Pagina documente » Recente » RASPUNDEREA PATRIMONIALA A PERSOANELOR CARE AU CAUZAT STAREA DE INSOLVENTA A DEBITORULUI

Cuprins

acces premium
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.


Extras din document

Cuprins
INTRODUCERE 1
Capitolul 1: No?iuni generale cu privire la insolven?a 3
1.1. Necesitatea reglement?rii acestui domeniu 3
1.2. Regimul comercian?ilor afla?i ?n dificultate, ?n Rom?nia 4
1.3. Insolventa ?i caracterele juridice ale acesteia 7
1.3.1. Caracterul judiciar 9
1.3.2. Caracterul colectiv ?i concursual 10
1.3.3. Caracterul unitar ?i general 11
1.3.4. Caracterul egalitar 12
1.3.5. Caracterul de remediu sau de executare silit? 12
1.4. Aspecte de drept comparat 13
Capitolul 2: Natura juridic? a r?spunderii persoanelor care au cauzat starea de insolven?? 18
2.1. Limitele ?nvestirii instan?ei de fond ?n momentul judec?rii cererii de deschidere a procedurii insolven?ei 18
2.2. Valabilitatea pl??ii creditorului introductiv ulterior deschiderii procedurii insolven?ei 20
2.3. Conexiuni intre faptul platii creditorului introductiv si starea de insolventa 21
2.4. Efectele ?adverse? ale deschiderii procedurii 26
Capitolul 3. Desf?urarea procedurii insolven?ei 31
3.1. Cererile introductive 31
3.2. Deschiderea procedurii 33
3.3. Efectele deschiderii procedurii 35
3.4. Primele m?suri 37
3.5. Declararea ?i verificarea crean?elor creditorilor 38
Capitolul 4. Fapte care pot antrena raspunderea patrimonial? a persoanelor care au cauzat starea de insolven?? 40
Capitolul 5. Practic? judiciar? comentat? cu privire la procedura insolven?ei 51
CONCLUZII 60
BIBLIOGRAFIE 61

Alte date

Insolventa este este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizeaza prin insuficienta fondurilor banesti disponibile pentru plata datoriilor exigibile: insolventa este prezumata ca fiind vadita atunci cand debitorul, dupa 30 de zile de la scadenta, nu a platit datoria sa fata de unul sau mai multi creditori; insolventa este iminenta atunci cand se dovedeste ca debitorul nu va putea plati la scadenta datoriile exigibile angajate, cu fondurile banesti disponibile la data scadentei.

Legea privind procedura insolventei nr. 85/2006 reglementeaza doua tipuri de procedura: procedura generala si procedura simplificata. Din dispozitiile legale care definesc cadrul de aplicare al procedurilor mentionate, se contureaza definitiile celor 2 tipuri de proceduri.

Dupa definitia din Art.1 alin.1 al Legii insolventei, procedura generala este aceea prin care un debitor – societate comerciala, societate cooperativa, organizatie cooperatista, societate agricola, grup de interes economic sau orice alta persoana juridica de drept privat care desfasoara si activitati economice - aflat in stare de insolventa sau de insolventa iminenta, intra dupa perioada de observatie, succesiv, in procedura de reorganizare judiciara si apoi in cea de faliment sau, separat, doar in procedura de reorganizare judiciara sau doar de faliment.

Procedura simplificata reprezinta procedura prin care un debitor aflat in stare de insolventa, care indeplineste conditiile prevazute la Art.1 alin.2 intra direct in procedura de faliment, fie odata cu deschiderea procedurii insolventei, fie dupa o perioada de maximum 60 de zile, perioada in care vor fi analizate elementele prevazute la Art.1alin.2 lit. c) si d).

Lichidatorul judiciar este persoana fizica sau juridica, practician in insolventa, desemnat de judecatorul-sindic sa conduca activitatea debitorului si sa exercite atributiile prevazute de art. 25 in cadrul procedurii falimentului, simplificate sau generale.

Unanim recunoscute in domeniu, principiile ce guverneaza procedura insolventei, rezulta din insasi reglementarea legala a materiei lichidarii judiciare: principiul celeritatii operatiunilor comerciale, principiul colectivitatii, principiul maximizarii recuperarii creantelor si al valorificarii patrimoniului debitorului.

