Pagina documente » Drept » Rolul curtii internationale de justitie in rezolvarea diferendelor dintre state

Despre lucrare

lucrare-licenta-rolul-curtii-internationale-de-justitie-in-rezolvarea-diferendelor-dintre-state
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.
lucrare-licenta-rolul-curtii-internationale-de-justitie-in-rezolvarea-diferendelor-dintre-state


Cuprins

CUPRINS
PLANUL LUCRARII DE LICENTA ....2
CONSIDERATIUNI INTRODUCTIVE .4
CAPITOLUL I
OBLIGATIVITATEA SOLUTIONARII DIFERENDELOR INTERNATIO-NALE PE CALE PASNICA
Sectiunea I: Rolul pactului Briand - Kellog in rezolvarea pasnica a diferendelor ............10
Sectiunea II: Cai si mijloace de solutionare pasnica .......... 15
CAPITOLUL II
JUSTITIA INTERNATIONALA
Sectiunea I: Arbitrajul international ............. 31
Sectiunea II: Curtea Permanenta de Justitie .... 44
CAPITOLUL III
STRUCTURA CURTII INTERNATIONALE DE JUSTITIE
Sectiunea I: Judecatorii .......... 52
Sectiunea II: Grefa . 58
Sectiunea III: Judecatorii ad-hoc . 61
Sectiunea IV: Consilierii juridici . 65
Sectiunea V: Camerele ............ 66
CAPITOLUL IV
COMPETENTA CONTENCIOASA A CURTII INTERNATIONALE DE JUSTITIE
Sectiunea I: Competenta ratione personae ... 69
Sectiunea II: Competenta ratione materiae ... 70
Sectiunea III: Exprimarea consimtamintului . 70
Sectiunea IV: Dreptul aplicabil .. 72
Sectiunea V: Procedura in fata Curtii Internationale de Justitie ......... 74
Sectiunea VI: Hotaririle C.I.J. . 100
CAPITOLUL V
COMPETENTA CONSULTATIVA 121
CAPITOLUL VI
CURTEA INTERNATIONALA DE JUSTITIE SI ACTELE POLITICE ALE O.N.U. ..... 136
CONCLUZII FINALE . 139
LISTA CU ABREVIERI ............. 145
BIBLIOGRAFIE ....... 146
2

EXTRAS DIN DOCUMENT

?CONSIDERATIUNI INTRODUCTIVE

Într-un parc din mijlocul orasului Haga se inalta impunatoarea silueta a Palatului Pacii. Construit intre 1908 si 1913 in stil flamand, palatul a fost destinat, initial, sa adaposteasca, asa cum adaposteste si astazi, Curtea Permanenta de Arbitraj, institutie in care, la inceputul secolului nostru, multi oameni politici, precum si multi juristi entuziasti isi pusesera nadejdile pentru instaurarea unei trainice paci universale. În zilele noastre Palatul Pacii este cunoscut mai cu seama pentru ca in el, in afara de alte institutii juridice, se afla sediul Curtii Internationale de Justitie, cea mai inalta institutie judecatoreasca a lumii, organ principal de justitie al Organizatiei Natiunilor Unite.

Deschis publicului, Palatul Pacii din Haga este vizitat in fiecare an de zeci si poate de sute de mii de oameni veniti din toate colturile lumii. Vizitatorii care pasesc in curtea palatului sunt de obicei turisti, oameni veniti sa-si petreaca vacantele, sa-si incante privirile la vederea unor lucruri necunoscute lor.

Probabil ca cei care calca pragul celei mai inalte instante a lumii contemporane se intreaba pe ce cai oamenii care lucreaza la Curtea Internationala de Justitie pot influenta pastrarea si intarirea pacii in lume.

Principiile pe baza carora a fost infiintata si activeaza Curtea Internationala de Justitie sunt principii care reflecteaza dorinta de a incredinta solutionarea diferendelor ivite intre state unei inalte instante judecatoresti, ce urmeaza sa le solutioneze in baza principiilor de drept international.

