Pagina documente » Recente » Aplicatii ale teoriei argumentarii in discursul public

Despre lucrare

acces premium
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.


Cuprins

CUPRINS
INTRODUCERE 2
CAPITOLUL 1. RETORIC? ?I TEORIA ARGUMENT?RII 3
1.1.Definirea si rolul retoricii 3
1.2. Functiile retoricii 4
1.3. Surse ale discursului retoric 5
1.4. Genurile retoricii 5
1.5.Argumentarea 7
1.5.1.Tehnici de argumentare 9
1.6. Metode de persuasiune 9
CAPITOLUL 2. ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC 17
2.1.Tehnici de sus?inere a unui discurs public 17
2.2. Discursul mediatic 21
2.3. Agen?iile de pres? ?i profilul lor comunica?ional 33
CAPITOLUL 3 . STUDIU DE CAZ . SONDAJ DE OPINIE PRIN CHESTIONAR 35
3.1.Analiza chestionarului 49
CONCLUZII 53
BIBLIOGRAFIE 55

EXTRAS DIN DOCUMENT

Lumea contemporana este o lume complicata.

Si asta nu numai datorita bombardamentului informational, globalizarii, ritmului schimbarii tehnologice, desi si acestea sunt de natura sa ne asigure o portie zilnica considerabila de stress.

CAPITOLUL 1. RETORIC? SI TEORIA ARGUMENT?RII

1.1.Definirea si rolul retoricii

Etimologic, termenul de „retorica” provine din limba greaca (???) care inseamna „a curge”, adica arta de a rosti o cuvantare bine alcatuita, agreabila sau „mestesugul bunei cuvantari”. [1 ?l?x?ndru ?icl??, R?toric?, Univ?rsul Juridic, Bucur?sti, 2011] Unii teoreticieni ai genului au socotit retorica ca fiind identica cu politica; Cicero o numeste „o parte din stiinta ocarmuirii” caci, pentru acest autor, stiinta ocarmuirii este totuna cu intelepciunea; altii, printre care se afla celebrul Isocrate, o considera pura „filozofie”; au existat si autori care au apreciat retorica ca pe o varianta a logicii; pentru Chrisip, de exemplu, retorica este „stiinta de a vorbi corect”; in filozofia greaca apar ganditori care au pus retorica in drepturile ei firesti prin aprecieri fidele specificului acestei stiinte. Definitiile lui Aristotel si, respectiv, ale lui Cleante sunt cele mai potrivite cu esenta retoricii: si pentru unul si pentru celalalt filozof „retorica este stiinta de a vorbi bine”, punct de vedere pe care si?1 insuseste Marcus Fabius Quintilianus [2 Quintili?nus, M. F., Institutio Or?tori?, in: Ghimpu, S., Ticl??, ?., R?toric?, C?s? d? ?ditura S?ns? SRL, Bucur?sti, 1993] si, dupa modelul lui, atatia alti mari oratori ai lumii. La noi in tara, Dimitrie Gusti, unul dintre primii teoreticieni romani ai retoricii, considera, in acest spirit, ca „retorica este arta care invata a zice bine, adica a vorbi astfel ca sa induplecam” [3 Gusti, D., R?torica p?ntru tin?rim?? studio?sa, ?ditur? Stiintifica si ?nciclop?dica, Bucur?sti, 1984].

Desigur, retorica este arta sau stiinta de a vorbi frumos si convingator. A convinge sau indupleca inseamna a influenta sau a lucra asupra altora de asa natura, incat ideile, simtamintele si hotararile noastre sa le primeasca, sa si le insuseasca si sa le devina indispensabile, sa ia caracterul unor idei sau hotarari proprii. Arta de a vorbi bine este arta de a face pe cineva sa cedeze si sa se lase convins. Pentru a indeplini acest scop retorica ne recomanda ca, la fiecare subiect abordat, sa folosim un limbaj adecvat, un ton placut, argumente puternice, procedee care?i sunt proprii si de neinlocuit.

Retorica este, deci, arta de a convinge un auditoriu, printr?o argumentatie bogata, riguroasa, pusa in valoare de un stil ales si o limba stralucitoare, placuta, agreabila.

