Pagina documente » Istorie, Arte, Teologie » Biserica si statul ca doctrine politice

Despre lucrare

lucrare-licenta-biserica-si-statul-ca-doctrine-politice
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.
lucrare-licenta-biserica-si-statul-ca-doctrine-politice


Cuprins

CUPRINS
INTRODUCERE
1.
INTRODUCERE. DESPRE TEOLOGIA POLITICA
2.
POLIS-UL SI ECCLESIA
A.
STATUL
B.
BISERICA
C.
CELE DOUA CETATI DIN PERSPECTIVA FILOSOFICA, ANTROPOLOGICA SI TEOLOGICA
3.
SFINTII SI POLITICA
4.
INDIVIDUALISMUL - PACATUL ORIGINAR AL DOCTRINELOR POLITICE
5.
DOCTRINE POLITICE
A.
LIBERALISMUL
B.
CONSERVATORISMUL
C.
SOCIALISMUL
a.
UTOPIC
b.
MARXIST
c.
MARXIST - LENINIST
d.
SOCIAL - DEMOCRATIA
D.
NATIONALISMUL: FASCISMUL, NATIONAL-SOCIALISMUL, POPULISMUL,

LEGIONARISMUL
E.
CRESTIN-DEMOCRATIA
6.
DOCTRINE POLITICE NEOPARADIGMATICE: ECOLOGISMUL, FEMINISMUL,

ECUMENISMUL SI GLOBALIZAREA
7.
MODELUL POST-BIZANTIN - O POSIBILA VIZIUNE iN MODELAREA RAPOR-

TULUI STAT - BISERICA

EXTRAS DIN DOCUMENT

?

1. INTRODUCERE

Exista o criza integrala si integratoare, un fel de „black hole”, care inghite, modifica si apoi anihileaza. Dinauntrul vartejului” neantizarii generalizate, razbat disonant „urletele de manie”, apelurile disperate ale „atomilor” sociali, culturali, religiosi... Criza nu mai e ceva nou, este ceva panistoric. Daca cineva se trezeste si spune ca „suntem in criza!”, nu il crede nimeni, in sensul ca nu-l intelege sau nu vrea sa-l inteleaga. Sa spui ca „e criza, dom'le!” este un truism. Tocmai de aceea nu mai poate fi crezut.

„Petrecerea” panistorica in criza netezeste asperitatile sensibilitatii superioare ale „cetateanului” si totodata, in cazuri cu totul exceptionale, sensibilitatea poate fi activata providential in „persoane”. „Persoanele” pot urma sau nu sensibilitatii intrinsece de a denunta „le mal du siècle”. Pot sa o denunte in doua directii, urmand instanta "infailibila" a „ratiunii”, a desteptaciunii de tip „zoologic” a propriei „inteligente” (creierul produce idei, concepte, sisteme infailibile, asa cum stomacul produce sucul gastric pentru a dizolva alimentele ingerate; sau poate urma instanta de drept infailibila a unicei Inteligente necontingente printr-o legatura personalist-sinergetica si despatimita cu Aceasta.

Si vulgul, socialul, „societatea civila”, „comunitatea”, etc. descopera tragedia vietuirii, caderii in istorie, plangandu-se ca „toate merg prost”. Aceasta nu comporta dimensiuni metafizice, ci de-a dreptul biologice. Constatarea nu transforma cuvantul golit de esenta, ci numai cuvantul esential, constructiv, factic.

Suportul cuvantului este persoana. Personalitatea da caracter personal existentei (entitatii individului). Caracteristic persoanei este alteritatea si constiinta de sine. Acestea nu sunt, din nou, un produs al gandirii, o functie a creierului, (a inteligentei), si aici ne referim la constiinta propriei identitati, ego, existente 1. Persoana implica in virtutea alteritatii sale altaalte persoanapersonae (persoana – persona, ?????????- de la ???? –???? = a sta fata in fata) 2.

Persoana poate fi religios-profetica, politica, culturala, poate fi individuala sau colectiva, in nici un caz una universala. Persoana are unicitate. Unicitatea da numele 3. Deci nu vorbim despre „ceva” abstract, ci despre „ceva” concret. Asertiunile intelectualiste, in ceea ce priveste problema persoanelor, nu au loc in abordari filosofico-politice determinist-rationaliste.

Si totusi, societatea si „stiinta” acesteia, precum si stiinta „manifestarilor” acesteia - politologia - se hazardeaza in continuare in a disocia personalismul societatii si umanitatii in esichiere, proprietati, caracteristici, sisteme.

