Pagina documente » Limbi straine, Litere » Pareri pro si contra scrierilor confesive. Incursiuni in istoria autobiografiei

Cuprins

Cuprins: Introducere Capitolul I Subcapitolul I Distinctiile: eu biografic - eu profund, om concret - om construit Subcapitolul II Pareri pro si contra scrierilor confesive Subcapitolul III Problema autenticitatii scrierilor confesive Subcapitolul IV Particularitati ale autobiografiilor, jurnalelor intime. Subcapitolul V Incursiuni in istoria autobiografiei. Subcapitolul VI: Apologie vs. Marturie Subcapitolul VII. Rolul motivatiei afective. Subcapitolul VIII: Problema identitatii in autobiografie. Subcapitolul IX Memorie vs. uitare Subcapitolul X Auxiliarele memoriei Capitolul II Jean - Jacques Rousseau - Confesiunii Capitolul III Gide - Daca saminta nu moare Capitolul IV Ion Negoitescu - Staja dragonilor


Extras din document

?Introducere Luand in considerare statisticile actuale, s-a ajuns la concluzia ca publicul iubitor de carte din intreaga lume pare interesat de asa numita „literatura confesiva”. Daca pana nu demult, acest tip de scriere se lovea de foarte multe discreditari, in prezent, genuri literare precum autobiografia, memoriile si jurnalul intim par a ocupa primele locuri in preferintele cititorilor. Este ceea ce se cheama „reversul medaliei”, pentru ca, secole de-a randul, aceste genuri neomologate au reprezentat un tip de literatura considerata limitrofa, nedemna de marile saloane literare. S-a ajuns, asadar, intr-o perioada in care lectorul lasa deoparte romanul unui scriitor celebru, in favoarea autobiografiei sau a jurnalulul sau. Ceea ce se ascunde dincolo de celebritate pare mult mai interesant. În maniera psihanalitica, aceasta alegere s-ar traduce prin nevoia de defulare a omului simplu, care vrea sa-si certifice, inca o data, faptul ca scriitorul nu este decat o simpla fiinta, ca si el. Citind scrieri confesive, se descopera pe sine, gaseste similitudini cu propria-i viata si se simte mai increzator, mai linistit si, uneori, chiar razbunat. N-a avut parte de un destin maret, dar nici nu a fost supus la toate acele situatii, uneori josnice, pe care le descopera in confesiunile citite. Asadar, se resimte o nevoie de uniformizare a statului moral; a te simti la acelasi nivel existential cu cei intrati in universalitate. De foarte multe ori, cititorul, in urma unor autobiografii, ramane consternat de discrepanta dintre imaginea vietii reale si cea descrisa in opera. Parcurgand doar opera, poti avea o parere total eronata despre autor. Relevanta este impresia de dupa citirea cartii de confesiune, in care sunt povestite temeri, slabiciuni, momente tragice, lipsuri, trairi deosebite pe care, anterior, nu si le-ar fi putut imagina cu privire la acel scriitor. Acesta este, pana la urma, rolul literaturii subiective, intime, de a da posibilitatea cititorului sa vada dincolo de creatie, sa cunoasca esenta, imaginea nevoalata a scriitorului. Autobiografia si jurnalul intim, mai putin memoriile, care au o istorie mai indelungata, au avut un lung parcurs pana la a fi acceptate in cadrul canonului literar. Primele autobiografii se scriu incepand cu perioada Renasterii, odata cu laicizarea culturii, odata cu accentuarea individualitatii, omul devenind centrul tuturor preocuparilor. La inceputul secolului al XIX-lea, in Romantism, apare un gen nou de literatura, jurnalul intim. Scriitorii romantici tin asemenea caiete. Este o perioada in care se inmultesc si autobiografiile. Acest tip de scriere este reprezentativ pentru Romantism, un curent literar care mizeaza pe sensibilitate, pe claustrare, pe singuratate, pe onirism, trasaturi specifice literaturii intime, confesive. Autobiografiile si jurnalul