1.2. Functiile retoricii

Fiind o stiinta a planificarii si structurarii discursului in conformitate cu o finalitate necesara, retorica se impune prin urmatoarele functii esentiale:

1) Cea mai importanta functie a retoricii este aceea de a convinge (= functia persuasiva), constanta principala a discursului retoric fiind folosirea cuvintelor de catre actantii umani in scopul formarii de atitudini sau al incitarii la actiune a altor actanti umani.

Persuasiunea se raporteaza insa la o multitudine de contexte in care primeaza factori logici, psihici sau de limbaj. Ca urmare, orice discurs este menit sa influenteze publicul (o persoana, un micro sau un macrogrup) intr-un fel anume: [4 ?ristot?l, R?toric?, IRI, Bucur?sti, 2004]

a) influentare eminamente cognitiva;

b) influentare preponderent emotionala;

c) influentare cogn-afectiva.

Aceasta din urma este specifica discursului retoric propriu-zis bazat pe o comunicare autentica, iar persuadarea, ca dimensiune retorica a fost si este nelipsita in: [5 Ryb?cki, Don?ld J. Ryb?cki, O introduc?r? in ?rt? ?rgum?ntarii, Polirom, 2004]

- activitatile din instanta de judecata;

- alegerile electorale;

- propaganda politica;

- campaniile publicitare;

- procesul instructiv-educativ;

- dirijarea maselor;

- razboiul psihologic s.a.m.d.

Iar rezultatul practicilor retorice poate fi consensul sau dezacordul.

2) Functia euristica (gr. heuriskein = a afla) identifica si angajeaza demersul retoric – indiferent de climatul social – intr-o argumentare logica cu un amplu suport ideatic. Prin aceasta functie, demersul respectiv se inscrie intr-o constructie intelectuala ce vizeaza descoperirea adevarului.

3) Functia hermeneutica, obliga pe autorul unui discurs:

a) sa explice cu claritate principalele componente ale discursului sau;

b) sa demonteze resorturile teoriilor adverse.

4) Functia critica impune o analiza reflexiva a discursului, o disecare minutioasa a acestuia, in vederea asigurarii unei rigurozitati pertinente problemei cercetate.

5) Functia metalingvistica (gr. meta = in afara, dupa) este o consecinta a faptului ca retorica este un „limbaj despre limbaj”. Metalimbajul rhetoric presupune cunoasterea si constientizarea valorii cuvintelor.

Orice forta sociala care urmareste castigarea si pastrarea puterii, orice macro sau microgrup, orice individ ce spera sa obtina ceva intr-un context relational interuman, nu poate sa nu faca apel la capacitatea cogn-afectiva a limbajului, care este un element sine-qua-non al oricarui discurs. Fraza, scrisa sau vorbita, daca indeplineste anumite conditii, poate sa influenteze – pozitiv sau negativ – o persoana, un micro sau macrogrup, poate sa instaureze sau sa schimbe mentalitati, optiuni, atitudini, comportamente, ideologii, conceptii. Dar, tot fraza poate produce ilaritate, sau atitudini reprobative.

1.3. Surse ale discursului retoric

Sursele discursului retoric provin din cele patru teorii stabilite de antici: [6 Cic?ro, ?rt? or?tori?i, S??culum vizu?l, Bucur?sti, 2007]

a) teoria inventiei (inventio), care se ocupa de problema materialului pe baza caruia are loc constructia discursului, adica: subiectele, argumentele si tehnica persuadarii;

b) teoria dispozitiei (dispositio), care vizeaza problema organizarii partilor unui discurs (exordiul, naratiunea si peroratia);

c) teoria elocutiunii (elocutio), care cerceteaza modul in care expunem, prin limbaj, argumentarea (pro sau contra); mai exact, se ocupa de alegerea si dispunerea cuvintelor in fraza;

d) teoria actiunii (pronuntiatio), care se refera la mijloacele extra si paralingvistice utilizate sa sprijine activitatea retorica; cu alte cuvinte, este vorba de enuntarea propriu-zisa a discursului.

