Pagina documente » Recente » Retorica intre adevar si manipulare

Despre lucrare

acces premium
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.


Cuprins

?CUPRINS
INTRODUCERE 1
CAPITOLUL 1: LA CE BUN RETORICA? 3
1.1. Definirea si rolul retoricii 3
1.2. Functiile retoricii 3
1.3. Surse ale discursului retoric 5
1.4. Genurile retoricii 5
CAPITOLUL 2: ÎNTRE ADEV?R… 8
2.1. Despre adevar 8
2.1.1. Relatia retoricii cu filozofia 8
2.1.2. Cautarea adevarului 9
2.1.3. Adevarul in argumentare 11
2.2. Metode de persuasiune 11
CAPITOLUL 3: ...?I MANIPULARE 18
3.1. Despre manipulare 18
3.1.1. Definire 18
3.1.2. Clasificare 19
3.1.3. Tipologi si mijloace de manipulare: persuasiunea, dezinformarea, intoxicarea 23
3.2. Tehnici de manipulare in discurs 24
3.2.1. Tehnici de manipulare a unei persoane 24
3.2.2. Tehnici simple de manipulare minora 26
CAPITOLUL 4: STUDIU DE CAZ- ANALIZA DISCURSULUI POLITIC. ADRIAN NASTASE-TRAIAN BASESCU 29
4.1. Pozitionarea discursiva a reprezentantului puterii - Adrian Nastase 29
4.2. Analiza discursurilor. Adrian Nastase-Traian Basescu 37
CONCLUZII 52
BIBLIOGRAFIE 55

EXTRAS DIN DOCUMENT

INTRODUCERE

Termenul “retorica” se refera la evolutia si complexitatea unui fenomen care a caracterizat timp de mai bine de doua mii de ani atat reflectiile, cat si practicile cuprinse, intr-o masura mai mica sau mai mare, in sfera conceptuala a acestei denumiri.

Retorica impregneaza ansamblul relatiilor sociale, transpare in procesul comunicarii, al interactiunii umane, in cursul dezbaterilor politice, al discutiilor cotidiane sau mediatice, al justificarilor si probatoriilor juridice sau in demonstratii stiintifice si virtuozitati oratorice.

Comunicarea politica apare la interactiunile celor trei actori sociali importanti: clasa politica, mass-media si opinia publica. Cei trei protagonisti ai comunicarii politice au dreptul legitim de a-si exprima public pozitiile politice. Politicienii produc comunicarea politica, ziaristii o comenteaza si o fac cunoscuta iar publicul receptand-o sau evitand-o printr-un raspuns comportamental, o valorifica.

Convertit in campanie electorala, ipostaza particulara a comunicarii politice, acest act sufera o dubla distorsiune: functia lui de informare cedeaza functiei de influentare a unui comportament determinat, iar mecanismul desfasurarii lui nu mai este reciprocitatea, ci sensul unic. Al doilea actor social implicat, publicistii, sunt inclinasi in procesul comunicarii politice sa-si schimbe in buna masura rolul si sa se transforme, datorita propriului partizanat, din mediatori ai comunicarii, in competitori ai acesteia. Astfel, societatea se polarizeaza: cei care solicita voturile, votul fiind scopul ultim al oricarei forme de comunicare politica (electorala, rutiniera, institutionala): candidati, partide politice, coalitii, publicisti, si cei care urmeaza sa voteze. Distorsiunea a afectat toti agentii comunicarii politice: pe politicieni, care nu s-au mai combatut reciproc, pe publicistii, care au actionat mai degraba ca politicieni, decat ca profesionisti mass-media, si pe electori in imposibilitate de a cunoaste continutul comunicarii.

Discursul politic, indiferent de formele pe care le poate imbraca (doctrina politica, propaganda politica, publicitate politica), circumscrie o arie problematica dintre cele mai vaste, ce cuprinde diferite domenii (economic, politic, social, cultural). Aceasta inseamna ca libertatea de miscare in sfera realitatii este maxima, ceea ce ii asigura o deschidere considerabila in raport cu auditoriul. Din practica se constata ca amplitudinea angajamentului problematic al discursului politic este o stare de fapt dar si una de drept. Daca discursul oratoric are o amplitudine problematica aproape fara limita si daca discursul politic este o forma de oratorie, atunci este normal ca si aceasta din urma sa beneficieze de aceeasi deschidere problematica.

Eficientizarea discursului politic si extinderea acestuia asupra intregii realitati se realizeaza respectand o exigenta fundamentata : crearea unei imagini globale asupra a ceea ce vrea sa surprinda discursul. Datorita respectarii acesteia, auditoriul isi poate da seama despre proiectele puterii in cazul legitimarii. Pentru ca discursul politic se propune unei mase largi si neomogene , receptarea lui este obstructionata.

