Pagina documente » Psihologie, Sociologie » Aspecte teoretice si metodologice ale investigarii consecintelor formative ale comunicarii in organiz

Despre lucrare

lucrare-licenta-aspecte-teoretice-si-metodologice-ale-investigarii-consecintelor-formative-ale-comunicarii-in-organiz
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.
lucrare-licenta-aspecte-teoretice-si-metodologice-ale-investigarii-consecintelor-formative-ale-comunicarii-in-organiz


Cuprins

CUPRINS
Consideratii introductive
Capitolul 1
Paradigme psihologice: individul

1.1. Psihologiile analitice
1.2. Psihologiile fenomenologice
1.3. Psihologiile comportamentiste (behavioriste)
1.4. Neuro-psihologiile
1.5. Psihologiile sociale
1.6. Psihologiile cognitive

Capitolul 2
Modelul procesual-organic al procesualitatii sociale ca paradigma a comunicarii ?n organizatii
2.1. Coordonatele esentiale ale modelului procesual-organic al procesualitatii sociale
2.2. Critica obiectului psihologiilor din perspectiva modelului procesual-organic al procesualitatii sociale
2.3. Determinante interne ale comportamentului uman

Capitolul 3
Comunicarea in organizatii
3.1. Cum influentam comunicarea
3.2. Interpretarea procesual-organica a comunicarii
3.3. Locul perceptiilor si reprezentarilor ?n comunicarea organizationala
3.4. Comunicarea ?n organizatii

Capitolul 4
Procese dezorganizante ?n comunicarea ?n organizatie
4.1. Problemele interpretarii
4.2. Posibilitatea ca oamenii si organizatiile sa faca agresiuni informationale

Capitolul 5
Metodologia cercetarii

Capitolul 6
Prelucrarea si interpretarea datelor

Concluzii
Anexa 1
Anexa 2

Bibliografie


EXTRAS DIN DOCUMENT

?{p}

?

CONSIDERATII INTRODUCTIVE

Experienta timpurie a speciei umane pe planeta noastra este adesea descrisa de catre arheologi si alti invatati in termenii epocilor. De exemplu, epoca pietei, veche, mijlocie si noua, sau epoca bronzului si cea a fierului. Aceste nume se refera la perioade – unele scurte, iar altele de multe secole – in timpul carora oamenii au confectionat unelte din diferite materiale sau au elaborat diferite tehnologii pentru a-si rezolva problemele in ceea ce priveste producerea de alimente sau construirea armelor.

Aceste intervale (epoca primitiva, antica, evul mediu, epoca moderna si contemporana) sunt fara indoiala utile in urmarirea dezvoltarii tehnologice si a abilitatii de a confectiona unelte, dar nu reusesc sa se concentreze pe un aspect mult mai important al existentei umane = abilitatea de a comunica.

O modalitate mult mai semnificativa prin care sa putem studia dezvoltarea umana este sa definim o serie de “epoci” in care stramosii nostri, atat primitivi cat si moderni, au inregistrat progrese succesive in abilitarea de a schimba, inregistra, recupera si disemina informatii. La urma urmei, chiar aceste abilitati au permis formelor hominide, care s-au succedat de-a lungul erelor de evolutie sa gandeasca in mod progresiv, sa inventeze, sa acumuleze si sa transmita unii altora solutii ale problemelor de viata.

Daca observam dezvoltarea omenirii din punctul de vedere al epocilor de comunicare din ce in ce mai sofisticate, aceasta nu inseamna ca alte chestiuni nu sunt mai importante. Este util sa identificam epocile pe parcursul carora un anumit tip de oameni sau altul loveau animalele cu pietre sau cremene, sau se loveau unul pe celalalt cu topoare facute din bronz sau fier. Cu toate acestea, progrese semnificative si foarte rapide, in ceea ce priveste civilizatia, facute de homo sapiens in timpul ultimilor 40.000 de ani au depins mai mult de maiestria sistemelor de comunicare decat de materialele pe care le foloseau pentru a construi unelte. Daca nu este usor sa facem deductii despre conditia culturala umana pornind de la oase vechi si artefacte, este cu mult mai dificil sa reconstituim modalitatea prin care oamenii comunica si ce inseamna aceasta pentru modul lor de viata. Totusi, stapanirea sistemelor de comunicare, folosite la stocarea informatiilor, schimbul si transmiterea lor, reprezinta punctele de rascruce in istoria si preistoria umana. Abilitatea din ce in ce mai mare de a comunica complet si precis a fost cea care a condus la dezvoltarea progresiva a tehnologiei complexe, la crearea miturilor, legendelor, perceptiilor, reprezentarilor, explicatiilor, logicii, obiceiurilor si a regulilor complexe de comportament care fac posibila civilizatia.

În acest caz, istoria existentei umane ar trebui explicata mai adecvat, printr-o teorie a tranzitiilor – adica in termenii unor etape distincte in dezvoltarea comunicarii umane, fiecare din ele avand consecinte profunde asupra vietii sociale individuale si colective (organizationale). Pe scurt, acestea au fost epoci asociate cu dezvoltarea comunicarii prin semne, vorbirii, scrisului, tiparirii si a comunicarii prin mass-media, asa cum le cunoastem astazi. Întelegerea consecintelor efectuarii tranzitiilor de la primele etape la cele de mai tarziu ne va oferi un cadru important pentru definirea si evaluarea semnificatiei si consecintelor etapei in care omenirea a intrat la inceputul acestui secol, mai ales pentru comunicarea organizationala.