intim presupun o conversatie cu tine insuti, o detasare de cotidian, de lumea agitata din jur, si o aplecare asupra eului ramas nemarturisit, care simte nevoia unei confesiuni in fata foii albe, uneori, un asemenea demers avand chiar un rol terapeutic. E un fel de autopsihanaliza, o descoperire a suferintei si gasirea unui remediu prin scris, printr-o marturisire sincera, intima. Jacques le Rider, in „Jurnale intime vieneze” afirma, impotriva interpretarilor care considera ca ar exista aproape o identitate intre autobiografie si jurnal intim ca, dimpotriva, intre cele doua forme de scriitura se manifesta o diferenta radicala: in timp ce autobiografia este o scriitura ulterioara a memoriei, jurnalul intim, de obicei, este o scriitura cotidiana. Asadar, putem vorbi despre o terapie prelungita, aproape zi de zi, de nevoia de a discuta cu tine insuti, dar si de o terapie realizata dupa un lung sir de experiente marcante, care isi pun amprenta, si care se vor a fi vindecate. În timp ce autobiografiile si memoriile sunt destinate publicarii, jurnalul intim este scris pentru sine. Émile Henriete sublinia aceasta diferenta: „Memoriile sunt scrise pentru a fi publicate si ele presupun existenta unui cititor. Dimpotriva, jurnalul il tii doar pentru tine insuti […], in afara oricarei intentii nemarturisite de tiparire sau publicare.” [1 Henriete, Émile: La manie du journal intime et le roman autobiographique, Société de conferences, Principatul Monaco, 1924, pp. 6 si 14.] Adevarul este ca, pana la urma, orice diarist spera, in interiorul sau, la o publicare a jurnalului, antuma sau postuma. Altfel, de ce si-ar rezerva un moment special pentru a da curs scrierii jurnalului? Spre exemplu, Amiel a intocmit un jurnal de peste saisprezece mii de pagini, o scriere colosala, care confirma lozinca: „a trai pentru a scrie”. Este aici un soi de paradox pentru ca, detestand literatura, jurnalul tinde in secret sa devina literatura, sa fie acceptat in marele salon, la ceremonia de gala. Jurnalul tinde sa cuprinda toate compartimentele fiintei umane, cele vazute si cele nevazute. Subcapitolul I Distinctiile: „eu biografic” – „eu profund” „om concret” – „om construit” Autobiografia si jurnalul intim reprezinta un tip de literatura subiectiva, intima, documentara ce trimite la disocierea facuta de Proust, si reluata de Valéry si de alti esteticieni din secolul al XX-lea, privitoare la „eul biografic” si „eul profund”. Pana la urma, intrebarea esentiala este: a cui opera este opera de confesiune, a „eului biografic” sau a „eului profund”? Sainte – Beuve a dezbatut aceasta problema, cu referire la Proust si la opera sa „A la recherche du temps perdu”, facand un portret biografic al omului care scrie. Se stie ca Proust era homosexual si tocmai de aceea s-a simtit lezat de asocierea facuta de Sainte – Beuve. Psihanaliza lui Freud sustine aceasta teorie, stiut fiind faptul ca momente existentiale refulate, in special din perioada copilariei, isi pun amprenta in mod decisiv asupra individului, inevitabila fiind prelungirea chiar in viata sa artistica. Odata marcat intr-o anumita problematica, este inevitabil ca aceasta sa nu se manifeste in toate directiile care te reprezinta. Aici intervine rolul terapeutic al scrierii de tip confesiv, care il poate ajuta pe autor, daca nu sa se vindece, cel putin sa-si cunoasca mai bine situatia. Atunci cand te marcheaza ceva, fie in mod constient, fie in mod inconstient, incerci sa abordezi acel subiect, care te insoteste in permanenta si te determina sa reactionezi si sa te comporti intr-un anumit fel. Asadar, nu putem disocia intru totul „eul biografic” de „eul profund”. E o legatura inevitabila, pentru ca ambele tipuri de „eu” traiesc in aceeasi persoana si au atingeri comune. O alta disociere, pe care o face Ioan Holban in „Literatura subiectiva”, este intre „omul construit” si „omul concret”. „Jurnalul intim si autobiografia literara tematizeaza viata, protagonistul lor fiind ceea ce as numi omul construit si nicidecum omul concret care este cel din acte. Textul „personal” este unul de orientare, de cautare a sensului existentei cotidiene si prin aceasta, de fictivizare a ei...” [2 Holban, Ioan: Literatura subiectiva, Editura Minerva, Bucuresti, 1989, p. VIII – Prefata.] Aceasta disociere, desi la prima vedere pare a avea legatura cu distinctia „eu profund” - „eu biografic”, in cele din urma, prin aparitia termenului „fictivizare”, discutia se orienteaza inspre planul fictiunii si nu al influentelor personale asupra creatiei. Am punctat deja inevitabila influenta a „eului biografic” asupra „eului profund”, in asentimentul lui Sainte – Beuve. Ioan Holban isi indreapta atentia inspre zona de imaginar, de autofictiune, care poate exista si in scrierile de acest tip. „Omul concret” este cel care scrie, cel determinat sa recurga la scrieri confesive datorita unei chemari interioare, cel care simte nevoia unei marturisiri eliberatoare. Dar, odata inceputa confesiunea, inevitabil, se ajunge la „omul construit”, cel din opera, cel fictivizat, care nu e identic cu „omul concret”. Oricat de mare ar fi dorinta de adevar, desi „omul construit” este produsul, rezultatul „omului concret”, intre cele doua „existente” intervine rolul fictiunii. Literatura confesiva este, asadar: „un mod de a se crea pe sine, de a se elabora: persoana devine personaj, omul se „fictivizeaza”, figura din carte se indeparteaza vizibil de cea din viata pentru ca suprafata reflectorizanta a textului de identificare inseala, ascunde mai mult decat dezvaluie, intre „eu” si „celalalt” stabilindu-se raporturi specifice codului literar, fictional” [3 Idem 2, pp. 119 si 120.] Tot Ioan Holban spune: „Între eu si lume, autorul aseaza textul personal ca un zid de aparare si ca o oglinda, un mediu protector si un altul, (de) formator.” [4 Idem 2, p. 319.] În orice tip de demers, pana la urma, trebuie sa existe un mijloc de protectie a autorului, prin care acesta sa se simta in siguranta, care sa-i ofere confortul psihic pentru a-si putea indeplini indatoririle, in acest caz, cele de scriitor. În cazul literaturii de confesiune, „asul din maneca” il reprezinta suspiciunea de neverosimilitate, care planeaza inclusiv in aceasta zona. Benefic pentru autor, acest aspect ridica multe semne de intrebare cititorului. E sau nu e adevarat tot ce se spune intr-o carte de confesiuni? Doar autorul detine adevarul absolut, in timp ce cititorul trebuie sa respecte „pactul referential” si sa primeasca totul in maniera in care i se prezinta lucrurile. Cu atat mai mult in cazul operelor confesive publicate postum, cand adevarul ramane inchis pentru totdeauna la nivelul operei. În acest fel, lectorul postum, nemaiputand verifica autenticitatea confesiunii, se multumeste cu autenticitatea ei in ordinea creatiei. Subcapitolul II Pareri „pro si contra” scrierilor confesive Cu privire la scrierile confesive, au existat pareri aprobatoare, dar si contrare. Spre exemplu, Pascal refuza intimismul, tentativa zugravirii de sine neavandu-si rostul pentru el, fiind considerata „un proiect stupid”. [5 Rider, Jacques le: Jurnale intime vieneze, Editura Polirom, 2001, p.49.] A facut aceasta remarca cu referire la „Eseurile” lui Montaigne. Baudelaire, in schimb, pretuia enorm sinceritatea confesiunii: „Daca am avea curajul sa scriem o carte cu viata noastra, cu conditia sa fim absolut sinceri, am face o capodopera.” [6 Simion, Eugen: Genurile