Pagina documente » Drept » Probleme ce pot fi rezolvate prin expertiza armelor de foc

Cuprins

lucrare-licenta-probleme-ce-pot-fi-rezolvate-prin-expertiza-armelor-de-foc
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.
lucrare-licenta-probleme-ce-pot-fi-rezolvate-prin-expertiza-armelor-de-foc


Extras din document

Cuprins
CAPITOLUL I.
Unele aspecte privind probatiunea judiciara in dreptul procesual penal romin.
1.1. Notiuni introductive despre probele si mijloacele de proba utilizate in dreptul procesual penal romin.
1.2. Expertiza ca mijloc de proba.
a) Expertiza judiciara. Importanta si clasificare.
b) Genurile expertizei criminalistice.
CAPITOLUL II.
Consideratii generale privind armele de foc si munitiile.
2.1. Regimul armelor de foc si al munitiilor in Rominia.
2.2. Infractiuni care pot fi savirsite cu ajutorul armelor de foc.
2.3. Notiuni tehnice despre armele de foc si munitiile acestora.
a) Definitia, clasificarea, constructia si functionarea armelor de foc.
b) Date despre munitia folosita de armele de foc.
CAPITOLUL III.
Examinarea tehnica a armelor de foc.
3.1. Determinarea tipului, modelului si calibrul armei.
3.2. Verificarea starii de functionare a armei.
3.3. Formularea concluziei.
3.4. Examinarea munitiei.
CAPITOLUL IV.
Particularitati ale cercetarii la locul faptei in cazul folosirii armelor de foc.
4.1. Cercetarea la fata locului. Notiuni generale.
4.2. Particularitatile cercetarii la fata locului a armelor de foc si a urmelor acestora.
a) Descoperirea si fixarea armelor de foc si a urmelor acestora.
b) Ridicarea armelor de foc, a tuburilor si gloantelor de la locul savirsirii infractiunii.
c) Determinarea distantei si directiei de tragere. Posibilitati si limite.
CAPITOLUL V.
Identificarea armelor de foc dupa urmele formate de glont si pe tubul cartusului.
5.1. Identificarea generala a armelor de foc cu teava ghintuita.
5.2. Identificarea generala a armelor de foc cu teava lisa.
5.3. Obtinerea modelelor tip de comparatie.
5.4. Identificarea individuala a armelor de foc cu teava ghintuita.
5.5. Identificarea individuala a armelor de foc cu teava lisa.
CONCLUZII.
BIBLIOGRAFIE.
ANEXA

Alte date

?{p}

{p}

?

CAPITOLUL I.

Unele aspecte privind probatiunea judiciara in dreptul procesual penal roman.

1.1. Notiuni introductive despre probele si mijloacele de proba utilizate in dreptul procesual roman.

Pentru solutionarea oricarei cauze penale, organele judiciare trebuie sa stabileasca realitatea situatiei de fapt, precum si toate circumstantele referitoare la fapta savarsita si la faptuitor.

În cadrul procesului penal, organele judiciare au nevoie de fapte si dovezi pentru a stabili daca o persoana este sau nu vinovata de savarsirea unei infractiuni. Pentru aceasta, legiuitorul roman a prevazut in art.62 C.p.p. ca organele de urmarire penala si instanta de judecata sunt obligate sa lamureasca sub toate aspectele cauza, pe baza de probe.

Din punct de vedere legal, prin proba se intelege orice element de fapt care serveste la constatarea existentei sau inexistentei unei infractiuni, la identificarea persoanei care a savarsit-o si la cunoasterea imprejurarilor necesare pentru justa solutionare a cauzei.

In lucrarile de specialitate probele au fost definite ca fiind elemente de fapt cu relevanta informativa asupra tuturor laturilor cauzei penale. Acestea sunt imprejurari de fapt, aflate in afara procesului penal, dar, prin administrarea lor in cadrul acestuia ele dobandesc caracter procesual.

Proba, sub aspect functional, are un dublu caracter:

* sub aspect gnoseologic, proba este un instrument de cunoastere prin intermediul caruia organul judiciar afla adevarul;

* sub aspectul continutului sau etimologic, proba este un instrument de dovedire.

In doctrina, probele au fost calificate dupa mai multe criterii, in general probele putand fi:

* in acuzare sau in aparare;

* principale, secundare sau incidentale;

* preexistente sau survenite;

* imediate sau mediate;

* directe sau indirecte.

Desfasurarea procesului penal impune invocarea si propunerea de probe, admiterea si administrarea acestora constituind un fascicol de acte procesuale ce poarta denumirea de probatoriu. Acest element duce la aflarea adevarului si solutionarea procesului, trebuind sa raspunda la urmatoarele intrebari:

* ce trebuie dovedit intr-un proces pentru a se putea solutiona cauza;

* cine trebuie sa aduca aceste dovezi;

* cum urmeaza a se proceda pentru ca aspectele faptice cuprinse in proba sa produca efectele juridice corespunzatoare, in urma retinerii lor ca adevarate de catre organele judiciare.