Fara o abordare adecvata si nuantata a proceselor de comunicare, nu ne mai putem pricepe pe noi insine ca fiinte sociale supuse devenirii. Factorii de natura economica, culturala sau politica au condus la o accentuare a rolului pe care-l au procesele de comunicare in viata sociala. Ceea ce intereseaza in acest cadru sunt performatele de ordin comunicativ, aspectele teoretice si metodologice ale investigarii consecintelor formative ale comunicarii in organizatie.

În linia acestor reflectii, propun urmatoarea definitie a comunicarii organizationale: teoria care studiaza cerintele profesionale si institutionale ale informatiei.

Predicatele definitiei de mai sus sunt restrictive, evidentiind ca nu orice forma sau proces de comunicare intereseaza comunicarea organizationala. Pentru a intelege comunicarea organizationala trebuie sa pornim de la ideea ca in acest context structura organizationala se suprapune comunicarii interpersonale. Suprapunerea comunicarii are consecinte asupra directiei si continutului comunicarii, crearii retelelor de comunicare si emergentei rolurilor de comunicare specifice.

CAPITOLUL I

PARADIGME PSIHOLOGICE: INDIVIDUL

Psihologia, ca disciplina complexa, formuleaza un numar de paradigme utilizate in descrierea si explicarea pattern-urilor comportamentale. Paradigmele psihologice sunt utile pentru a intelege impactul comunicarii asupra individului. Importanta acestor paradigme psihologice devine evidenta in conceptualizarea posibilelor explicatii cu privire la relatia dintre mesaje (decizii) si fenomene ca atitudini, pattern-uri de perceptie, imitarea unor modele comportamentale, luarea deciziilor si adoptarea unor conditii transparente. Paradigmele psihologice isi pierd insa semnificatia in studiul problemelor sociale precum evolutia organizatiilor, organizarea lor birocratica, activitatile zilnice, conflictele cu alte organizatii in societate sau procesele schimbarii. Totusi, in masura in care mesajele (informatia) pot stimula raspunsuri individuale, paradigmele psihologice asigura ipoteze de baza despre natura psihologica a individului facilitand intelegerea mecanismului prin care un anumit stimul provoaca un tip de raspuns.

Teoriile pot fi interceptate ca fiind incercari de interiorizare a anumitor genuri de probleme, pe masura de sunt constientizate ca relevante pentru intelegerea fiintei umane. Dependenta teoriilor si de premise metodologice face ca gruparea lor sa nu se poata face numai in functie de problematica investigata. Pe masura ce constructiile teoretice se diversifica, gruparile se contureaza in modalitati in care pot sa predomine considerente de ordin metodic sau in modalitati ce decurg din caracteristicile domeniului de referinta, din modul in care acesta este interpretat si decupat, din proprietatile ce-i sunt atribuite. Devine astfel posibil ca o constructie teoretica sa se includa intr-o clasa de teorii folosind criterii metodologice de departajare si intr-o alta clasa, utilizand criterii ontice.

Aceasta este si situatia psihologiilor. Investigatiile care se considera psihologice nu se raporteaza la un domeniu acceptat unanim, la psihic, nu au o reprezentare – cadru comuna pe care, explorand-o s-o amelioreze, psihologii se raporteaza la aspecte disparate care decurg din interpretari nu numai diferite, dar si incompatibile despre psihic. S-au conturat cel putin patru domenii de referinta, diferentiate in functie de modul de localizare a omului.

- Prin localizarea omului in plan bio-psihic s-au conturat, de pilda, teoriile care-si spun psihologii analitice, neuropsihologii, psihologii genetice care sunt preocupate in deosebi sa identifice constante comportamentale.

- Prin localizarea in plan bio-social s-au conturat, de pilda, psihologiile sociale;

- Prin localizarea omului in plan existential s-au conturat, de pilda, psihologiile umaniste si fenomenologice.

- Prin localizarea omului in plan bio-cosmic s-au conturat, de pilda, psihologiile trans-personal, existentiale, abisale.

Cautarile de natura metodologica au generat alte grupari si alte efective. S-au identificat deja distinctii intre psihologii care incearca sa identifice si sa modeleze structuri ascunse ale proceselor psihice (de pilda, psihologiile cunoscute ca strategii psiho-analitice de tratament), psihologii ce incearca sa identifice constante comportamentale sau seturi de trasaturi stabile ale personalitatii (cunoscute prin seturile de teste si proceduri de testare), psihologii care dezvolta proceduri pentru a studia rolul semnificatiilor, al modalitatilor de interpretare in orientarea comportamentului (cunoscute ca strategii fenomenologice de raportare la om), psihologii care, considerand relevant cu deosebire comportamentul omului, au conceput procedee specifice de investigare (cunoscute ca strategii behavioriste de raportare la om) si psihologii care, raportandu-se la om ca fiinta sociala, au conceput proceduri pentru a investiga conexiunile dintre oameni care fiinteaza in social (cunoscute ca psihologii sociale).

Ambele modalitati de grupare a psihologiilor sunt relevante pentru situatia si stadiul interogarii omului. Daca departarile in functie de domeniul de referinta sunt mai vagi si conduc la grupari ale unor teorii ce sunt totusi diferite, chiar incompatibile din anumite puncte de vedere, in schimb cele ce decurg din optiuni de natura metodologica sunt mai bine conturate. Explicitarile de ordin metodic au facilitat si numeroase raportari critice, studii cu caracter aplicativ, preocupari mai insistente pentru a se constientiza limite ale performantelor, pentru ca prin analize comparative sa se obtina constructii tot mai performante. În acest fel s-au putut contura generatii succesive de teorii; ele se deosebesc explicit prin discontinuitatile care s-au produs in procedurile de interogare.