Este de observat ca ideea de justitie internationala a fost acceptata cu mai multa usurinta decat formele concrete de organizare si activitate in care aceasta idee urma sa se realizeze. Înca din secolul trecut, juristii propuneau conducatorilor de state diverse forme pentru viitoarele instante ale justitiei internationale. Parerile diferite care se formasera in fiecare stat, o anumita prudenta a oamenilor politici in fata unui organ international de conceptie noua, interesele deosebite ale guvernelor au facut ca justitia internationala sa ia, la inceputul veacului nostru, forma modesta a Curtii Permanente de Arbitraj de la Haga. Cu toate greutatile in care a activat, Curtea Permanenta de Arbitraj a avut meritul sa demonstreze utilitatea si posibilitatea activitatii unor instante de justitie internationala in conditiile lumii moderne.

Necesitatea instituirii unui organ de justitie internationala in formele unei instante propriu-zise s-a impus dupa primul razboi mondial. Grozaviile acelui cataclism, dorinta de a preveni repetarea lor au fost determinante pentru acceptarea, de catre marea majoritate a statelor, a instituirii unei instante internationale, in scopul mentinerii pacii in lume prin mijloace juridice. Asa a luat fiinta Curtea Permanenta de Justitie Internationala, a carei activitate a adus o contributie insemnata in dezvoltarea dreptului international. În acelasi timp, a continuat sa functioneze si Curtea Permanenta de Arbitraj. Activitatea de-a lungul intregii existente a celor doua curti este o confirmare incontestabila a posibilitatilor de realizare a justitiei internationale.

Din pacate, nici fortele pacii, nici existenta justitiei internationale nu au putut impiedica izbucnirea celui de-al doilea razboi, precum si cortegiul altor suferinte provocate omenirii. Cu toate acestea, la sfarsitul celui de-al doilea razboi ideea infaptuirii unei justitii internationale a fost din nou reluata, pornindu-se de la considerentul ca instantele internationale ar putea contribui la lichidarea unor focare de neintelegeri din trecut. În felul acesta s-a ajuns la mentinerea unui organ central de justitie internationala, organ care a luat forma Curtii Internationale de Justitie si al carui sediu este la Haga.

Aderarea statelor la Carta Natiunilor Unite si implicit la statutul Curtii Internationale de Justitie, care face parte integranta din Carta, nu impiedica statele ca, in loc de a se adresa Curtii, sa recurga la calea directa a tratativelor bilaterale. În relatiile dintre statele lumii de astazi, calea cea mai uzitata pentru lichidarea neintelegerilor continua sa ramana calea tratativelor bilaterale. Pe de alta parte, exista unele organizatii internationale la infiintarea carora statele membre au cazut de acord sa renunte la o parte din suveranitatea lor, asa cum este cazul Tratatului de la Roma, prin care, la 25 martie 1957, s-au pus bazele Comunitatii Economice Europene, cunoscuta sub numele de Piata Comuna. Curtea de Justitie infiintata in cadrul acelei organizatii are o competenta larga, actionand pentru a asigura “respectul dreptului in interpretarea si aplicarea” [1 Art. 164 al Tratatului.] Tratatului de la Roma. Orice persoana fizica sau juridica se poate adresa Curtii in legatura cu masurile luate in cadrul Comunitatii si de care s-ar considera lezata in drepturile si intresele sale legale, hotararile Curtii fiind executorii [2 Portivit art. 192 al Tratatului de la Roma, deciziile Consiliului si Comisiei Pietei Comune sunt executorii, executarea civila fiind reglementata de procedura civila in vigoare in statul in care are loc. Autoritatile acestui stat nu pot decat sa verifice autenticitatea titlului executoriu. Suspendarea executarii nu poate fi dispusa decat de Curtea de Justitie a C.E.E.]. Este evident ca activitatea acelei curti urmareste apararea unei anumite ordini social-economice, a unor relatii internationale de tip capitalist, dorite ca atare de autorii Tratatului de la Roma. Ceea ce trebuie retinut, ca o consecinta a activitatii acelei instante si a altora infiintate prin alte tratate, este ca existenta lor contribuie la reducerea numarului de cauze supuse Curtii Internationale de Justitie [3 Înmultirea instantelor internationale are loc in detrimentul unitatii de justitie. Constatand cu regret tendinta multiplicarii unor asemenea tribunale, Charles Rouseau observa ca rezolvarea litigiilor ce vin spre solutionarea acelor instante ar putea fi facuta de catre Curtea Internationala de Justitie, aceasta presupunand insa modificarea Statutului Curtii. (Droit International Public, Sirey, Paris, 1953, p. 527).].

