica insa in momentul in care ,cel putin in mod oficial (adica formal),Cezarul primeste botezul,iar numele de crestin nu mai desemneaza exclusiv un statut personal,o optiune privata,ci si una publica,o conditie si o calitate sociala.De abia in acest moment,in care decizia devine dificila,Imparatia lui Dumnezeu si Imperiul Cezarului accentuindu-si zonele de indiscernabilitate[iii],ajunge vizibil faptul ca acest complex (in sens aproape freudian) pre-crestin,mentionat mai sus,nu a fost nici pe departe vindecat in crestinismul institutional,ci doar refulat sub forma unor problematice formule de compromis,mereu fragile si amenintate de pericolul colapsului.Permanenta controversa in jurul acestei probleme,mobilitatea in timp a diferitelor formule de compromis,destramarea si reformularea lor succesiva,proliferarea "hibrizilor",a teologiilor politizante si a ideologiilor teologizante,toate acestea constituie tot atitea forme si dovezi ale "intoarcerii (aproape ciclice) a refulatului",adica a aporiei teologico-politice ca principiu constitutiv si transcendental al relatiei dintre religios si politic,ca obstacol interior al crestinismului creator de civilizatie.In concluzie,diferitele (si,deseori,extrem de eterogenele) forme de manifestare concret-istorica ale acestei aporii nefiind simple aparitii de conjunctura explicabile exclusiv prin prisma diverselor contexte socio-culturale particulare in care aceste forme s-au manifestat,rezulta ca ele constituie nu doar obiecte disparate ale stiintei,relatarii si interpretarii istorice,ci,in primul rind,un subiect aparte al filosofiei culturii.

Unul dintre importantele elemente care particularizeaza Apusul si Rasaritul crestin unul in raport cu celalalt este paradigma (specifica fiecaruia) sub forma careia si-au asumat aporia teologico-politica.Un scurt popas comparativ,fara pretentii concluzive,ar fi cea cea mai utila si eficienta forma de imersiune in subiectul propriu-zis al lucrarii,cazul Bisericii Ortodoxe Romane-caz aparte al paradigmei rasaritene.

2). DOUA PARADIGME ALE ECHILIBRULUI: VERTICAL

SI ORIZONTAL

Transarea nodului politico-religios,adica implinirea cuvintelor Scripturii,constituie,in mod firesc si in primul rind,o preocupare si o sarcina a Bisericii.Aceasta institutie,prin excelenta paradoxala (caci constituie o manifestare in lume a corpului mistic al lui Isus Christos,a unitatii sale ca persoana,asociata in mod paradoxal naturii sale divino-umane,cele doua ipostaze nefiind nici indistincte,dar nici despartite),a carei vocatie este de a gestiona situatii si realitati intramundane in vederea unei finalitati supramundane,are de rezolvat problema pastrarii nealterate a identitatii sale,concomitent cu cea a necesitatii de a actiona eficient in cadrele acestei lumi.Ea trebuie sa faca fata unor exigente multiple si adesea contradictorii;trebuie sa coreleze limitele necesare,dar imprecise,ale spatiului sau de manevra cu menirea sa atotcuprinzatoare,universala,care este cea a mintuirii.Concretizind,problema Bisericii este cea a modului sau specific de a actiona in lume,a nivelurilor la care ea poate si trebuie sa actioneze in mod legitim,a formelor concrete,institutionale,sub care se manifesta actiunea sa.In masura in care Biserica are misiunea de a actiona in lume,ea nu poate evita contactul si confruntarea cu politicul;chiar daca sensul traseului si al gesturilor sale se deseneaza eschatologic,pe verticala,ea este expusa,cel putin ca risc potential,contaminarii cu acest "duh",pe care ea are menirea de a-l "exorciza".In orice caz,daca nu vrea sa se autocondamne la izolare,ineficienta si mai ales la orbire,Biserica este obligata sa accepte provocarea politicului si,concomitent,sa-si asume ispita si riscul contagiunii politicului.Ea nu poate eluda politicul,nu se poate comporta ca si cum politicul nu ar exista.Daca marca si stigmatul politicului sint consecinte ale pacatului,iar actiunea asupra pacatului este sarcina de esenta a Bisericii,Biserica trebuie sa aiba in vedere politicul,sa-l ia in calcul.Tocmai aici isi face aparitia aporia:care este maniera legitima in care Biserica trebuie sa-si asume,sa ia in calcul politicul,fara a-si trada esenta?

