Pagina documente » Limbi straine, Litere » Relatia subiect-predicat din perspectiva sintactica si semantica

Cuprins

lucrare-licenta-relatia-subiect-predicat-din-perspectiva-sintactica-si-semantica
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.
lucrare-licenta-relatia-subiect-predicat-din-perspectiva-sintactica-si-semantica


Extras din document

C U P R I N S
I. Introducere.....2
II. Natura relatiei subiect - predicat...........10
III. Manifestarea relatiei subiect - predicat in planul expresiei....22
IV. Relatia subiect - predicat din perspectiva semantica..43

Alte date

?Relatia subiect – predicat din perspectiva sintactica si semantica?I. Introducere

Limba, ca mijloc principal de comunicare interumana, este un sistem complex de semne lingvistice si de relatii intre semne. În cadrul acestui sistem se identifica doua planuri de organizare, paradigmatic si sintagmatic. În planul paradigmatic al limbii, cuvintele exista in forma lor de baza, reprezentand spectrul din care subiectul vorbitor selecteaza unitatile lexicale care corespund intentiilor sale linvistice. Prin unitatea fundamentala a nivelului lexical, cuvantul, se manifesta una dintre cele doua functii principale ale limbii, functia denominativa. Actiunea acestei functii consta in procesul de numire a lumii, de fixare a unui prim grad de identitate, dupa cum spune D. Irimia. În interpretarea aceluiasi autor, “cuvantul denumeste si semnifica in mod izolat si pasiv” [1 D. Irimia,Gramatica limbii romane, Editura Polirom, Iasi, 1997, p. 327.

2 D. Irimia, Introducere in stilistica, Polirom , Iasi, 1999, p. 30.

3 V.Gutu Romalo, Sintaxa limbii romane. Probleme si interpretari, Editura didactica si pedagogica, Bucuresti, 1973.].

Identitatea pe care o primeste lumea prin actiunea functiei denominative devine temeiul selectarii cuvintelor si combinarii lor in plan sintagmatic. Planul sintagmatic este cadrul in care unitatile lexicale intra in relatii unele cu altele in procesul de comunicare. La acest nivel, prin functia predicationala, se realizeaza transmiterea efectiva a informatiilor despre lume. Trecerea termenilor lexicali din planul paradigmatic in planul sintagmatic unde primesc o noua identitate, sintactica, poate fi interpretata, in termenii distinctiei operate de F. de Saussure, ca o trecere din planul langue in planul parole. Mai exact, existenta abstracta a cuvintelor din primul plan se concretizeaza in cel de-al doilea prin actualizarea sensurilor reclamate de situatia specifica de comunicare. Sensurile lexicale cu care termenii vin din planul paradigmatic se imbogatesc cu sensuri gramaticale in interiorul relatiilor sintactice in care intra; astfel, planul semantic general al enuntului este rezultatul impletirii sensurilor particulare ale termenilor constitutivi.

Cele doua functii fundamentale ale limbii, denominativa (de numire a lumii) si predicationala (de comunicare) sunt doua ipostaze complementare ale functiei generale de cunoastere si comunicare a cunoasterii. [].

Relatiile care se stabilesc intre semnele lingvistice sunt esentiale pentru realizarea oricarei comunicari, dupa cum afirma V. Gutu Romalo in Sintaxa limbii romane. Probleme si interpretari [] . Autoarea face in continuare o diferentiere clara intre tipurile de relatii care

caracterizeaza enunturile, distingand intre relatia referentiala, exterioara comunicarii si obiectului comunicarii, si relatiile interne, intrinsece enuntului. Relatia referentiala este caracteristica oricarui enunt, indiferent de dimensiunile acestuia, si priveste intersectarea faptului concret al vorbirii cu realitatea extralingvistica reflectata.

Relatiile interne caraterizeaza doar enunturile alcatuite din cel putin doua elemente. Spre deosebire de relatia referentiala, acestea privesc structura enuntului intrucat leaga intre ele componentele sale. În interiorul acestei categorii de relatii, V. Gutu Romalo distinge intre relatiile de vecinatate sau de succesiune si relatiile structurale sau sintactice.