Caracterul de celeritate al procedurii insolventei, este reglementat expres, in cuprinsul Art.5 alin.2, care prevede ca “instantele judecatoresti, judecatorul-sindic, administratorul si lichidatorul judiciar trebuie sa asigure efectuarea cu celeritate a operatiunilor prevazute de lege.” În sustinerea acestui principiu, vin si dispozitii legale referitoare la hotararile pronuntate in cadrul procedurii si exercitarea cailor de atac impotriva acestora. Astfel, hotararile judecatorului-sindic sunt definitive si executorii, putand fi atacate separate numai cu recurs (Art. 12). Recursul, formulat in 10 zile, va fi judecat in termen de 30 de zile de la inregistrarea dosarului la curtea de apel, iar hotararile judecatoresti recurate, prin exceptie de la prevederile Art. 300 alin. 2 si 3 ale Codului de procedura civila, nu vor putea fi suspendate de instanta de recurs decat in situatiile limitativ stabilite de Art. 8 alin. 5.

Mai mult, pentru indeplinirea sau anumitor acte de procedura sunt stabilite termenele scurte – contestatii, opozitii, propunere plan. Art 31 alin. 5 prevede posibilitatea conexarii in acelasi dosar a cererilor aflate pe rolul aceleiasi instante, avand acelasi obiect, Art. 31 alin. 2 conferind judecatorului-sindic posibilitatea de a solutiona deodata, printr-o singura sentinta, toate opozitiile formulate la cererea introductiva a debitorului.

Principiul colectivitatii se desprinde din prevederile in Art. 3 pct. 3, care defineste “procedura colectiva ca fiind acea procedura in care creditorii recunoscuti participa impreuna la urmarirea si recuperarea creantelor lor.” Din caracterul colectiv decurge implicit si cel concursual, pentru ca interesul fiecarui creditor intra in conflict cu interesul celorlalti. Desi aparent contradictorii, aceste principii se completeaza reciproc. Exemplele oferite de lege in acest sens sunt numeroase. Cererea unuia dintre creditori pentru deschiderea procedurii este promovata in interesul individual al acestuia, insa efectul admiterii actiunii se rasfrange asupra tuturor, profitandu-le. De asemenea, comitetul creditorilor actioneaza in interesul comun al masei credale atunci cand promoveaza actiunile in anulare prevazute de Art. 81 alin. 3, precum si atunci cand, cu autorizarea judecatorului-sindic, introduce actiunea prevazuta de Art.138 alin.1 . Indiferent ca promovarea oricareia dintre actiunile sau masurile enumerate, apartine unuia, mai multor creditori sau de comitetul creditorilor, scopul acestora este de maximizare a averii debitorului, profitand tuturor creditorilor.

Capitolul 1: Notiuni generale cu privire la insolventa

1.1. Necesitatea reglementarii acestui domeniu

Nevoia reglementarii situatiei comerciantior aflati in imposibilitatea de a mai face fata datoriilor s-a manifestat din zorii epocii medievale, epoca marcata de o intensa activitate comerciala, de circulatie a valorilor mobiliare si de garantare a creditului.

Activitatea comerciala a fost, inca de la inceput, una dintre activitatile care au implicat desfasurarea cu celeritate a tuturor componentelor sale. Prin definitie, toate operatiunile ce duc la obtinerea unui profit trebuie efectuate cu rapiditate astfel incat oportunitatile ce au dus la declansarea lor sa nu dispara. O data cu dezvoltarea comertului si, implicit, diversificarea raporturilor dintre comercianti, s-a simtit nevoia reglementarii activitatii comerciantilor si a relatiilor dintre acestia.

Un comerciant isi desfasoara de obicei activitatea cu banii altor comercianti, astfel incat orice intarziere in indeplinirea obligatiilor (sau chiar neindeplinirea lor) atrage dupa sine reactii in lant : efecte negative asupra creditorilor sai si chiar neputinta acestora de a-si onora propriile obligatii. Un sigur caz de faliment poate sa duca la insolventa unui numar mare de comercianti (faillite par ricochet), efectul sau depinzand de numarul comerciantilor cu care falitul are stabilite relatii. [1 Mihail Pascanu - Dr?ptul falim?ntar roman, ?d. Cug?tar?a, 1926, pag. 9]

Imposibilitatea comerciantilor de a mai face fata datoriilor are cauze multiple, subiective si obiective. Cele mai numeroase sunt cele subiective, care tin de comerciant: nepriceperea comerciantului, angajarea in operatiuni ce implica un risc mare, cheltuieli nejustificate etc. Exista, totusi si cauze obiective: insolventa debitorilor comerciantului, cazuri de forta majora (cum sunt catastrofele naturale), scaderea preturilor, cresterea costurilor de productie, scaderea cererii de pe piata. Este evident ca si aceste cauze din urma au o oarecare legatura cu comerciantul, acesta putand sa prevada din timp unele dintre cauzele obiective (de exemplu, cresterea costurilor de productie).