Este vorba despre necesitatea bunei gestionari a zonelor de indiscernabilitate dintre religios si politic,despre stabilirea si legitimarea teoretica si dogmatica a unui echilibru intre distanta ontologica (insurmontabila) dintre cele doua forte si inevitabila lor interactiune pe terenul lor comun de actiune-"aceasta lume".

"Confruntarea dintre sacerdotium si regnum avea sa produca o teologie a politicii si o politica teologica in consecinta.Politicii teologice a Statului,in care regele/imparatul era investit cu atribute sacrale si discretionare pina la a se vorbi despre captivitatea babiloniana a Bisericii in miinile conducatorilor lumesti,ii va raspunde teologia politica de extractie augustiniana,in virtutea careia Biserica era chemata sa instaureze prin intermediul acestei potestas directa in temporalibus a papilor imparatia lui Christos pe pamint (o viziune potrivit careia exista unum corpum christianorum,asadar fara fisuri reale,cine era in afara acestui corpus,din motive politice sau dogmatice,fiind in afara trupului lui Christos[iv].)" Biserica Catolica a adoptat,in demersul ei specific de mentinere sub control a aporiei teologico-politice,o paradigma a echilibrului pe verticala intre religios si politic,paradigma al carei principal resort este ideea preeminentei ierarhice.Dominatia acestei idei este un simptom al urmatorului fapt:crestinismul institutional (in cazul de fata,cel de orientare catolica) nu s-a dezmeticit inca bine din socul pulverizarii coapartenentei difuze dintre politic si religios.Fantasma acestei unitati pierdute se manifesta si este vizibila inca in spatele multora dintre gesturile Evului Mediu catolic.Unul dintre cele mai importante demersuri ale Evului Mediu,recuperarea textelor filosofiei antice grecesti si reinterpretarea lor in perspectiva si in spiritul crestinismului este puternic influentata de aceasta fantasma.Concret,Evul Mediu nu poate concepe inca hiatusul dintre politic si religios si incearca sa-l umple (in fapt eludindu-l) prin subterfugiul ierarhiilor.Evul mediu este evul ierarhiilor,in masura in care este si evul resuscitarii lui Aristotel.Accentul finalist si ierarhizant al gindirii aristotelice integrate si "crestinate" de doctorii Bisericii si in primul rind de Toma d’Aquino umple acest hiatus,organizeaza spatiul vid care ameninta sa se creeze intre valoarea religioasa si cea politica:"Aristotel interpreteaza viata umana in termenii notiunilor de bine si finalitate,ambele ierarhizate.Prezentind viata umana ca definita printr-o ierarhie a binelui si a finalitatii,aceasta invatatura era vulnerabila,fundamental vulnerabila,la revendicarea-am spune:la supralicitarea-crestina:binele pe care-l aduce Biserica este mai mare,finalitatea pe care o anunta este mai inalta decit orice bine sau finalitate pur si simplu naturale."[v] Prin integrarea lui Aristotel spiritului crestinismului,Biserica atinge concomitent doua scopuri:intemeiaza conceptual preeminenta religiosului asupra politicului si oculteaza,cel putin aparent,fisura deschisa de Noul Testament intre cele doua forte.Aceasta reconectare a celor doua valori se continua prin diferite interpretari asupra relatiilor dintre cele doua puteri si institutii ce reprezinta si incarneaza valorile respective.Esenta lor este urmatoarea:Biserica,purtatoare a valorii religioase preeminente ierarhic asupra valorii politice,se constituie in cenzor si instanta legitimanta a institutiilor si persoanelor purtatoare ale valorii politice-secunda calitativ.Institutia care ilustreaza cel mai pregnant aceasta reconectare a celor doua valori este monarhia.Doctrina politico-religioasa care intemeiaza si legitimeaza institutia monarhica rezuma extrem de semnificativ contaminarea politica a religiosului,"cezarizarea" Bisericii:suveranitatea monarhului deriva din suveranitatea divina care ii este transmisa acestuia prin confirmarea si ungerea lui de catre Biserica,purtatoare si mediatoare a suveranitatii divine.Separarea dintre politic si religios este astfel aproape in intregime ocultata;pozitia de exterioritate si superioritate a Bisericii in raport cu politicul este preluata ilegitim de acesta tocmai prin aceasta supervizare religioasa a politicului,care restaureaza continuum-ul dintre cele doua.Incercarea de a domina,de a "crestina" politicul produce,in mod pervers,efectul invers celui scontat:Biserica se "cezarizeaza" si,in contrapartida,deschide calea catre sacralizarea Cezarului.Aplicind un model ierarhic relatiei dintre religios si politic,adica intre doua niveluri incompatibile,Biserica faciliteaza nu participarea inferiorului la superior,ci contagiunea,nu transfigurarea inferiorului prin si catre superior,ci transgresiunea,hybris-ul,confuzia.In continuum-ul politico-religios re-creat,deturnarile de sens se amplifica si devin regula.