Dar nu numai existenta altor instante internationale contribuie la o anumita reducere a activitatii Curtii Internationale de Justitie. Cautand explicatia acestei reduceri, unul dintre judecatorii curtii, suedezul Sture Petrén, arata: “Retinerea (statelor – N.A.) de a folosi in prezent Curtea s-ar putea explica prin faptul ca cea mai mare parte a cazurilor deferite pana acum Curtii au fost extrem de complicate si din acest motiv solutionarea lor a pretins un timp mai indelungat. Aceasta a facut sa se creada ca pentru solutionarea cazurilor obisnuite, Curtea nu ar fi cea mai indicata institutie” [4 Cuvantare rostita la reuniunea anuala a Societatii Hugo Grotius, din anul 1968, publicata in Sevensk Juristidning, Marcus Boktr, Stockholm, pp. 380-384.]. Petrén constata insa ca una dintre explicatiile prin care se justifica de obicei scaderea accentuata a numarului de cauze deferite spre solutionarea Curtii este lipsa unor norme stabilite, codificate, de drept international, “nesiguranta in ceea ce priveste normele ce urmeaza a fi aplicate in aceste timpuri de necontenite schimbari”. De asemenea – precizeaza autorul – se afirma astazi, mai ales de catre tarile in curs de dezvoltare, “ca procedura Curtii este prea complicata” si ca, datorita acestor motive, “in mai multe cazuri se prefera folosirea arbitrajului sau un aranjament extrajudiciar” [5 Op. cit., p. 383.].

Fireste, acestea sunt adevaruri. Dar tot atat de adevarat este ca ceea ce a putut sa contribuie la reducerea activitatii Curtii ca instrument de rezolvare a litigiilor ivite in prezent intre state, este teama eventualelor state-parti de deciziile care uneori ar putea sa cuprinda solutii, sa le spunem deschis, nedrepte. În practica se pot ivi oare asemenea solutii? Din pacate trebuie sa raspundem afirmativ, amintind in aceasta privinta decizia data de Curte, in cursul anului 1966, in cunoscuta problema a Africii de Sud-Vest. Prestigiul Curtii, autoritatea sa internationala au suferit dupa darea acelei decizii. Poate ca la acea cauza se referea judecatorul Petrén, cand afirma ca unele tari in curs de dezvoltare considera procedura Curtii “prea compicata” si ca de aceea asemenea tari ar evita sa se adreseze acestei instante pentru solutionarea diferendelor pe care le au. Este insa posibil ca, sub pretextul aplicarii unei complicate proceduri, Curtea – cu infima majoritate de un vot sa recunoasca indirect unui regim ultrarasist, ca cel al Africii de Sud, dreptul de a administra necontrolat, in scopuri colonialiste, un imens teritoriu, locuit de o populatie neagra? Curtea Internationala de Justitie a raspuns afirmativ, dar solutia data a avut un mare rasunet, a fost aproape pretutindeni si pe buna dreptate criticata. Iata cum, datorita unei solutii care convenea unor interese pur colonialiste, nori de neincredere s-au putut aduna deasupra Curtii Internationale de Justitie, cu toate bunele intentii care fundamenteaza cel mai insemnat instrument de justitie internationala al lumii contemporane [6 Problema Nanibiei (denumire corecta a teritoriului impropriu denumit de C.I.J. ca “Africa de Sud-Vest”), a carei situatie juridica a format obiectul litigiului atat de nefericit solutionat de Curte, continua sa preocupe opinia publica mondiala. La 29 ianuarie 1970, in numele unui grup de state, reprezentantul Finlandei a depus la Consiliul de Securitate un proiect de rezolutie care condamna Republica Sud-Africana pentru refuzul de a indeplini rezolutiile anterioare privitoare la Namibia. La 29 iulie 1970 Consiliul de Securitate a adoptat acest proiect, prin care se cere tuturor tarilor sa retraga orice recunoastere directa sau indirecta a Republicii Sud-Africane asupra Africii de Sud-Vest (Namibia). Documentul cheama, de asemenea, toate statele sa nu promoveze nici un fel de relatii economice cu Namibia in conditiile mentinerii autoritatii guvernului sud-african asupra acestui teritoriu. Consiliul de Securitate a adoptat, totodata, o rezolutie prezentata de Finlanda, care solicita Curtii Internationale de Justitie de la Haga sa defineasca consecintele juridice pe care le are pe plan international continuarea prezentei Republicii Sud-Africane in Namibia.].