biograficului, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2002, p.67.] Este cazul lui Rousseau, a carui opera autobiografica a surclasat creatia sa artistica. Atunci cand vorbim despre o lucrare bine inchegata, care apartine unui nume de rezonanta, opera confesiva poate intrece orice asteptare, ajungand sa fie o lucrare de referinta a autorului respectiv. Exemplu: „Jurnalul” lui Tolstoi, Thomas Mann. Exista si situatii in care numele, celebritatea isi pun amprenta la inceput, dupa care opera, daca nu e valoroasa, nu rezista, in ciuda referintelor de pe coperta. „Notele zilnice” ale lui Camil Petrescu reprezinta un jurnal care a produs in epoca o mare deceptie, fiind extrem de superficial, consemnand polemici marunte, banalitati, lucruri neesentiale. Pentru unii, jurnalul intim nu s-ar justifica decat ca suport al operei autobiografice. Printre cei care au depreciat jurnalul se numara si Kafka, desi a tinut unul. Ura fata de propriul jurnal intim e la fel de puternica precum nevoia de a scrie un jurnal. E o dependenta nedorita, pe care cel in cauza nu are cum sa si-o reprime. Si Goethe a avut o aversiune puternica fata de mania jurnalului intim. Proiectul sau autobiografic, al carui prim element il constituie „Poezie si adevar”, contine mai multe analize ale proastei aplecari a sensibilitatii vremii sale asupra scriiturii intime. El considera ca jurnalul intim are efectul de a transforma tristetea intr-o adevarata depresie. E posibil sa se fi gandit la Rousseau, in momentul in care nota, la 18 mai 1810: „Cel care scrie o confesiune e amenintat sa sfarseasca intr-o lamentatie; pentru ca nu ai a confesa decat lucruri morbide, pacate, niciodata virtuti.” [7 Rider, Jacques le: Jurnale intime vieneze, Editura Polirom, 2001, p.57.] Poate ca tocmai din aceste considerente exista o discreditare a literaturii confesive. Credinta ca nu ai a marturisi decat lucruri urate, fapte care intristeaza si supara, care nu produc nici un fel de placere, de destindere a cititorului. În acest sens, literatura confesiva e vazuta ca o literatura lipsita de farmec, care nu duce decat la depresia scriitorului si la un gust amar al cititorului. În cazul lui Rousseau, lucrurile nu stau chiar asa, pentru ca autorul isi scrie „Confesiunile” din nevoia de a se justifica in fata unui public dezinformat de catre rauvoitori. Imaginea sa fusese patata, cu multa rautate, de catre adversari, iar Rousseau nu face altceva decat sa restabileasca ordinea in propria-i viata. Spre exemplu, Voltaire scrie pamfletul „Sentimentul cetatenilor”, in care il acuza pe Rousseau ca si-a abandonat cei cinci copii si ca „a contribuit” la moartea mamei sale. Senzatia finala este ca autobiografia sa nu este una neguroasa, nedemna, plictisitoare, ci e o lucrare ce restabileste traseul unui destin, al unei formari, al unei personalitati care isi marturiseste atat virtutiile, cat si josniciile, pacatele, uneori de neiertat, ale trecutului. Scrierile confesive pot fi destul de plictisitoare daca autorul nu incearca suficient sa evite acest efect. Totul tine de maiestrie, de abilitate, de responsabilitatea fata de propria persoana, de viziune. În concluzie, e acelasi secret ca si in cazul unei opere de fictiune. Cartea poate fi savuroasa sau, dimpotriva, nedemna de numele autorului ei. Subcapitolul III Problema autenticitatii scrierilor confesive Intimismul atrage, si asta o stim dintotdeauna, dar si aici se pune problema autenticitatii spuselor. În acest sens, André Gide afirma: „Memoriile nu sunt decat pe jumatate sincere, oricat de mare ar fi grija pentru adevar.” [8 Simion, Eugen: Genurile biograficului, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2002, p. 1 (motto).]

Alte date

Array