Este interesant si semnificativ faptul ca paradigma catolica asupra aporiei teologico-politice este perfect congruenta cu modelul de organizare interna a Bisericii Catolice insesi,cu accentul pus pe subordonarea ierarhica ascendenta,care culmineaza cu centralismul papal.Vom regasi aceeasi congruenta (cu accente,caracteristici si consecinte diferite) in cazul paradigmei rasaritene.

Rasaritul ortodox nu a resimtit cu atita radicala intensitate apasarea aporiei teologico-politice.Asta nu inseamna ca nu i-a trait si suportat consecintele,ci ca,in cazul sau,raporturile dintre religios si politic nu au fost niciodata percepute in mod constient ca aporetice si tratate in consecinta.Avem de a face,in cazul Rasaritului ortodox,cu o alta modalitate de manifestare a complexului pre-crestin al coapartenentei indecidabile dintre politic si religios.Daca Occidentul catolic a resimtit dureros ruptura survenita si a incercat sa o "acopere" prin subterfugiul preeminentei ierarhice,Rasaritul si-a manifestat complexul respectiv refuzind sa priveasca ruptura ca ruptura si instaurind,in locul relatiei de preeminenta ierarhica verticala specifica spatiului catolic,o relatie de continuitate orizontala in care cele doua valori nu sint privite ca fiind conflictuale,ci complementare.Este vorba de o modalitate diferita de organizare a zonei de indiscernabilitate dintre religios si politic.

In cadrul acestei relatii de continuitate orizontala dintre religios si politic nu este vorba despre stergerea oricarei distinctii intre politic si religios,care,de altfel,n-ar fi posibila decit sub forma anexiunii,a "inghitirii" uneia dintre valori de catre cealalta,care ar face cu atit mai vizibila,sub forma extrema a transgresiunii explicite,distinctia in cauza.Rasaritul ortodox interpreteaza intr-o maniera non-conflictuala imperativul distinctiei formulat in Matei 22-16,22,acest accent datorindu-se coroborarii acestui imperativ cu imperativul paulin al supunerii datorate puterii seculare in virtutea faptului ca "orice autoritate vine de la Dumnezeu".In aceste conditii,datoria Bisericii nu mai este in primul rind aceea de a constitui o alternativa superioara ontologic si calitativ la aceasta "putere seculara",ci mai degraba aceea de a "a se acomoda " puterii seculare,aceasta,la rindul ei,avind datoria de a recunoaste mintuirea ca scop ultim si de a actiona,in limitele si in felul ei specific,in vederea acestui scop.Continuitatea orizontala dintre religios si politic inseamna,deci,recunoasterea si legitimarea dogmatica a scopului comun celor doua valori si institutii,privilegiul Bisericii raminind doar traseul direct catre acest scop,spre deosebire de traseul indirect,partial si imperfect al politicului.Astfel,orice forma de "concurenta" si conflict dintre cele doua valori este din principiu exclusa si condamnata dogmatic:nu poate exista un conflict principial intre religios si politic care sa solicite o transare fara echivoc,politicul nu poate fi niciodata "vinovat"prin esenta lui;dimpotriva:chiar aceasta asertiune este vinovata,caci politicul este un aliat si un "ingredient" sine qua non al mintuirii,iar Cezarul crestinat este in primul rind crestin si de-abia dupa aceea Cezar.Religiosul si politicul sint "tovarasi de drum" spre mintuire.

