Pagina documente » Drept » Tentativa in Dreptul Penal Roman

Despre lucrare

lucrare-licenta-tentativa-in-dreptul-penal-roman
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.
lucrare-licenta-tentativa-in-dreptul-penal-roman


Cuprins

C U P R I N S
CAPITOLUL I: ASPECTE GENERALE PRIVIND FORMELE TENTATIVEI ......... 4
SECTIUNEA I: NOTIUNI ........... 4
SECTIUNEA A II-A: TENTATIVA SI FAZELE DESFASURARII
MANIFESTARII EXTERIOARE ... 8
SECTIUNEA A III-A: TENTATIVA CA FORMA A INFRACTIUNII ..... 11
SECTIUNEA A IV-A: REFERINTE ISTORICE .............. 12
i 4 1. Consideratii introductive .......... 12
i 4.2. Tentativa in vechiul drept roman .............. 13
i 4.3. Tentativa in dreptul german ...... 15
i 4.4. Tentativa in dreptul canonic ..... 15
i 4.5. Tentativa in dreptul italic ......... 15
i 4.6. Tentativa in dreptul francez ...... 16
i 4.7. Tentativa in vechiul drept englez .............. 17
i 4.8. Tentativa in vechiul drept rominesc ......... 17
i 4.9. Institutia tentativei in legislatia romina ...... 17
CAPITOLUL II: ACTELE PREGATITOARE 20
SECTIUNEA I: CONCEPT ........ 20
SECTIUNEA A II-A: DELIMITAREA ACTELOR DE PREGATIRE DE
CELE DE EXECUTARE ........... 22
i 2.1. Criteriul subiectiv ... 23
i 2.2. Criteriul obiectiv ..... 23
i 2.3. Criteriul formal ...... 23
SECTIUNEA A III-A: TRATAMENTUL ACTELOR PREGATITOARE ............. 25
i 3.1. Conceptia obiectiva 25
i 3.2. Conceptia incriminarii limitate a actelor premergatoare 25
i 3.3. Conceptia incriminarii nelimitate a actelor premergatoare ........... 26
CAPITOLUL III: ACTELE DE EXECUTARE 28
SECTIUNEA I: CONCEPT ......... 28
SECTIUNEA A II-A: CONDITII GENERALE ALE TENTATIVEI ....... 29
i 2.1. Consideratii introductive .......... 29
i 2.2. Intentia de a savirsi infractiunea ............. 30
i 2.3. Punerea in executare a actiunii 32
i 2.4. Executarea sa fi fost intrerupta sau sa nu-si fi produs rezultatul ... 33
SECTIUNEA A III-A: CONDITII SPECIALE ALE DIFERITELOR
MODALITATI ALE TENTATIVEI . 34
i 3.1. Tentativa intrerupta 34
i 3.2. Tentativa perfecta (terminata) .. 40
i 3.3. Tentativa improprie 44
a. Tentativa relativ improprie ... 44
b. Tentativa absolut improprie . 47
c. Fapta putativa ... 49
SECTIUNEA A IV-A: SITUATII iN CARE NU EXISTA TENTATIVA . 50
i 4.1. Consideratii introductive ......... 50
a. Cauze de ordin material ...... 51
b. Cauze subiective, datorita carora nu poate exista tentativa ......... 53
SECTIUNEA A V-A: TRATAMENTUL TENTATIVEI ...... 56
CAPITOLUL IV: DESISTAREA SI iMPIEDICAREA PRODUCERII
REZULTATULUI ...... 59
SECTIUNEA I: CONCEPT ......... 59
SECTIUNEA A II-A: CONDITIILE DESISTARII SI ALE iMPIEDICARII REZULTATULUI ...... 61
i 2.1. Conditiile desistarii . 61
i 2.2. Conditiile impiedicarii producerii rezultatului ............. 64
SECTIUNEA A III-A: TRATAMENTUL DESISTARII VOLUNTARE
SI iMPIEDICARII PRODUCERII REZULTATULUI ........ 68
CAPITOLUL VI: TENTATIVA IN CAZURI SPECIALE ... 69
SECTIUNEA I: TENTATIVA SI PARTICIPATIA ............ 69
SECTIUNEA A II-A: TENTATIVA iN CAZUL DIFERITELOR
FORME DE INFRACTIUNI ........ 71
CAPITOLUL VII: CONSIDERATII FINALE SI PROPUNERI
DE LEGE FERENDA 75
B I B L I O G R A F I E ............. 78

EXTRAS DIN DOCUMENT

?CAPITOLUL I

ASPECTE GENERALE PRIVIND FORMELE TENTATIVEI

SECTIUNEA I

NOTIUNI

Multe actiuni infractionale nu sunt duse pana la capat si nu ajung a fi infractiuni consumate; ele raman in forma tentativei. Spre exemplu: un spion reuseste sa ajunga la biroul in care se gasesc actele secrete, insa nu le poate sustrage pentru ca, mai inainte, acestea au fost mutate intr-un alt birou; sau, o persoana isi propune sa loveasca o alta persoana, dar in acest moment intervine o a treia persoana care ii imobilizeaza mana. Toate acestea sunt fapte de incercare a savarsirii unei infractiuni si anume tentative de infractiuni.

Tentativa este definita in mod asemanator in actele legislatiei penale ale altor state. În Codul penal francez, de exemplu, se prevede ca tentativa consta intr-un inceput de executare, care a fost intrerupt sau care nu si-a produs efectul din circumstante independente de vointa faptuitorului, iar in Codul penal german in articolul 22 se prevede ca: ”Comite o tentativa acela care pune in executare o fapta penala care dupa reprezentarea sa asupra faptei este indreptata nemijlocit spre realizarea unei incriminari”.

Tentativa este una din formele atipice ale infractiunii, fapt pentru care este imperios necesar descrierea intr-o imagine generala a conceptului de infractiune.

Infractiunea este o fapta a omului, de unde rezulta ca din sfera actelor penale sunt excluse fenomenele naturii si reactiile animalelor, afara de cazul in care omul se serveste in savarsirea faptelor sale de asemenea energii sau animale (de exemplu: faptuitorul asmute un caine sa muste o persoana).

În art. 17 din Codul penal, se prevede ca infractiunea este fapta penala, care prezinta pericol social, este savarsita cu vinovatie si este prevazuta de legea penala. Notiunea de infractiune nu trebuie insa, confundata cu cea de continut al infractiunii. Acesta din urma se raporteaza la faptele penale determinate in textele de lege care reglementeaza continutul infractiunilor, si descrie fiecare infractiune in parte, aratand conditiile in care o actiune concreta intruneste caracterul acelei infractiuni.

Se observa, ca spre deosebire de continutul infractiunii, notiunea generala de infractiune, prevazuta in art. 17 Cod pen., cuprinde trasaturile esentiale oricarei infractiuni.

Orice infractiune intentionata este precedata totdeauna de o perioada de formare in care se naste gandul de a o savarsi si hotararea de a o comite. Acest proces psihic se petrece exclusiv in constiinta faptuitorului si reprezinta o prima etapa a desfasurarii infractiunii, denumita, in general, perioada interna sau intelectuala.

Odata cu luarea hotararii infractionale, perioada interna se incheie, iar latura subiectiva a infractiunii apare pe deplin realizata, in toate com­ponentele sale, urmand a ramane neschimbata pana in momentul desfa­surarii actiunii proiectate.

Perioadei interne ii urmeaza, in mod firesc, o perioada externa, in care activitatea infractionala parcurge asa-numitul drum al infractiunii (iter criminis) pe parcursul caruia pot fi identificate mai multe faze cu semnificatii juridice proprii, care reprezinta stadii distincte de apropiere progresiva de momentul final, acela in care toate elementele continutului infractiunii, inclusiv rezultatul, fiind realizate, infractiunea poate fi consumata.

Exista in acest sens, o faza a actelor de pregatire, o faza a executarii propriu-zise si o faza a urmarilor. Fiecarei faze de desfasurare ii corespunde insa si o forma infractionala distincta, toate aceste forme reprezentand modalitati ale aceleiasi fapte penale, numai ca in timp ce forma tipica este o forma perfecta a infractiunii, astfel cum este ea prevazuta in textul incriminator, celelalte forme atipice sunt, fie fragmente ale activitatii fizice in devenire, ce tinde catre realizare (acte pregatitoare si tentativa), fie extensiuni ale activitatii fizice in prelungire (fapta epuizata).

Întrucat, tentativa nu se caracterizeaza printr-o latura obiectiva completa, in literatura de specialitate s-a pus problema, daca acesta poate constitui, intr-adevar, o forma a infractiunii. La aceasta problema, raspunsul a fost afirmativ [1 A se vedea in acest sens, G. Antoniu, „Tentativa”, Editura Tempus, Bucuresti 1995, p. 11-12. ], tentativa constituind una din formele pe care le imbraca activitatea infractionala, si reprezentand, de altfel, un punct de vedere institutional, avand caracterul de fapta penala atunci cand legea prevede expres aceasta. A considera ca tentativa pedepsibila nu este o infractiune, ar insemna incalcarea principiului legalitatii, ar insemna faptul ca o persoana poate fi trasa la raspundere penala, fara ca ea sa fi savarsit vreo infractiune.

Doctrina penala a trebuit sa raspunda la problema semnificatiei acordata vointei faptuitorului de a intrerupe de buna voie incercarea de a comite o infractiune precum si vointei acestuia de a impiedica producerea rezultatului dupa ce toate actele de executare au fost finalizate.

Se pune intrebarea daca exista sau nu un interes major care sa justifice incurajarea faptuitorului de a-si manifesta o asemenea atitudine? Daca exista un asemenea interes ar putea conduce la inlaturarea pedepsei pentru fapta incercata sau s-ar impune numai o usurare a pedepsei faptuitorului.

Datorita faptului ca tentativa este o infractiune, toate dispozitiile cuprinse in art. 17, 18, 19 Cod penal, ce caracterizeaza infractiunea prin trasaturile sale esentiale, isi au aplicare si in cazul tentativei. Aceste trasaturi esentiale, comune atat infractiunii consumate, cat si tentativei sunt: pericolul social, vinovatia, precum si prevederea faptei de legea penala [2 A se vedea in acest sens, C. Bulai, „Drept penal roman, Partea generala”, vol. I, 1992, p. 150. ].

Pericolul social, dupa ce a servit legiuitorului la delimitarea ilicitului penal de ilicitul civil sau administrativ, devine un criteriu de baza, atat in operatia de stabilire, prin legea penala, a limitelor speciale ale pedepsei, pentru fiecare tip particular de infractiune, cat si in operatia de adoptare, de catre judecatori, a fiecarei pedepse concrete. Dar, in timp ce legiuitorul tine seama de pericolul social abstract (generic), care caracterizeaza toate faptele ce apartin unui anumit tip particular de infractiune, judecatorul se calauzeste dupa gradul de pericol social concret (specific) al infractiunii savarsite, grad care caracterizeaza o fapta efectiv savarsita si care apartine unui tip particular de infractiune [3 A se vedea, Stefan Danes, Vasile Papadopol, „Individualizarea judiciara a pedepselor”, Bucuresti 1985, p. 80-81. ].

Lipsa pericolului social exclude, deci, infractiunea indiferent daca fapta este consumata sau este ramasa in faza de tentativa.

În al doilea rand, este necesar, potrivit art. 17 Cod pen., ca fapta sa fie savarsita cu vinovatie. În consecinta, infractiunea, pe langa trasatura peri-colului social, este caracterizata de lege si printr-o trasatura de natura morala, subiectiva, constand in vointa faptuitorului. Aceasta presupune ca fapta sa fie expresia unei anumite atitudini psihice a subiectului in ceea ce priveste vointa de a savarsi fapta si constiinta caracterului si a urma­rilor acestuia. În doctrina penala mai recenta, s-a definit vinovatia ca fiind „atitudinea psihica a persoanei, care savarsind cu vointa neconstransa o fapta ce prezinta pericol social, a avut, in momentul executarii, reprezentarea faptei si a urmarilor socialmente periculoase ale acesteia sau, desi nu a avut reprezentarea faptei si a urmarilor, a avut posibilitatea reala, subiectiva a acestei reprezentari”.