Relatiile de succesiune au in vedere caracterul liniar al comunicarii lingvistice, faptul ca elementele enuntului urmeaza unul dupa altul si nu se pot realiza simultan. Astfel, un termen poate contracta o relatie de vecinatate fie la dreapta sau la stanga, fie in ambele parti:

Elevul invata.

Elevul invata bine.

Relatiile structurale au rol esential in organizarea interna a enuntului. Ele determina modul in care componentele sunt asezate unele fata de altele in procesul comunicarii si sunt, in acelasi timp, purtatoare de informatie. Relatiile sintactice conditioneza deci, intr-o masura importanta, sensurile globale actualizate prin enunturi.

Analizand exemplul Valeriei Gutu Romalo:

Acum incepe toamna.

Scoala incepe toamna.,

se constata ca, in cele doua enunturi, intre aceleasi unitati lexicale ( incepe si toamna ) se instituie relatii sintactice diferite ( de interdependenta, in primul caz, si de dependenta, in cel de-al doilea), de unde rezulta si sensurile diferite ale enunturilor.

Relatiile structurale determina, deci, structura interna a enunturilor, in timp ce relatiile de vecinatate configureaza modul de prezentare, de realizare a enuntului.

Se poate spune ca tipurile de relatii discutate de V. Gutu Romalo pot fi puse in legatura cu structura bipolara a textului in general care se constituie dintr-un plan semantic si un plan al expresiei. Aceasta afirmatie se bazeaza pe faptul ca, in teoria Valeriei Gutu Romalo, relatiile structurale apar in stransa legatura cu continutul enuntului, in timp ce relatiile de vecinatate se refera la forma acestuia.

Relatiile sintactice apar prin combinarea in plan sintagmatic a cel putin doua unitati selectate din plan paradigmatic, unitati care isi completeaza sensurile lexicale cu sensuri gramaticale [1 D. Irimia , Gramatica…., p.333.]. Un termen dobandeste o anumita functie sintactica prin pozitia pe care o ia fata de termenul cu care intra in relatie. Natura relatiei sintactice care se stabileste intre aceste unitati determina functia sintactica pe care fiecare si-o asuma.

În acest punct se impune o discutie despre functie si relatie. În studiul Notiunea de”functie” in gramatica [2 Sorin Stati, Notiunea de “ functie ” in gramatica, extras din culegerea Limba si literatura, vol. XIV,

Bucuresti,1976,p. 127-134.] , S.Stati trece in revista modurile in care a fost inteles conceptul de functie in istoria lingvisticii, subliniind in final ca acceptiunile propuse se completeaza reciproc.

Un prim punct de vedere prezentat de S. Stati este intelegerea functiei drept o insusire adaugata unei unitati sintactice ca urmare a integrarii ei intr-un anumit enunt. În legatura cu acest fel de a interpreta functia gramaticala apare ideea ca ea ar reprezenta continutul partii de propozitie, forma ei fiind insusi cuvantul purtator al functiei. De aici se ajunge la identificarea functiei unui cuvant cu sensul sau sintactic:functie de subiect = sens de subiect. Dincolo de deosebirile dintre sens si functie, acestea sunt vazute ca fiind insusiri dobandite de cuvant intr-un anumit enunt.

În opozitie cu aceasta conceptie se formuleaza ideea ca, prin natura lor, diversele categorii de cuvinte nu pot indeplini decat anumite roluri sintactice (de exemplu, adjectivul are functia de epitet al substantivului). Asadar, functia sintactica este intrinseca, exista in continutul cuvantului ca reprezentant al unei parti de vorbire, nefiind adaugata acestuia de context.

În cele din urma, in glosematica, functia este echivalenta cu relatia:” Raportul de dependenta care indeplineste conditiile necesare pentru o analiza va fi numit de noi functie.” [3 L. Hjelmslev, Prolegomena to a theory of language, Baltimore, 1958, p. 20 (din S. Stati, Notiunea….).]

L. Hjelmslev da functiei un sens apropiat de cel din matematica si subliniaza, in acelasi timp, interdependenta notiunilor functie si relatie.

S. Stati, dupa prezentarea diferitelor pareri cu privire la conceptul de functie in gramatica, ajunge la concluzia ca aceste teorii sunt complementare si ca “ notiunile functie si relatie sunt atat de strans inrudite, incat se definesc una prin cealalta.” [4 S. Stati, lucr. cit., p. 133.