Si totusi, ideea justitiei internationale constituie un ideal al lumii contemporane tot asa de scump omenirii ca si ideea pacii intre popoare. Într-adevar, ideea de pace este legata de aceea a respectarii dreptului popoarelor, a principiilor de drept international ce si-au facut loc cu atata truda in relatiile dintre state. În anul 1969, presedintele Curtii Internationale de Justitie spunea ca istoria, prin invatamintele sale, a aratat omenirii ca de-a lungul vremurilor de triumfuri si infrangeri, de putere si decadenta, unica permanenta este aceea a dreptatii popoarelor. “Iata de ce, oamenii dornici de pace adreseaza conducatorilor tuturor natiunilor rugamintea fierbinte de a instaura si de a afirma neincetat cu o hotarare continuu sporita, existenta dreptului in interiorul statelor ca si in relatiile internationale” [7 J o s é L o u i s B u s t a m a n t e, Cuvantare rostita cu prilejul celei de-a 50-a aniversari a Organizatiei Internationale a Muncii, Geneva – 18 iunie 1969, publicata in comunicatul nr. 69/10 al C.I.J. din 1969.]. Realizarea idealului de justitie internationala in zilele noaste depinde insa de consensul prealabil al statelor, consens luat de la caz la caz, de asigurarea neamestecului in treburile interne prin deciziile Curtii, de respectarea nestirbita a integritatii, independentei si suveranitatii statelor ce compar ca parti in fata instantei. Astfel, un litigiu international poarta, ca orice litigiu, asupra unui obiect, interes sau drept, cu privire la statele ce le reclama pot cadea de acord, fie sa le supuna judecatii Curtii, fie sa le rezolve pe calea tratativelor directe, fie prin alte mijloace de rezolvare pasnice. Fara acordul expres al statelor parti, Curtea Internationala de Justitie nu ar putea niciodata sa se substituie prin hotararile sau avizele sale in atributele suverane ale vreunui stat.

Nici ca organizare si nici ca forme de functionare nu se poate spune ca in forma sa de astazi acest organ este perfect. Este destul sa se reaminteasca astfel inadvertenta din art. 38 al Statutului Curtii, potrivit caruia Curtea Internationala de Justitie va aplica, intre altele, “principiile generale de drept, recunoscute de natiunile civilizate”. Cine poate insa pretinde astazi ca este abilitat sa desemneze care dintre natiunile lumii sunt civilizate si care ar fi necivilizate? Textul actualului art. 38 din Statutul Curtii este preluat din Statutul fostei Curti Permanente de Justitie Internationala si aminteste in buna masura de opiniile colonialiste, care dupa cel de-al doilea razboi mondial, sustineau ca “numai un popor matur poate deveni independent”. Cu siguranta, daca s-ar fi asteptat ca “maturitatea” popoarelor sa primesca confirmarea colonialistilor, pe harta lumii ar figura aceleasi colonii ca cele din anul 1920, an in care a fost redactat Statutul Curtii Permanente de Justitie Internationala.

Au existat propuneri de modificare a Statutului Curtii si sunt cautari care urmaresc gasirea unor forme de organizare si de activitate a acestui organ, care sa confere justitiei internationale un continut bogat, corespunzator relatiilor internationale statornicite la peste un sfert de veac de la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial. Nutrim speranta ca problemele legate de imbunatatiri ale activitatii in acest domeniu isi vor gasi rezolvarea intr-un viitor nu prea indepartat.