La radacina acestei viziuni teologico-politice sta presupozitia,nemarturisita si esentialmente utopica,conform careia nu doar persoana,ci si institutia Cezarului poate fi crestinata,astfel incit sa dispara orice diferenta potential-conflictuala de substanta intre religios si politic.Insa,daca orice putere vine de la Dumnezeu in virtutea faptului ca politicul este un stigmat si o urmare a pacatului (precum necesitatea de a munci sau moartea) si ca revolta in sine este o ispita a diavolului,asta nu inseamna ca formele concrete ale acestei puteri seculare(caci aceste forme concrete sint desemnate prin expresia "Cezarul")se pot bucura de legitimitate si "imunitate" divina.Incercind sa astupe schisma dintre religios si politic,teologia politica bizantina deschide,astfel, in felul ei calea catre contaminarea dintre religios si politic,catre sacralizarea Cezarului,sub diferite forme.

Bizantul vede relatia dintre religios si politic sub metafora "simfoniei",adica a complementaritatii armonice.Aceeasi complementaritate armonica sta la baza organizarii interne a Bisericii Ortodoxe:"sinodalitate" sau "sobornicitate".Acest tip de relatie,care exclude din principiu orice forma substantiala de preeminenta,este ferita de deviatiile si contaminarile politice specific catolice si isi produce,in schimb,propriile deviatii,are de infruntat riscuri specifice.Atit "sinodul",cit si "preeminenta ierarhica" sint susceptibile de contaminare politica,ambele fiind forme de mentinere in echilibru a aporiei teologico-politice,aporie consubstantiala crestinismului institutional."Sinodul" Bisericii cu politicul inseamna vulnerabilitatea Bisericii fata de politic,amortizarea sau chiar neutralizarea fixata prin dogma a reactiei ei la posibilele intruziuni ale politicului.Necesitatea acomodarii ei cu ordinea politica poate intra (si intra,adesea) in conflict cu datoria ei principala,aceea de a-si pastra esenta si scopul ei supramundan.Aceasta necesitate a acomodarii (si,implicit si tacit,a legitimarii lor de catre Biserica) cu cele mai diferite forme de putere seculara are adesea,ca efect,contaminarea Bisericii cu topos-uri ale culturii si discursului politic oficial.In sens invers,complementaritatea orizontala dintre religios si politic permite celor mai diferite forme de cultura si discurs politic anexarea si utilizarea simbolurilor si a patos-ului religios cu scopul de a dobindi o popularitate si,mai ales,o legitimitate care le-ar fi altminteri inaccesibile.

3). SINODALITATE SI AUTOCEFALIE:RISCURI, DEVIATII SI ALTERNATIVE

"Independente de fapt si de drept,bisericile autocefale traiesc prea adesea izolate unele de celelalte,fara mijloace de a intreprinde o actiune comuna,fara un sistem comun de organizare a clerului.Nationalismul,aceasta boala care a facut ravagii in Europa rasariteana a secolelor XIX si XX,e foarte greu de surmontat pe plan ecleziastic: se ajunge adesea la a considera Biserica un atribut al natiunii,un simplu instrument destinat sa pastreze limba si obiceiurile populare.Faptul ca altadata misionarii bizantini au adoptat peste tot limbile indigene pentru a traduce liturghia,ca au transplantat in tarile slave nu doar religia Bizantului,ci si teoria bizantina a Statului crestin,furnizeaza nationalismului modern,in fond secularizat,un teren propice.In Europa orientala,Biserica Ortodoxa ramine o biserica esentialmente populara: tocmai aceasta i-a permis sa supravietuiasca jugului turcesc sau mongol,iar azi,aceasta determina esecul teoriei marxiste despre religie,«instrument in miinile claselor exploatatoare».Dar aceasta este si originea unei anumite slabiciuni,atunci cind se pune problema marturisirii unui adevar universal si transcendent.Totusi,epoca istorica pe care o traim se insarcineaza ea insasi sa separe absolutul de relativ,Biserica de Stat,pe Christos de natiune.Ea obliga lumea ortodoxa sa aleaga intre traditiile omenesti si Revelatie,sa nu pastreze decit ceea ce constituie esenta mesajului crestin." (Jean Meyendorff–"Biserica Ortodoxa ieri si azi")