5 D.Irimia, lucr. cit., p.334.].

Pentru D.Irimia, functia sintactica este identitatea de plan sintagmatic a unitatilor lexicale [].

Prin urmare, pe langa continutul semantic, cuvintele se imbogatesc cu un sens sintactic cand se combina in alcatuirea enunturilor.

Functiile sintactice se dezvolta in interiorul unor relatii sintactice determinate, la randul lor, de modul in care se completeaza un termen pe celalalt din puct de vedere sintactic si de statutul unuia fata de celalalt.

Numarul relatiilor sintactice si natura acestora reprezinta probleme controversate in gramatica limbii romane. Opiniile autorilor care si-au exprimat punctul de vedere in aceasta privinta sunt diferite.

Perspectiva traditionala este reprezentata de Gramatica Academiei in care se vorbeste de doua categorii de raporturi sintactice, aceleasi la nivelul propozitiei si al frazei. Este vorba de raporturi de subordonare sau de determinare, cand dintre doua elemente unul depinde de celalalt, si de raporturi de coordonare cand elementele se afla pe acelasi plan, fara sa depinda unul de altul. Raportul dintre subiect si predicat este incadrat in categoria raporturilor de subordonare. Tot in cadrul subordonarii este situat si raportul dintre o apozitie si termenul la care se refera ea, intrucat apozitia este tratata, “ in mod traditional”, ca o specie de atribut [1 Gramatica limbii romane, vol. al II-lea, Editia a II-a, Editura Academiei, Bucuresti, 1966, p.79.]. Cuvintele si constructiile incidente sunt considerate a fi propozitii si fraze de sine statatoare, nelegate sintactic de propozitia sau de fraza in care apar.

În raport cu teoria prezentata in Gramatica Academiei, majoritatea autorilor care si-au exprimat parerile cu privire la aceleasi probleme s-au situat pe pozitii diferite deoarece :

- relatia de interdependenta dintre subiect si predicat nu este recunoscuta de toti autorii ca o relatie distincta;

- relatia de incidenta, atunci cand se recunoaste existenta ei, este interpretata 1) ca relatie sintactica aparte, 2) ca relatie inclusa in categoria mai larga a relatiilor de interdependenta [2 Iorgu Iordan si Vladimir Robu considera ca acest tip de relatie caracterizeaza structura enuntului constituit din unitati apartinand la doua planuri de vorbire (vorbirea directa si vorbirea autorului, care reproduce vorbirea directa a altui autor). Autorii includ relatia de incidenta intre relatiile de interdependenta si o numesc relatie de interdependenta bilaterala mediata.]; in cele mai multe cazuri, insa, nu se vorbeste de o astfel de categorie;

- o situatie similara se intalneste si in cazul relatie de apozitie care 1) este tratata, de majoritatea lingvistilor, ca relatie sintactica distincta de celelalte, 2) este inclusa in categoria relatiilor de nondependenta sau 3) nu este recunoscuta;

- raportul dintre elementul predicativ suplimentar si cei doi regenti ai sai nu este unanim incadrat in relatia de dependenta, ci exista parerea ca formeaza un tip aparte de relatie.

V. Serban vorbeste in Sintaxa limbii romane de cinci tipuri de relatii sintactice: relatia de interdependenta (intre subiect si predicat), relatia de subordonare (intre partile secundare de propozitie si regentii lor), raport referential (denumire data relatiei dintre apozitie si termenul la care se refera), raport de coordonare si raport de dubla subordonare (dintre elementul predicativ suplimentar si cei doi regenti ai sai, un verb si un nume).

Sorin Stati identifica patru tipuri de relatii sintactice [1 Sorin Stati, Elemente de analiza sintactica, Editura didactica si pedagogica, Bucuresti, 1972.]: de subordonare, de coordonare, predicativa ( intre subiect si predicat ) si apozitionala. Cat despre propozitiile si frazele incidente, Sorin Stati deosebeste doua specii de structuri de acest fel: propozitii incidente subordonate:

“ Luase de pe pat salteaua- de va fi fost o saltea- si lasase numai un lavicer

spart”.

( Hogas, Opere, 147)

si propozitii incidente principale:

“ Fii pe pace, jupan Traica, raspunse cu fortari sfasietoare popa Tonea.”

( Galaction, Opere alese , 63 )