C A P I T O L U L I

OBLIGATIVITATEA SOLUTION?RII DIFERENDELOR

INTERNATIONALE PE CALE PASNIC?

Sectiunea I

Rolul pactului Briand – Kellogg in rezolvarea pasnica a diferendelor

1.1 Interzicerea amenintarii cu forta si folosirii fortei in relatiile internationale impune ca orice diferend sau conflict intre state sa fie rezolvat exclusiv prin mijloace pasnice.

Odata consacrat principiul neagresiunii, era firesc ca dreptul international contemporan sa prescrie si obligatia statelor de a solutiona diferendele internationale, prin metode si proceduri, care sa excluda forta sau amenintarea cu forta.

Ca urmare a acestei obligatii, se dezvolta si mijloacele pasnice de rezolvare a diferendelor internationale in epoca noastra. Dintre acestea, negocierile s-au dovedit a fi mijlocul cel mai eficace pentru rezolvarea problemelor internationale litigioase.

S-au creat conditii si forme noi pentru desfasurarea tratativelor. Tratativele bilaterale se poarta nu numai pe caile diplomatice obisnuite, ci si prin contacte directe intre sefi de state, de guverne si ministri ai afacerilor externe.

Se inmultesc conferintele internationale care ofera un cadru larg pentru purtarea tratativelor. Organizatiile internationale universale si regionale ofera statelor posibilitati noi si mult mai mari decat in trecut pentru desfasurarea tratativelor.

Prin afirmarea principiului ca orice diferend dintre state trebuie rezolvat pe cale pasnica si prin punerea la dispozitia statelor a unui complex de metode, care, fiind folosite chibzuit si cu perseverenta, pot da rezultate asteptate, dreptul international contemporan se dovedeste a fi, si sub acest aspect, un instrument al pacii si intelegerii intre popoare.

În practica statelor, inca din antichitate se cunosc cazuri cand acestea au recurs la diverse mijloace de rezolvare pasnica a conflictelor dintre ele. În evul mediu mediatiunea si arbitrajul se foloseau destul de des, iar arbitrii erau uneori insarcinati sa incerce in prealabil o conciliere intre parti.

Printre mediatori intalnim jurisconsulti cunoscuti, facultati de drept, feudali sau orase, regi si chiar pe papa de la Roma, dupa principiul Judicium parium (judecata egalilor).

Clasici ai dreptului international ca Gentilis si Grotius recomanda folosirea cailor pasnice pentru rezolvarea diferendelor dintre popoare. Emeric Crucé formuleaza proiectul unui arbitraj european, preconizand alegerea unui oras in care toti suveranii sa aiba ambasadori, care, constituiti in adunare sa decida asupra diferendelor, cu avizul marilor republici Venetia si Elvetia [8 v. P. P. R e d s l o b, op.cit.,p. 205-206.].

Conferintele de la Haga din 1899 si 1907 incearca sa stabileasca o regula uniforma potrivit careia statele parti sa recurga la arbitraj. Dar, in conventiile adoptate nu se prevede obligatia de rezolvare pasnica a diferendelor internationale ; ele contin numai recomandarea de a se folosi aceste mijloace.

Astfel, desi statele au folosit unele mijloace pasnice pentru rezolvarea diferendelor dintre ele, n-a existat inainte de primul razboi mondial o norma de drept international care sa le oblige la solutionarea conflictelor numai prin mijloace pasnice. Aceasta pare firesc atata timp cat razboiul ramanea mijlocul obisnuit de reglementare a diferendelor, mai exact, calea prin care statele mai puternice isi impuneau vointa lor statelor mai slabe sub aspect militar, economic sau al intinderii teritoriului lor.