În aceasta directie, Biserica, si ne referim aici la Biserica Ortodoxa are „nefericirea” sau ocazia de a se confrunta, mai mult sau mai putin violent, atat cu socialul, cat mai ales cu corpusculul ideologic care il genereaza. „Civitasul”, „polisul”, socialul, continua sa gliseze din ce in ce mai mult spre exteriorul identitatii sale si, evident, Biserica nu poate ramane indiferenta, mai ales ca o buna parte din corpusul social, cel putin nominal, intra in consistenta ei. De altfel, dupa cum bine observa cardinalul Christoph von Schonborn, criza „polisului” si cea a „ecclesiei” nu pot fi separate intrucat viata crestina care subzista in viata Bisericii este integrata organic in viata tarii originare si a societatii. Ba mai mult, insasi Biserica are de suferit in urma mediatizarilor negative si unilaterale ale acestei crize care pare sa atinga social chiar pe ea 4. „Civitasul”, sau ca sa uzitam un termen la moda, „societatea civila” isi repudiaza cu inversunare si sistematic constanta metafizica, in general, si pe cea crestina, in special, isi asasineaza „civilizat” (ideologic) parintii - mostenirea etno-lingvistica, cea culturala a antichitatii greco-latine (rudenia culturala) si cea crestina (rudenia moral-religioasa) 5. Mai plastic, vorbim despre „taierea cracii de sub picioare”, si a obligativitatii „mortii caprei vecinului”. Situatia este cu atat mai dramatica cu cat „proeminentele” laice, declarate de la caz la caz, alchimic si cameleonic, ortodocsi, catolici, liber-(ne)cugetatori, se pronunta raspicat pentru accentuarea secularizarii societatii, precum si a misiunii Bisericii in societate 6, precum si separarea acesteia cat mai pronuntata de societate/stat, inhatarea frateasca a prerogativelor/puterii ei, a ei catre stat si a asezarii ei in rand cu celelalte „comunitati” religioase sau chiar supunerea ei. De aici, se constata o retinere sau poate o frica nejustificata in a se aborda, misiologic, evanghelizator, politica, de catre o anume patura eclesiastica, mai ales in contemporaneitate,mai ales acum, cand fenomenologia politica este atat de complexa. „Certarea” politicului de catre Biserica este cu atat mai necesara, cu cat politicul se distanteaza din ce in ce mai mult de sacru. Politicul - cu pretentia de a se intitula cat mai umanist - se dezumanizeaza si exploateaza abstract „pro domo sua”, in mod unilateral, necesitatile urgente ale polisului alunecat „volens nolens” in biologic, totodata excluzand agresiv „alma mater” care ii este suport energetic - Biserica. Aceasta se retrage timorata, „aghezmuind” totusi, din ratiuni practice, actiunile lui. A nu se confunda, totusi, politicul, ca manifestare genetica, cu partile lui de manifestare, dupa cum nici Biserica nu se poate confunda cu o anumita ierarhie servila. Politia, manifestare fireasca a societatii umane, nu poate si nu trebuie confundata cu unele din actiunile denaturate, antiumane si de aici anticrestine ale acesteia. În paralel, actiunile „curbate”, servile, ale unor membri ai Bisericii in fata politicului „rau”, nu se suprapun cu trupul infailibil al Bisericii, identic cu al Mantuitorului Hristos Însusi.

Dilemele/conflictele generate de secularism, ca de exemplu cea dintre nationalism si universalism (internationalism), individualism si colectivism, creationism si evolutionism, ecumenism si prozelitism, etc. sunt produsul unei mentalitati unilaterale, redentioniste, de factura rationabila, care nu pot cuprinde realitatea in complexitatea ei organica, si acestea s-au multumit cu fragmente de adevar care s-au transformat in tot atatea ideologii. Este vorba despre antropocentrism radical care impinge omul spre o lume artificiala care nu mai vrea sa tina cont de legile lui Dumnezeu imprimate ontologic in el si in natura lucrurilor din jurul sau 7.