Fara indoiala ca,pe linga traditie si contextul particular al evolutiei sale istorice,trasaturile specifice organizarii interne a Bisericii (bisericilor) Ortodoxe constituie unul dintre principalele posibile puncte vulnerabile ale sale,care faciliteaza indirect,prin ricoseu,o intreaga gama de pervertiri,supralicitari si falsificari politico-ideologice.Asa cum am vazut,cele mai importante elemente de organizare interna,cele care dau personalitate spatiului ortodox,sint relatiile de sinodalitate dintre diferitele

biserici ortodoxe surori ( relatii care desemneaza,pe linga egalitatea de statut,cu excluderea oricarei forme de preeminenta,exceptind-o pe aceea,onorifica,a Patriarhiei Constantinopolului,necesitatea complementaritatii si a armoniei in luarea deciziilor comune),coroborate cu autocefalia majoritatii covirsitoare a bisericilor ortodoxe locale-adica relativa lor independenta de fapt si de drept in chestiuni de drept canonic intern.Sinodalitatea si autocefalia asigura bisericilor ortodoxe locale o libertate de miscare si actiune in spatiul spiritual comun necunoscuta catolicismului si aproape de neconceput in termenii acestuia.Reversul negativ al acestei libertati este masiva si profunda dependenta a bisericilor ortodoxe in raport cu contextele geografice,istorice,culturale si social-politice in miezul carora ele au a-si exercita misiunea.Aceasta stare de dependenta are la baza o anumita criza de identitate si legitimitate a bisericilor ortodoxe locale.Datorita farimitarii interne a spatiului ortodox (din cauza specificului organizarii sale interne,dar si a parcursului sau istoric extrem de abrupt),bisericile ortodoxe locale nu poseda o cultura religioasa (atit canonica,cit si extra-canonica,adica inclusiv raportarea la factorul politic) comuna suficient de articulata,coerenta si unitara,care sa le faciliteze o raportare mai relaxata si mai decomplexata la contextele locale in care ele functioneaza,si care sa le confere o identitate si o legitimitate supralocala mai solida.In aceste conditii,inca de la aparitia lor,bisericile ortodoxe locale (Biserica Ortodoxa Romana constituind unul dintre cazurile tipice) au trebuit sa-si intemeieze siguranta existentei lor fizice pe protectia puterii seculare si identitatea si legitimitatea (adica factorii care perpetueaza si dau substanta acestei existente si fac posibila si eficienta misiunea) pe o cit mai adinca imersiune si fixare in cultura si traditiile contextului local.In multe cazuri,cum ar fi si cel romanesc,aceasta miscare a avut loc in ambele sensuri,adica,in contrapartida,bisericile ortodoxe au constituit factori de unitate si coerenta pentru culturile locale in mijlocul carora incepeau sa-si exercite misiunea.Este suficient sa amintim aici numai rolul esential al Bisericii in stabilizarea formala,lexicala si stilistica a limbii romane,prin intermediul traducerilor in (si creatoare de) limba romana ale Scripturii,liturghiei si a principalelor scrieri canonice.Intre bisericile ortodoxe si culturile locale in mijlocul carora ele au aparut s-a stabilit ,deci,inca de la bun inceput,un troc al legitimarii reciproce de pe urma caruia,pe termen lung,s-a dovedit ca diversele forme succesive de putere politica au avut mult mai mult de cistigat decit bisericile ortodoxe.Politicul si-a consolidat prin uzurpare substanta,parazitind si inglobind substanta si energia semnificanta a Bisericii,in vreme ce Biserica s-a vazut,fara voia ei,mai mult sau mai putin aservita si in orice caz decazuta din universalitatea ei transculturala si redusa la statutul,provincial in fond,de exponent de lux al unei culturi locale,in toate sensurile,si,nu in ultimul rind,in sens politic.