În sfarsit, dupa cum remarca unii autori [9 H. W a l d o k, General Course of Public International Law (“Recueil des Cours”), vol. 106, 1962, II. P.104; Charles d e V i s s c h e r, Cours general de principes de droit international public (“Recueil des Cours”), vol. 86, 1954, II, p. 522.], nu trebuie sa se exagereze rolul pe care l-au jucat mediatiunea si arbitrajul de-a lungul secolelor. Diferendele supuse mediatiunii sau arbitrajului erau, in majoritatea covarsitoare a cazurilor, de mica importanta. Diferendele care puneau in joc interese politice majore ale statelor se rezolvau pe calea armelor.

Recurgerea la mijloace pasnice era rezultatul acordului dintre partile in diferend. S-a cristalizat, astfel, ca principiu fundamental in aceasta materie, libertatea alegerii de catre parti a mijlocului prin care sa fie transat diferendul.

Dupa primul razboi mondial, infiintarea Ligii Natiunilor ofera mijloace noi de rezolvare pasnica a diferendelor, prin atributiile conferite consiliului Ligii in acest domeniu.

Odata cu primele referiri la caracterul ilicit al razboiului de agresiune, se pune un accent mai puternic pe rezolvarea prin mijloace pasnice a diferendelor.

Astfel, in Protocolul de la Geneva din 1924, elaborat sub egida Ligii Natiunilor (protocol care nu a intrat insa in vigoare), au fost incluse numeroase dispozitii privind rezolvarea pasnica a diferendelor internationale [10 Aceste dispozitii incercau sa largeasca competenta Curtii Permanente de Justitie Internationala si anume jurisdictia ei obligatorie in privinta diferendelor juridice. Pentru diferendele politice se prevedea mediatiunea consiliului Ligii Natiunilor si supunerea lor unui arbitraj (v. G. D a h m, Völkerrecht, vol. II, 1961, p. 342). Tratatele de la Locarno, incheiate intre Germania, Belgia, Franta, Marea Britanie si Italia, completate de patru tratate de arbitraj intre Germania , pe de o parte, Franta, Belgia, Polonia si Cehoslovacia, pe de alta, au avut o valoare redusa, Germania nazista denuntandu-le in 1935.].

Pactul Briand-Kellogg din 1928, care in primul sau articol prevedea renuntarea la razboi ca mijloc de rezolvare a diferendelor dintre state, instituie (in art. 2) obligatia statelor parti de a solutiona toate diferendele dintre ele prin mijloace pasnice.

Pactul Briand-Kellogg prevedea deci, pentru prima oara, obligatia statelor de a rezolva pe cale pasnica diferendele internationale. Aceasta reprezinta un progres simtitor fata de Pactul Ligii Natiunilor, care, desi continea o serie de proceduri referitoare la rezolvarea pe cale pasnica a diferendelor, cu obligatia statelor membre de a recurge la aceasta, nu inlatura alternativa, ca in cazul cand aceste proceduri nu ar fi dat rezultate, statele sa apeleze la forta.

Pactul Briand-Kellogg a fost urmat, in acelasi an, de actul general pentru rezolvarea pasnica a diferendelor internationale, adoptat de Liga Natiunilor la 26 septembrie 1928 (revizuit de Adunarea Generala a O.N.U. in 1949).

Acest act prevede supunerea diferendelor juridice arbitrajului. Diferendele care, prin natura lor, nu ar fi susceptibile de rezolvare pe calea arbitrajului, ar putea sa fie supuse unei proceduri de conciliere. Dar, chiar pentru diferendele a caror rezolvare ar fi trebuit cautata mai intai prin conciliere, statele se obliga sa recurga la arbitraj, daca tentativa de conciliere ar fi dat gres [11 Actul general de arbitraj (cum a mai fost denumit actul din 1928) prevedea, astfel, reguli care derogau de la principiul libertatii statelor de a alege mijloace de rezolvare a diferendelor pasnice. Credem ca aceasta explica de ce la acest act sunt parti numai urmatoarele state: Belgia, Danemarca, Luxemburg, Norvegia, Suedia si Volta Superioara (conform datelor din 1963).].

Constatam, asadar, ca pana la cel de-al doilea razboi mondial, principiul rezolvarii pe cale pasnica a diferendelor internationale incepe sa se cristalizeze,prin includerea lui in tratate internationale.

Carta O.N.U. consacra insa in mod categoric acest principiu, stabilind, in art. 2§3, obligatia membrilor sai de a reglementa diferendele lor internationale prin mijloace pasnice, in asa fel incat pacea si securitatea internationala, ca si justitia sa nu fie primejduite, si, indicand in art. 33 obligatia de a recurge mai intai la mijloace pasnice, la alegerea partilor, urmand ca, daca acestea nu au dat rezultate, solutionarea diferendului sa se faca dupa procedurile recomandate de Consiliul de securitate sau de Adunarea Generala.

Importanta principiului este subliniata de faptul ca el constituie un corolar al interzicerii folosirii fortei si amenintarii cu forta. Spre deosebire de celelalte principii, care urmaresc sa elimine cauzele diferendelor internationale, acest principiu priveste actiunile care trebuie intreprinse in cazul cand asemenea diferende se ivesc, servind astfel si ca un mijloc pentru a asigura eficacitatea celorlalte principii fundamentale ale dreptului international, respectarea dreptului in relatiile internationale. Legatura dintre principiul rezolvarii pe cale pasnica a diferendelor internationale cu principiul egalitatii suverane si al neamestecului in treburile altora este evidenta. Pentru ca egalitatea suverana a statelor si dreptul lor de a-si rezolva, fara amestec din afara, problemele politicii lor sa fie respectate, este necesar ca diferendele internationale sa fie solutionate fara recurgerea la forta sau la interventie.

Principiul rezolvarii pe cale pasnica a diferendelor internationale indeplineste, asadar, functii insemnate in sistemul principiilor fundamentale ale dreptului international contemporan.

Sectiunea II

Cai si mijloace de solutionare pasnica

2.1.Mijloacele de reglementare pasnica. În ansamblul mijloacelor pasnice de solutionare a diferendelor internationale se face distinctia intre:

- mijloace politice sau diplomatice: negocierile, bunele oficii, medierea, ancheta, concilierea;

- mijloace de natura jurisdictionala: arbitrajul si solutionarea judiciara care in prezent se realizeaza de catre Curtea Internationala de Justitie.

Acestor doua principale categorii de mijloace pasnice li se adauga, in lumina enumerarii din art. 33 al Cartei O.N.U., procedurile de solutionare a diferendelor stabilite in cadrul unor “organisme sau acorduri regionale”. În general, intr-o a treia categorie sunt considerate procedurile de solutionare pasnica a diferendelor create in cadrul anumitor organizatii internationale sau prin unele tratate multilaterale care reglementeaza colaborarea statelor in domenii precis determinate [12 De exemplu, in domeniul protectiei drepturilor omului, integrarii economice, comertului international ori a gestionarii comune a unor resurse (vezi O.N.U. – Manuel sur le reglement pacifique des differends entre Etats, New York, 1992, p. 87 – 88).]. În general, alegerea mijloacelor de solutionare pasnica este influentata de natura diferendelor pe care urmeaza sa le rezolve. În acest sens, in doctrina se sugereaza ca o distinctie ar trebui sa se faca si intre diferende “politice” si diferende “juridice”, fiecare tip de conflict fiind deci susceptibil de solutionare printr-una din cele doua principale categorii de mijloace.

Articolul 36 al Statutului Curtii Internationale de Justitie indica, de exemplu, ca fiind susceptibile de solutionare pe cale judiciara diferendele privitoare la: a) interpretarea unui tratat; b) orice problema de drept international; c) existenta oricarui fapt care daca ar fi fost dovedit ar constitui incalcarea unei obligatii internationale; d) natura si intinderea despagubirilor datorate pentru incalcarea unei obligatii inernationale. Luand in considerare aceasta precizare privitoare la competenta C.I.J. s-a sustinut ca, spre deosebire de diferendele avand un asemenea obiect, intre state pot apare conflicte politice, care urmeaza sa fie solutionate prin diverse mijloace politico-diplomatice, in cadrul carora s-ar incerca, in principal, o acomodare a diverselor interese ale partilor [13 Vezi Ch. R o u s s e a u , Droit international public, Précis, Dalloz, 1987, p. 292.].