Ultima trasatura a infractiunii, potrivit art. 17 Cod Penal, este ca fapta sa fie prevazuta de legea penala, insa pe langa dispozitia de incriminare generala, trebuie sa mai existe o incriminare a faptei ramase in faza tentativei pentru fiecare infractiune, in partea speciala a Codului penal care sa prevada ca atare pedepsirea faptei ramasa in faza tentativei.

Cu toate acestea, tentativa a fost incriminata distinct. Ea presupune existenta unei norme de incriminare, a unei fapte determinate consumate, deoarece fapta incercata presupune o raportate la fapta consumata a carei realizare este incercata [4 A se vedea, V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai., R. Stanoiu, „Explicatii teoretice ale Codului penal roman”, Editura Academiei, bucuresti, 1969, p. 140. ].

În raport de aceste trasaturi, art. 20 alin. 1 din Codul penal prevede ca tentativa „consta in punerea in executare a hotararii de a savarsi o infractiune, executare care a fost intrerupta sau nu si-a produs efectul”, iar in alineatul 2 se prevede ca “exista tentativa in cazul in care consumarea infractiunii nu a fost posibila datorita insuficientei sau defectuozitatii mijloacelor folosite, ori datorita imprejurarii ca in timpul cand s-au savarsit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde faptuitorul credea ca se afla“.

SECTIUNEA A II-A

TENTATIVA SI FAZELE DESF?SUR?RII MANIFEST?RII EXTERIOARE

Tentativa, ca act de executare care nu s-a consumat (fiind intrerupt ori neizbutit) constituie numai un fragment, o parte din drumul pe care il parcurge manifestarea exterioara de a comite fapta ilicita si pana la consumarea faptei. Existenta unui proces complex de desfasurare cu diferitele momente constitutive in cadrul carora se inscrie si tentativa, nu sunt numai realitati specifice actiunii ilicite, ci ele pot fi identificate in orice actiune umana care se desfasoara numai in anumite conditii si pe care subiectul o indrepta spre realizarea unui anumit rezultat.

Chiar si actiunile umane cele mai simple, in cazul in care au o anumita durata de realizare, presupun pe langa o hotarare initiala in cadrul careia subiectul evalueaza toate posibilitatile realizarii scopului propus si o succesiune de acte exterioare, unele de pregatire a executarii, altele de executare propriu-zisa, acest proces incheindu-se cu producerea rezultatului si cu epuizarea intregii activitati.

În cadrul acestui proces de infaptuire a unui anumit rezultat, se desprinde in primul rand o faza interna in cadrul careia se elaboreaza si se realizeaza hotararea de a comite o infractiune. În cadrul acestei faze se naste gandul de a comite infractiunea determinata atat de evenimente exterioare, cat si de propriile procese psihice ale faptuitorului.

Momentul conceptiei este urmat de o deliberare asupra ideii care i-a aparut in minte deoarece concomitent cu gandul de a comite infractiunea este posibil sa apara in mintea faptuitorului si alte idei contrare, ceea ce il obliga pe acesta la o anumita deliberare, atat in ceea ce priveste avantajele actiunii comise, cat si cu privire la dezavantajele acesteia.

În urma acestei deliberari subiectul ia o anumita hotarare, in sensul ca opteaza pentru a actiona sau pentru a se abtine de la comiterea actului ilicit.

Aceste procese psihice se pot petrece instantaneu, incat numai in mod ideal ar putea fi identificate, sau pot avea fiecare in parte o anumita durata. Analiza acestor procese psihologice prezinta o mare importanta deoarece prin intermediul lor se rezuma motivatia interna a actiunii exterioare, cauzele de ordin psihic a acestora, procesele care au impulsionat manifestarea exterioara.