Insolventa comerciantului exprima incapacitatea acestuia de a mai face fata obligatiilor sale exigibile cu fondurile banesti disponibile, lichide. [2 Ion Turcu - Proc?dura insolv?nt?i com?rciantilor, ?d. Lumina L?x, 2002, pag. 207 si urm. ; St. D. Carp?naru - Dr?pt com?rcial roman,?d. All B?ck, 2000, pag. 551 si urm. ] Insolventa unui comerciant poate avea efecte si asupra economiei unei tari, in cazul in care comerciantul este unul important ca forta economica sau care detine o mare parte din piata interna.

Din aceste considerente, reglementarea acestor situatii devine din ce in ce mai importanta azi, tinand cont si de raporturile de comert international tot mai numeroase.

Originile reglementarii situatiei comerciantilor aflati in dificultate se regasesc in epoca romana, cand s-a instituit o procedura colectiva care sa-i protejeze pe creditorii unui debitor insolvabil. Însa, aceasta reglementare a evoluat o data cu dezvoltarea societatii si aparitia statului: la inceput exista doar o procedura de executare a debitorului falit, caruia i se vindeau toate bunurile pentru acoperirea pasivului, iar ulterior, reglementarile evolueaza, incepand sa se puna accentul mai mult pe redresarea activitatii comerciantului si acoperirea datoriilor sale. [3 Nicol?taTandar?anu – “Insolv?nta in r?gl?m?ntar?aL?gii nr. 85/2006 – Com?ntarii, doctrina, jurisprud?nta”, ?dituraUniv?rsulJuridic, Bucur?sti, 2012] Aceasta evolutie istorica a reglementarilor are in vedere isoricul falimentului, in primul rand, si apoi, in epoca moderna, evolutia procedurilor de salvare a comerciantilor insolvabili. În epoca medievala se pun primele baze in reglementarea procedurii falimentului, marile principii care guverneaza aceasta procedura datand inca din aceasta epoca. În epoca moderna s-au produs cele mai importante modificari in reglementarile procedurilor colective de executare silita si chiar reformulari ale principiilor care guverneaza aceasta procedura. [4 Nicol?ta Tandar?anu - Proc?dura r?organizarii judiciar?, ?d. All B?ck, 2000, pag.1 si urm. ]

1.2. Regimul comerciantilor aflati in dificultate, in Romania

Primele reglementari in Romania in domeniul insolventei au fost cuprinse in diferite legiuiri, fara a incerca sa stabileasca un sistem complet de reguli care sa fie aplicate comerciantilor aflati in incetare de plati.

Codul Caragea de la 1817, in Partea a III-a, Capitolul VIII ( “Pentru imprumutare si datorie”), trata falimentul sub denumirea de “mofluzie”. Mofluzii erau fraudulosi (debitorul trebuia sa capete milostivirea creditorilor pentru ca altfel era tratat ca mofluz prefacut [5 Mihail Pascanu, op. cit., pag. 19]) sau scuzabili. Falitii puteau face cesiune de bunuri in favoarea creditorilor care era liberatorie pentru debitor. În Partea a V-a, “Pentru vini”, bancruta (mofluzia mincinoasa) era pedepsita cu inchisoarea pe un an si vanzarea averii in scopul acoperirii datoriilor.

Codul Calimach (1817) detaliaza in Anexa I, “Despre randuiala cursului creditorilor”, o procedura falimentara detaliata. Creditorii falitului purtau denumirea de “creditorii masei credale” (asta deoarece activul falimentului era desemnat prin “masa credala”) si erau reprezentati prin “Comitetul creditorilor”. Delegatul creditorilor (curatorul) impreuna cu acest comitet procedau la lichidarea activului si plata pasivului. Procedura falimentului cuprindea mai multe etape:

1. catagrafia si pretuirea averii falitului

2. deschiderea concursului prin publicarea edictului (sentinta delarativa de intrare in faliment)

3. carmuirea averii falitului (de catre curator)

4. limpezirea infatisatelor sume de datorii (declararea creantelor)

5. clasificatia pretentiilor desavarsit limpezite (ordinea de preferinta)

6. contestatiile privind sabilirea cauzelor de preferinta

7. impartirea averii debitorului (vanzarea prin licitatie)

8. inchiderea procedurii sau desfiintarea concursului [6 Id?m, pag. 20]

Regulamentele organice din 1831 (Tara Romaneasca) si 1832 (Moldova) nu au adus nimic nou procedurii instituite de cele doua coduri.