Astazi in Europa dreapta practica un tip de discurs intolerant care e in masura sa sperie orice partizan sincer al societa?ii deschise. ?i totu?i acesta este atat de insidos ?i de discret in?urubat in gandirea elitelor economice ?i guvernamentale incat vocile critice sunt vazute ca sacaitoare casandre. Acest nou discurs al dreptei conservatoare este un raspuns simplist, “in oglinda” la temerile instinctive ale unei popula?ii bulversate de schimbari rapide demografice, economice ?i culturale. Totodata, este o ignorare crasa a responsabilita?ilor clasei politice.

CAPITOLUL 1: LA CE BUN RETORICA?

1.1. Definirea si rolul retoricii

Etimologic, termenul de „retorica” provine din limba greaca (???) care inseamna „a curge”, adica arta de a rosti o cuvantare bine alcatuita, agreabila sau „mestesugul bunei cuvantari”. [1 ?l?x?ndru ?icl??, R?toric?, Univ?rsul Juridic, Bucur??ti, 2011] Unii teoreticieni ai genului au socotit retorica ca fiind identica cu politica; Cicero o numeste „o parte din stiinta ocarmuirii” caci, pentru acest autor, stiinta ocarmuirii este totuna cu intelepciunea; altii, printre care se afla celebrul Isocrate, o considera pura „filozofie”; au existat si autori care au apreciat retorica ca pe o varianta a logicii; pentru Chrisip, de exemplu, retorica este „stiinta de a vorbi corect”; in filozofia greaca apar ganditori care au pus retorica in drepturile ei firesti prin aprecieri fidele specificului acestei stiinte. Definitiile lui Aristotel si, respectiv, ale lui Cleante sunt cele mai potrivite cu esenta retoricii: si pentru unul si pentru celalalt filozof „retorica este stiinta de a vorbi bine”, punct de vedere pe care si?1 insuseste Marcus Fabius Quintilianus [2 Quintili?nus, M. F., Institutio Or?tori?, in: Ghimpu, S., Ticl??, ?., R?toric?, C?s? d? ?ditura S?ns? SRL, Bucur?sti, 1993] si, dupa modelul lui, atatia alti mari oratori ai lumii. La noi in tara, Dimitrie Gusti, unul dintre primii teoreticieni romani ai retoricii, considera, in acest spirit, ca „retorica este arta care invata a zice bine, adica a vorbi astfel ca sa induplecam” [3 Gusti, D., R?torica p?ntru tin?rim?? studio?sa, ?ditur? Stiintifica si ?nciclop?dica, Bucur?sti, 1984].

Desigur, retorica este arta sau stiinta de a vorbi frumos si convingator. A convinge sau indupleca inseamna a influenta sau a lucra asupra altora de asa natura, incat ideile, simtamintele si hotararile noastre sa le primeasca, sa si le insuseasca si sa le devina indispensabile, sa ia caracterul unor idei sau hotarari proprii. Arta de a vorbi bine este arta de a face pe cineva sa cedeze si sa se lase convins. Pentru a indeplini acest scop retorica ne recomanda ca, la fiecare subiect abordat, sa folosim un limbaj adecvat, un ton placut, argumente puternice, procedee care?i sunt proprii si de neinlocuit.

Retorica este, deci, arta de a convinge un auditoriu, printr?o argumentatie bogata, riguroasa, pusa in valoare de un stil ales si o limba stralucitoare, placuta, agreabila.

1.2. Functiile retoricii

Fiind o stiinta a planificarii si structurarii discursului in conformitate cu o finalitate necesara, retorica se impune prin urmatoarele functii esentiale:

1) Cea mai importanta functie a retoricii este aceea de a convinge (= functia persuasiva), constanta principala a discursului retoric fiind folosirea cuvintelor de catre actantii umani in scopul formarii de atitudini sau al incitarii la actiune a altor actanti umani.

Persuasiunea se raporteaza insa la o multitudine de contexte in care primeaza factori logici, psihici sau de limbaj. Ca urmare, orice discurs este menit sa influenteze publicul (o persoana, un micro sau un macrogrup) intr-un fel anume: [4 ?ristot?l, R?toric?, IRI, Bucur??ti, 2004]

a) influentare eminamente cognitiva;

b) influentare preponderent emotionala;

c) influentare cogn-afectiva.

Aceasta din urma este specifica discursului retoric propriu-zis bazat pe o comunicare autentica, iar persuadarea, ca dimensiune retorica a fost si este nelipsita in: [5 Ryb?cki, Don?ld J. Ryb?cki, O introduc?r? in ?rt? ?rgum?ntarii, Polirom, 2004]

- activitatile din instanta de judecata;

- alegerile electorale;

- propaganda politica;

- campaniile publicitare;

- procesul instructiv-educativ;