Caracteristic proceselor care stau la baza rezolutiei delictuale nu este numai complexitatea lor, dar si o anumita modalitate a acestor procese cu treceri de la o stare psihica la alta, cu schimbari de solutii neasteptate, ceea ce explica si partiala lor utilizare in cadrul vinovatiei ale carei procese sunt mult mai stabile si mai usor de identificat. Specific proceselor caracteristice rezolutiei delictuale este si faptul ca, odata luata rezolutia de a actiona intr-o anumita directie, procesul psihic al fazei interne nu se epuizeaza, ci are loc dirijarea acestuia pe parcurs. Asemenea elemente nu sunt analizate in cadrul proceselor caracteristice vinovatiei.

Faza interna, subiectiva a desfasurarii actiunii ilicite presupune exclusiv procese care au loc in interiorul subiectului, si sunt cel mai adesea greu de sesizat, chiar de catre insusi subiect, daca nu dispune de o capacitate de introspectie deosebita sau daca nu se desfasoara intr-un timp suficient de indelung spre a putea fi identificate si urmarite.

Aceste procese, desi rare, nu fac obiectul analizei doctrinei penale pentru ca ele nu influenteaza existenta raspunderii penale a subiectului, ci numai explica fenomenele interne care conduc la producerea rezultatului si implicit la aplicarea legii penale cu consecinte asupra individualizarii pedepsei.

Aceste procese constituie obiectul analizei dreptului penal din momentul in care s-au exteriorizat chiar intr-o forma incipienta, putandu-l preocupa, in acest sens, pe legiuitor.

O asemenea exteriorizare poate avea loc numai sub forma trecerii la executarea nemijlocita a rezolutiei luate de catre subiect dar si sub o forma mai putin agresiva care s-ar afla intr-o zona intermediara, intre faza interna si faza trecerii la infaptuirea rezolutiei printr-o manifestare exterioara indreptata spre realizarea scopului urmarit.

Pe langa faza interna, cea de-o doua faza care da contur tentativei o constituie desfasurarea externa.

Desfasurarea externa are trei faze: faza actelor de pregatire, faza actelor de executare si faza urmarilor.

? Faza actelor de pregatire constituie faza de inceput in drumul infractional si consta in efectuarea de acte care pregatesc efectuarea laturii materiale a infractiunii ce s-a hotarat a fi savarsita.

? Faza actelor de executare consta in efectuarea de acte de natura sa se realizeze material rezolutiunea infractionala, sa infaptuiasca actiunea tipica ce constituie latura obiectiva a infractiunii.

Ultimul moment al fazei de executare coincide cu momentul final al desfasurarii externe si totodata cu punctul terminus in domeniul infractional, prin realizarea in intregime a activitatii fizice indicata verbum regens al infractiunii, deci, cu alte cuvinte prin realizarea laturii obiective a acestei infractiuni.

? Pe langa faza interna si cea externa, tentativa ar fi de neconceput fara existenta unei a treia etape, si anume aceea a urmarilor.

Activitatea fizica infractionala, realizata in intregime, poate fi urmata de producerea unor modificari in lumea externa, care sa corespunda consecintei vatamatoare sau prejudicioase, raului pe care legea penala l-a avut in vedere atunci cand a incriminat acea activitate. Aceasta urmare intregeste continutul infractiunii.

Urmarea poate avea loc chiar in momentul producerii integrale activitatii tipice (momentul consumarii), situatie care se regaseste in general la infractiunile instantanee, cand producerea urmarii coincide cu epuizare actelor de executare. De exemplu in cazul in care suprimarea vietii se produce in momentul consumarii omorului.

În unele cazuri urmarile se prelungesc, mai mult sau mai putin indelungat, dupa consumare, fie ca o consecinta a prelungirii in timp a insasi activitatii fizice [5 Ca de exemplu in cazul sechestrarii de persoane. ], fie prin amplificarea succesiva a urmarilor [6 De exemplu, in cazul vatamarii corporale, leziunea se agraveaza sau victima moare. ].

Cand urmarile subsecvente consumarii au incetat si nu mai este posibila producerea altor urmari, fapta a atins momentul epuizarii, caz in care procesul cauzal s-a epuizat.