Prima lege completa privind falimentul a fost Kondica pentru komerciu (Condica pentru comerciu) din 1840, adoptata sub ministeriatul lui Stirbey [7 Id?m, pag. 23], in Muntenia. Începand cu anul 1864, aceasta lege este aplicata si in Moldova. Kondica a fost tradusa dupa Legea franceza din 1838, reglementand detaliat infractiunea de bancruta frauduloasa. O serie de reglementari ulterioare au adus imbunatatiri substantiale acestei legi prin introducerea unor noi principii. Astfel, un Ordin din 1840 instituia o reglementare in amanunt a tribunalelor comerciale, iar o lege din 1850 introducea principiul deschiderii falimentelor pentru neajungere de activ [8 Id?m, pag. 23].

Codul comercial din 10 mai 1887, inspirat in mare masura din Codul comercial italian de la 1882, reglementeaza falimentul pe parcursul Cartii a III-a, articolele 695 - 888. Desi reitereaza conceptii invechite privind procedura insolventei [9 D? ?x?mplu, r?gl?m?ntar?a falim?nt?lor postum?. P?ntru amanunt?: Mihail Pascanu, op. cit., pag 70 si urm.], in special caracterul punitiv si infamant al acesteia, Codul reprezinta una dintre cele mai mari inovatii ale epocii moderne in Principatele Romane. [10 Stanciu D. Carp?naru, V. N?m?s, M.A. Hotca – “Noua l?g?a insolv?nt?i. L?g?a nr. 85/2006. Com?ntarii p? articol?”, ?dituraHamangiu, Bucur?sti, 2006]

Astfel, potrivit Codului, procedura falimentului se aplica numai comerciantilor, persoane fizice sau juridice, care au incetat platile pentru datoriile lor comerciale (art. 695). Însa natura comerciala a datoriei este doar o conditie pentru declansarea procedurii, deoarece dupa pronuntarea sentintei prin care se deschide procedura, toate creantele comerciale si necomerciale participa la la aceasta. Procedura este pornita la cererea debitorului, a creditorilor sau prin sesizarea din oficiu a tribunalului competent, dar cu conditia obtinerii unei hotarari declarative a instantei competente (tribunalul in circumscriptia caruia se afla domiciliul sau sediul comerciantului debitor - art. 702), care producea urmatoarele efecte: desesizarea falitului, suspendarea urmaririlor individuale ale creditorilor, transformarea datoriilor comerciantului in datorii exigibile, suspendarea curgerii dobanzilor si imposibilitatea creditorilor de a mai constitui gajuri si ipoteci.

Procedura falimentului este unitara (unica si simultana pentru toate creantele), colectiva (se aplica pentru toti creditorii) si egalitara (duce la stingerea tuturor creantelor intr-o proportie directa cu ponderea pe care fiecare creanta o detine in pasivul patrimoniului debitorului [11 Ion Turcu, op. cit., pag. 16]).

Între etapele procedurii se inscriau si: inventarierea activului, verificarea pasivului, transformarea in bani a averii debitorului si repartizarea acesteia in functie de ordinea stabilita de lege. Creditorii se intruneau, ori de cate ori era nevoie, in adunarea general prezidata de judecatorul-sindic. Organele care aplicau procedura erau: judecatorul-sindic [12 Administrar?a falim?ntului ?ra incr?dintata unui mandatar al cr?ditorilor, dar prin l?g?a din 20 iuni? 1895, ac?asta atributi? a r?v?nit jud?catorului-sindic. ], adunarea creditorilor si tribunalul.

Un inconvenient al procedurii il reprezinta faptul ca unicul interes care este protejat era cel al creditorilor. Salvarea intreprinderii sau protejarea salariatilor nu se inscrie intre obiectivele falimentului.

Desi a suferit numeroase modificari de-a lungul timpului (1895, 1900, 1902, 1933 etc.), iar cele mai multe prevederi ale acestuia au cazut in desuetudine, Codul comercial din 1887 a reprezentat unica reglementare a falimentului si dupa 1989. În 1991, Guvernul a trimis Parlamentului un proiect de lege privind falimentul, dar care nu a fost adoptat. [13 Radu Bufan, op. cit., pag. 41] Dispozitii referitoare la faloment din Codul comercial au fost abrogate prin Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizarii si lichidarii judiciare (M. Of. nr. 130/26.06.1995). Legea a fost inspirata din sistemul juridic american si a introdus reorganizarea judiciara ca alternativa a falimentului pentru a proteja si interesele debitorului.

În prezent, procedura prin care comerciantii neperformanti sunt inlaturati este reglementata de Legea 85/2006 privind procedura Insolventei, publicata in M.O. nr 359 din 21.04.2006 si Ordonanta de urgenta a Guvernului nr 86/ 2006 privind organizarea activitatii practicienilor in insolventa, publicata in M.O. nr. 944 din 22.11.2007.

De asemenea importante sunt modificarile si completarile suferite de aceste legi.

Acestea sunt: