Pagina documente » Stiinte politice » Comunicarea politica intre traditie si actualitate

Cuprins

lucrare-licenta-comunicarea-politica-intre-traditie-si-actualitate
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.
lucrare-licenta-comunicarea-politica-intre-traditie-si-actualitate


Extras din document

CUPRINS
Introducere ............p.3
CAP. I Consideratii generale privind comunicarea ........p.6
1. Definitia comunicarii si elementele sale ..............p.6
2. Conceptul, tipologia comunicarii .......p.13
3. Comunicarea de masa. Concept si tipologie .........p.18
3.1. Elementele comunicarii de masa .....p.19
3.2. Diferenta dintre comunicarea de masa si comunicarea publica..p.23
3.3. Mijloacele comunicarii de masa ......p.31
4. Rolul si functiile comunicarii in perioada globalizarii .............p.42
CAP. II Comunicarea politica - abordari teoretice .......p.47
1. Aparitia si evolutia comunicarii politice .............p.47
2. Scopurile comunicarii politice .........p.50
3. Abordari contemporane privind comunicarea politica ............p.55
4. Mijloacele comunicarii politice ........p.59
CAP. III Comunicarea politica in contextual international actual ....p.64
1. Comunicarea politica si mondializarea .............p.64
2. Comunicarea politica in acceptiunea moderna. Bariere in procesul de
comunicare .....p.68
3. Comunicarea electorala ...p.72
4. Cercetarea comunicarii politice in stadiul actual ....p.80
Concluzii p.83
Bibliografie ............p.85.
3

Alte date

?Comunicarea politica intre traditie si actualitate

Introducere

Toate definitiile date comunicarii umane, indiferent de scolile de gandire carora le apartin sau de orientarile in care se inscriu, pun accent pe un anume aspect: comunicarea este procesul de transmitere de informatii, idei, opinii, pareri, fie de la un individ la altul, fie de la un grup la altul. Nici un fel de activitate, de la banalele preocupari ale rutinei cotidiene, pe care le traim fiecare dintre noi zilnic si pana la activitatile complexe desfasurate la nivelul organizatiilor, societatilor, culturilor, nu poate fi conceputa in afara procesului de comunicare. J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G. W. Hoomen definesc comunicarea „un proces prin care un emitator transmite informatii receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra receptorului anumite efecte” [1 J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G. W. Hoomen, Stiinta comunicarii, Bucuresti, Editura Humanitas, 1998, p. 29]. Comunicarea este asadar, principala forma de manifestare a interactiunii psihosociale, deoarece toate efectele relatiilor interpersonale (perceptive, simpatice sau functionale) sunt vehiculate prin comunicare. Elementul primordial al mesajului este atragerea atentiei receptorului asupra unui lucru oarecare, mai precis, asupra obiectului de referinta si asupra caracteristicilor lui [2 Lisette Coanda, Teoria comunicarii, note de curs, Universitatea Crestina “Dimitrie Cantemir”, Facultatea de Stiinte Politice, Bucuresti, 2004

]. Din modul de receptare a acestor caracteristici apar, la un moment al analizei si al desfasurarii operationale a comunicarii, situatiile de criza si atunci abordam procesul comunicarii din mai multe perspective: comunicarea – generatoare de criza; relevarea unor noi posibilitati comunicationale si a unor solutii noi in comunicare; comunicarea – privita ca element esential in gestionarea crizelor si ca manifestare a dorintei de putere.

Comunicarea si politica sunt cosubstantiale. Raporturile de comunicare sunt inseparabile de raporturile de putere, care depind, prin forma si continutul lor, de puterea materiala sau de cea simbolica, acumulate de institutiile politice si de agentii angajati in aceste raporturi. Comunicarea politica are drept specific manifestarea unei tensiuni intre cooperare si conflict. Discursul politic permite gasirea acordului dar, acelasi tip de discurs promoveaza conflictul si dominarea. Fie ca se doreste persuadarea sau convingerea, negocierea sau intimidarea, recursul la limbajul politic si la diferite modalitati de comunicare politica, reprezinta o alternativa la violenta fizica. Spatiul public are un caracter conflictual, dar in perimetrul sau se negociaza compromisul: diferentele se echilibreaza, reprezentarea celor care nu sunt la putere devine mai lesnicioasa, cei care sunt la putere isi regleaza discursul.

Ceea ce este dominant in comunicarea politica este cuvantul, scris sau vorbit. În societate, orice problema poate deveni politica. Politica evolueaza in dinamica mizelor economice, sociale, culturale, religioase, etnice, lingvistice. Activitatea politica are in atentie emergenta problemelor colective, formularea intrebarilor adresate autoritatilor publice, elaborarea de solutii, conflictul dintre aceste proiecte si modul lor de reglementare. În fiecare din aceste procese se gaseste implicata comunicarea iar contributia ei la activitatea politica este omniprezenta, fie ca este vorba de socializare si participare, de elaborarea agendei, de mobilizare sau de negociere. Comunicarea impregneaza toata activitatea politica in masura in care aproape toate comportamentele de acest tip implica recursul la o forma oarecare de comunicare. Specificul raporturilor si al activitatilor politice contemporane il constituie criza de credinta, de convingere politica, ceea ce obliga oamenii politici, dupa cum afirma Gabriel Thoveron, sa investeasca tot mai mult in comunicare: „de indata ce apare vreo dificultate intre ei si aceia care ii mandateaza, aceasta este numaidecat considerata o <> - de a-i convinge pe cetateni de temeiul actelor ori deciziilor lor“ [3 Gabriel Thoveron, Comunicarea politica azi, Editura Antet, Oradea, 1996, p. 17]. Caracterizata prin ambiguitate conceptuala, prin ubicuitatea fenomenelor, comunicarea poate fi analizata mai eficient in relatiile ei cu politicul, prin cercetarea practicilor discursive efective, care ajung sa fie practici politice. Viata politica actuala poate fi caracterizata ca un continuu efort de comunicare al actorilor politici pentru a-si legitima actiunile, discutia fiind principala modalitate prin care se realizeaza participarea politica.

Observand si analizand marile transformari din evolutia omenirii, numite de catre Alvin Toffler cele “trei valuri” – primul fiind revolutia agricola, desfasurata in urma cu zece mii de ani, al doilea val fiind revolutia industriala sau perioada “cosului-de-fum” care aducea mari schimburi tehnologice si sociale incepand pe la jumatatea anilor 1950, iar al treilea val fiind perioada “noilor culmi de comanda” moment in care principala resursa este informatia – vom intelege necesitatea si importanta aparitiei si dezvoltarii unor meserii, specializari, domenii de activitate.

Astazi, cand tehnologia moderna, accesul la computer permit unui public tot mai larg o informare diversificata si rapida, rolul informatiei reprezinta o conditie a dezvoltarii umane si a societatii in general. Tot mai frecvent in aceasta lume informationala, in aceasta lume macinata de “foamea de a sti” sunt utilizati termeni precum: “comunicare”, “mass-media”, “zvon”, “dezinformare”, “intoxicare”, “manipulare”, “feed-back”, sau constructii de genul: “comunicare eficienta”, “comunicare de masa”, “comunicare indirecta”, “comunicare orizontala”, “comunicare gestuala”, “comunicare plastica”, “comunicare politica” etc. Desi termenul de comunicare pentru unii este nou, pentru altii pare nou, procesul propriu-zis de comunicare este la fel de vechi ca si omenirea insasi, dar permanent intr-o continua schimbare, perfectionare.

Nu numai transmiterea gandurilor, ideilor, sentimentelor i-a preocupat pe oameni din cele mai indepartate timpuri, ci si modul in care acestea sunt transmise.

În ultimele decenii, stiintele comunicarii umane cunosc o dezvoltare exploziva acordand o deosebita atentie tehnicilor, formelor de comunicare, mediilor de transmitere a informatiilor, precum si mijloacelor de persuasiune, de manipulare prin intermediul comunicarii.

CAPITOLUL I

Consideratii generale privind comunicarea

1. Definitia comunicarii si elementele sale

În toate definitiile care au fost date comunicarii, persista cateva elemente cu rol definitoriu in intelegerea si perceptia conceptului, dintre care amintim: comunicarea este procesul de transmitere de informatii, idei, opinii, pareri, fie de la un individ la altul, fie de la un grup la altul; comunicarea este un atribut al speciei umane; nici un fel de activitate, de la banalele activitati ale rutinei cotidiene pe care le traim fiecare dintre noi zilnic si pana la activitatile complexe desfasurate la nivelul organizatiilor, nu pot fi concepute in afara procesului de comunicare.

În literatura de specialitate definitiile sunt numeroase si diferite. În general putem considera ca exista comunicare cand un sistem, o sursa influenteaza starile sau actiunile altui sistem, tinta si receptorul alegand dintre semnalele care se exclud pe acelea care, transmise prin canal, leaga sursa cu receptorul.

Comunicarea a devenit un concept universal si atotcuprinzator pentru ca “totul comunica” si se comunica, intr-un proces ireversibil. Comunicarea a fost perceputa ca element fundamental al existentei umane inca din antichitate. În fapt, insasi etimologia termenului sugereaza acest lucru; cuvantul “comunicare” provine din limba latina “communis” care inseamna “a pune de acord”, “a fi in legatura cu” sau “a fi in relatie”, desi termenul circula in vocabularul anticilor cu sensul de “a transmite si celorlalti”, “a impartasi ceva celorlati”. Desi termenul este de origine latina, primele preocupari pentru comunicare le-au avut grecii. Pentru acestia, arta cuvantului, maiestria de a-ti construi discursul si de a-l exprima in agora era o conditie indispensabila statutului de cetatean (trebuie insa sa avem in vedere faptul ca accesul la functiile publice ale cetatii era accesibil oricarui cetatean grec doar prin tragere la sorti). Mai mult, legile din Grecia Antica stipulau dreptul cetatenilor de a se reprezenta pe ei insisi in fata instantelor de judecata, textul lui Platon “Apararea lui Socrate” fiind un exemplu in acest sens.

Elemente concrete de teorie a comunicarii apar insa prima data in lucrarea lui Corax din Siracuza, “Arta retoricii”, in secolul VI i.Hr. Platon si Aristotel vor continua aceste preocupari, institutionalizand comunicarea ca disciplina de studiu, alaturi de filosofie sau matematica, in Lyceeum si in Academia Greaca.

Romanii vor prelua de la greci aceaste preocupari (ca de fapt in toate domeniile de activitate), dezvoltandu-le si elaborand in jurul anului 100 i.Hr. primul model al sistemului de comunicare.

Evul Mediu, odata cu dezvoltarea Bisericii si a cresterii rolului sau in viata oamenilor, odata cu dezvoltarea drumurilor comerciale si cu cristalizarea primelor formatiuni statale, va conferi noi dimensiuni comunicarii. Putem vorbi chiar de o institutionalizare a acestei activitati, in sensul ca in toate statele existau pe langa liderul autohton indivizi instruiti care aveau tocmai menirea de a se ocupa de redactarea actelor oficiale, de consemnarea faptelor, de elaborarea legilor. Mai mult, putem chiar vorbi de existenta unui sistem comun de semne si simboluri pentru anumite zone ale lumii. Este vorba, de exemplu pentru Europa, de folosirea cu preponderenta a limbii slave in zona rasariteana, ca limba de circulatie, ca sistem comun de semne si simboluri, si a limbii latine pentru zona apuseana.

Un rol important in extinderea comunicarii l-a avut si dezvoltarea drumurilor comerciale; acestea au facilitat crearea postei ca principal sistem de comunicare, incepand cu secolul XIV.

Epoca moderna a reprezentat boom-ul dezvoltarii comunicarii sub toate aspectele ei. Progresul tehnico-stiintific a favorizat aparitia telefonului, a trenului, a automobilului, intensificand comunicarea nu atat intre indivizi, cat mai cu seama intre comunitati; de asemenea, a determinat crearea de noi sisteme si modalitati de comunicare.

Dictionarele franceze dau explicatii diferite termenului comunicare, dar sensul lor este convergent in a da termenului semnificatia de “punere in comun”. În schimb, exista trei semnificatii, trei explicatii date de Dictionarul Explicativ al Limbii Romane pentru termenul comunicare:

1. instiintare, aducere la cunostiinta;

2. contacte verbale in interiorul unui grup sau colectivitati;

3. prezentare sau ocazie care favorizeaza schimbul de idei sau relatii spirituale [4 DEX - Dictionarul Explicativ al Limbii Romane, Editia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1998.].

“Dictionarul enciclopedic vol. I A-C” ofera termenului “comunicare” o definitie deosebit de complexa, acoperind aproape toate domeniile in care acest termen este folosit:

“Comunicare =1. Înstiintare, stire, veste. (DR) Aducere la cunostiinta partilor dintr-un proces a unor acte de procedura (actiune, intampinare, hotarare) in vederea exercitarii drepturilor si executarii obligatiilor ce decurg pentru ele din aceste acte, in limita unor termene care curg obisnuit de la data comunicarii. 2. Prezentare intr-un cerc de specialisti, a unei lucrari stiintifice. 3. Sociologic: Mod fundamental de interactiune psiho-sociala a persoanelor, realizata in limbaj articulat sau prin alte coduri, in vederea transmiterii unei informatii, a obtinerii stabilitatii sau a unor modificari de comportament individual sau de grup.” [5 Mic Dictionarul enciclopedic, Editia a 3-a, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1986 vezi si Vasile Breban, Dictionar General al Limbii Romane, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1987.]

Observam, asadar ca notiunea de comunicare poate cuprinde un areal extins de problematici si referiri, modul de intelegere depinzand de domeniul de referinta si de disciplina in care operam cu acest termen, complex, de “comunicare”.

Putem identifica, pe baza definitiilor de care am amintit, si cateva dintre particularitatile comunicarii:

* comunicarea are rolul de a-i pune pe oameni in legatura unii cu ceilalti, in mediul in care evolueaza;

* in procesul de comunicare, prin continutul mesajului se urmareste realizarea anumitor scopuri si transmiterea anumitor semnificatii;

* orice proces de comunicare are o tripla dimensiune: comunicarea exteriorizata (actiunile verbale si neverbale observabile de catre interlocutori), metacomunicarea (ceea ce se intelege dincolo de cuvinte) si intracomunicarea (comunicarea realizata de fiecare individ in forul sau interior, la nivelul sinelui);

* orice proces de comunicare se desfasoara intr-un context, adica are loc intr-un anume spatiu psihologic, social, cultural, fizic sau temporal, cu care se afla intr-o relatie de stransa interdependenta;

* procesul de comunicare are un caracter dinamic, datorita faptului ca orice comunicare odata initiata are o anumita evolutie, se schimba si schimba persoanele implicate in proces;

* procesul de comunicare are un caracter ireversibil, in sensul ca, odata transmis un mesaj, el nu mai poate fi "oprit" in "drumul" lui catre destinatar;