Raspunzand la prima intrebare, nu facem altceva decat sa stabilim obiectul probatiunii (thema probandum) ce este alcatuit din totalitatea faptelor si imprejurarilor de fapt ce trebuie dovedite in scopul rezolvarii unei cauze penale. Referitor la obiectul probatiunii, doctrina ne arata ca exista un obiect generic (abstract) si unul specific (concret); primul are caracter general si trebuie dovedit in orice moment, iar al doilea reprezinta obiectul probatiunii intr-un proces determinat, respectiv in fiecare caz concret.

Din obiectul generic al probatiunii fac parte, de regula, urmatoarele imprejurari:

* cele care confirma sau infirma invinuirea, daca exista sau nu cauze ce inlatura caracterul penal al faptei;

* circumstantele atenuante sau agravante;

* mobilul infractiunii;

* anumite date cu privire la partile din proces;

* urmarile infractiunii;

* faptele sau imprejurarile care sau determinat sau favorizat comiterea infractiunii.

Faptele si imprejurarile care formeaza obiectul probatiunii se impart in fapte si imprejurari care se refera la fondul cauzei si fapte si imprejurari care se refera la normala desfasurare a procesului penal. În randul faptelor si imprejurarilor cu ajutorul carora se rezolva fondul cauzei deosebim:

* fapte principale prin intermediul carora se poate dovedi existenta sau inexistenta infractiunii, care constituie temeiul tragerii la raspundere a inculpatului;

* fapte probatorii ce furnizeaza informatii ce conduc la stabilirea pe cale indirecta a faptului principal.

Pe langa faptele si imprejurarile ce formeaza obiectul probatiunii, mai exista anumite categorii de fapte care, desi nu au legatura cu faptul principal, ajuta la solutionarea unei cauze penale prin datele ce le pun in evidenta. Aceste categorii de fapte sunt:

1. Fapte auxiliare - nu se refera la dovedirea imprejurarilor unei cauze, dar ajuta la aprecierea unor probe administrate;

2. Fapte similare - se aseamana cu faptele ce formeaza obiectul probatiunii, dar nu se afla in raport de cauzalitate cu acestea;

3. Fapte negative - imprejurari care nu s-au petrecut, nu s-au realizat sau sunt inexistente, nu pot fi probate in aceasta modalitate, decat daca sunt convertite in fapte pozitive (alibi).

Stabilirea faptelor si imprejurarilor ce fac obiectul probatiunii, precum si a celor ce ajuta la solutionarea cauzei, este deosebit de importanta deoarece sunt anumite cazuri in care legea interzice expres administrarea de probe sau a faptelor si imprejurarilor care vin in contradictie cu cunostintele stiintifice sau cu normele morale.

Dupa cum am aratat mai sus, nu toate probele sunt necesare intr-un proces penal, ci doar cele care indeplinesc conditiile de admisibilitate, pertinenta, concludenta si utilitate.

Toate aceste notiuni sunt foarte importante pentru organele de urmarire penala si organele judiciare deoarece legislatia procesual-penala romana instituie rolul cativ al acestor organe (art.65 C.p.p.) revenindu-le obligatia de a dovedi imprejurarile ce formeaza obiectul probatiunii, adica sarcina probatiunii. Deci rolul organelor de urmarire penala si al celor judiciare este acela de a stabili vinovatia invinuitului sau inculpatului care, pana in momentul dovedirii vinovatiei, beneficiaza de prezumtia de nevinovatie.

Aceasta activitate a organelor judiciare, desfasurata in colaborare cu partile, constand in indeplinirea drepturilor si obligatiilor prevazute de lege cu privire la procurarea, verificarea si prelucrarea, ca si piese ale dosarului pricinii, a dovezilor prin prisma carora urmeaza sa fie elucidate faptele si solutionata cauza, se numeste administrarea probelor.

Administrarea probelor presupune ca procesul de informare a organelor judiciare sa se realizeze numai pe baza surselor admise de lege si numai in formele prescrise in normele juridice.

In cazul organelor de urmarire penala, administrarea probelor presupune in primul rand strangerea probelor necesare pentru aflarea adevarului si lamurirea cauzei sub toate aspectele. Pentru aceasta trebuie ca probele sa fie in primul rand descoperite, identificate si adunate. Organul de urmarire penala este obligat sa aiba in vedere probele atat in favoarea invinuitului sau inculpatului, cat si in defavoarea acestuia.

Calea legala prin care este administrata proba in procesul penal o constituie mijlocul de proba.

Analizad dispozitiile art.64 C.p.p. desprindem ca mijloacele de proba sunt acele mijloace legale prin care se constata elementele de fapt ce pot servi ca probe. Deci, dupa cum se poate observa, exista o legatura foarte stransa intre probe si mijloacele de proba, primele putand fi obtinute doar prin intermediul celor din urma. Totusi, aceste notiuni nu trebuie confundate. Imprejurarea de fapt care duce la o concluzie de vinovatie sau nevinovatie nu trebuie confundata cu mijlocul prin care aceasta imputernicire este cunoscuta sau demonstrata.

Actuala reglementare procesual penala enumera limitativ mijloacele de proba (art.64 C.p.p.):

* declaratiile invinuitului sau inculpatului;