Teoria inventiei este numita si teorii despre sursele discursului retoric; acestea pot fi: fapte, valori, documente, stari de spirit ale publicului si instrumentarul logicii.

1.4. Genurile retoricii

Retorica traditionala evidentiaza trei situatii comunicationale, trei genuri ale discursului retoric.

Primii retori si, mai cu seama, Aristotel, dorind a sistematiza retorica au impartit-o in trei domenii: genul demonstrativ, genul deliberativ si genul judiciar. Ei au procedat astfel pentru ca subiectele de care se ocupa retorica se pot grupa in trei categorii pe care le-au numit „genuri de cauze”. [7 Const?ntin Salavastru, Discursul put?rii, ?ditur? Institutul. ?urop??n, I?si, 1999] Primul are ca obiect mai mult prezentul; al doilea, viitorul; al treilea, trecutul.

Genul demonstrativ. Expunerea retorica facuta in fata unui auditoriu spre a-1 determina sa aiba aceeasi convingere ca si oratorul se numeste discurs. Spre deosebire de alte genuri de discursuri cel demonstrativ este rostit cu scopul de a demonstra pur si simplu un adevar oarecare, stiintific sau filozofic. Discursul demonstrativ nu presupune nici luarea unei hotarari, ca in cel deliberativ, nici condamnarea sau achitarea pentru o adevarata sau pretinsa incalcare a legii. El se pronunta numai pentru a se stabili un adevar oarecare.

Discursul demonstrativ in care se lamureste credinciosilor o chestiune de dogma sau morala ori se pomeneste viata unui sfant se numeste discurs religios. Cand oratorul bisericesc lamureste o dogma sau o chestiune morala, discursul poarta numele de predica sau didahie. Daca oratorul explica fraza cu fraza Evanghelia, duminica sau in zilele de sarbatoare discursul demonstrativ se numeste omilie.Discursul demonstrativ in care se lauda faptele sfintilor sau ale persoanelor insemnate reprezinta un panegiric.Printre discursurile demonstrative religioase se numara si cele prilejuite de inmormantari, asa-numitele discursuri funebre.

Genul demonstrativ se refera, deci, la prezent si contine cuvantul sau discursul academic, religios, panegiric si chiar invectivele, adica jignirile si ocarile. Oratorul de genul acesta are ca scop de a lauda virtutea, avand grija s-o prezinte in formele cele mai stralucitoare si a defaima patimile, descriindu-le in aspectele lor mai sumbre. Laudele trebuie scoase din acele imprejurari ce pot onora persoana despre care se vorbeste cum ar fi, de exemplu, nasterea, educatia, moravurile, viata, gratiile si virtutile sale. De asemenea, defaimarile pot fi, la randul lor, scoase din imprejurari care amplifica pata si golul moral ale celui defaimat. Genul demonstrativ foloseste toata bogatia si maretia artei oratorice. Modele ale genului demonstrativ pot fi considerate cele trei dialoguri ale lui Platon despre Socrate, discursul lui Isocrate despre Atena, cel al lui Lucian asupra lui Demostene, laudele lui Pompei formulate de Cicero etc.

Regulile specifice acestui gen sunt: a lauda, dar numai prin fapte vrednice de lauda; a te feri de laude vagi; a te feri de laude iesite din comun. În acest sens, celebrul om de cultura francez La Bruyère avea sa spuna: „Gramada de epitete sunt laude proaste; faptele si chipul de a le insira sunt acele ce lauda”. [8 J??n-J?cqu?s Robri?ux, R?torica si ?rgum?nt?r?, Timiso?r?, 2000]

Genul deliberativ. Discursul prin care oratorul cauta sa determine auditoriul de a se lua o hotarare in legatura cu o situatie ce se va crea in viitor se numeste deliberativ, ascultatorii urmand sa delibereze-spre a lua hotararea. În genere, toate discursurile cu caracter politic sunt deliberative. Ele trateaza cu deosebire viitorul si interesele comune si majore ale unei tari. Pe scurt, oratorul cauta in astfel de situatii de a pune in lumina tot ceea ce este folositor sau daunator intereselor unui stat, si le insuseste si le comunica altora in vederea adoptarii sau respingerii lor.