Cand vorbim de politica secularista, ne referim fie la clasa, oligarhia politica, oricare ar fi ea, fie la forta brutala, irationala, care este generata de social/masa. Anumiti oameni ai Bisericii s-au lasat ispititi in a sluji „leviathanul” politic, bineinteles din ratiuni practice si administrative, din prevedere, din naivitate, sau de-a dreptul de frica. Are dreptate Gustave Thibon, cand spune: „nu de ieri clerul flateaza oamenii Puterii. Astazi el lauda democratia asa cum odinioara tot el lauda socialismul, nu in calitate de putere de fapt..., ci de putere a carei ascensiune o prevedea intr-un viitor apropiat”... E normal ca autoritatea religioasa sa nu obstructioneze autoritatea politica si sa traiasca in buna intelegere cu ea. Lucrul care ne socheaza, insa, e de a o vedea atasandu-se de puterea temporala cu o deconcertanta slugarnicie. Si mai adauga: „Daca as fi rau - m-am gandit adesea la asta si ar fi o pomana pentru anticlericali, dar ei sunt prost informati - as face o antologie a mandatelor episcopale de la Revolutia franceza pana in zilele noastre. Ati vedea atunci, de la un regim la altul, gradul cu care fiecare regim a putut fi exaltat intr-un mod lipsit de orice masura. Sa luam, pentru inceput, declaratiile episcopilor referitoare la Napoleon cel Mare. Am auzit un anumit text - nu mai stiu exact al cui anume - in care, dupa victoria de la Austerlitz, un episcop, facand paralela intre Napoleon si Alexandru cel Mare, in care Napoleon juca, de altfel, rolul principal (retineti faptul ca, din punct de vedere strategic si al valorii militare, aceasta paralela putea sta in picioare), concluziona: „Dar in timp ce Alexandru lupta manat de o ambitie de nepotolit, timidul Napoleon nu-si ridica sabia decat pentru a apara drepturile lui Dumnezeu.” Daca e sa-l caracterizati pe Napoleon, „timid” si „modest”, sunt oare cuvintele care ne-ar veni pe buze? Trebuie sa fii, intr-adevar, episcop ca sa faci o astfel de descoperire! Apoi laudele aduse Restauratiei, laudele aduse Revolutiei de la 1848... Episcopul cutare planta in 1848 copacul Libertatii, dar trei ani mai tarziu, cand Ludovic-Napoleon ajunsese la putere, el il tamaia pe „noul Constantin care ne-a salvat de hidra anarhiei”. Si asta continua: „Franta e Pétain!” si „Pétain e Franta!”. ”Cativa ani mai tarziu de Gaulle este comparat cu Sfantul Duh”. Dar mai departe spune: „Atunci cand poporul e tamaiat, nu oamenii poporului, nu saracii sunt laudati, ci aceasta imensa forta sociala care constituie masa saracilor. Prin urmare, Puterea este cea care e adorata.” 8

S-ar putea spune ca numai Occidentul crestin s-a confruntat cu astfel de situatii hilare si totodata, suparatoare. Dar nu si rasaritul crestin, sau mai degraba o anumita clasa eclesistica „s-a curbat” in fata hegemoniei Puterii. Ne place sau nu, este un adevar, chiar daca a fost grijuliu cosmetizat. Este suficient sa ne amintim cazuistica recenta despre osanalele aduse „marelui stegar al pacii, Iosif Visarionovici Stalin” sau „mult iubitului si stimatului conducator al Republicii Socialiste Romania, domnul Nicolae Ceausescu” si „marele artizan al pacii” etc.. Putem gasi, de altfel, si alte nenumarate „artificii stilistice” daca cercetam amanuntit diversele reviste teologice dintre anii 1948-1989. Dar o altfel de atitudine „criticista” nu ar da decat apa la moara secularismului. Paradoxal, insasi laicitatea imputa cel mai activ legatura Bisericii cu Statul. „Din lipsa unei institutii majore fata de care sa-si reverse naduful si in functie de care sa-si justifice starea de opozant, omul nostru post-comunist - si post-modern in aceeasi masura - se lupta cu morile duhului.” 9 Laicitatea sau, mai degraba, o anumita patura intelectuala, careia i se poate reprosa, sau ar trebui sa i se reproseze o ingustare „facuta” a orizontului propriu, dar si prejudecati si carente de cultura generala incrimineaza procustian „pacatul” „colaborationismului” Bisericii cu structurile Statului. De altfel, Biserica este singura „institutie” care a supravietuit oricaror incercari in istorie, ori tocmai aceasta perenitate istorica a Bisericii pe care „nici portile iadului nu o biruiesc” - sau mai plastic, „civitas terrena sive diaboli” trezeste frustrarea celor care maimutaresc sfertodoct sistemele ideologice „care se poarta”10.

Astfel, ideologia laicatului atinsa in forme extreme de tarele enciclopedismului iluminist si Revolutiei franceze prin „platforma-program” a pluralismului tolerantei si ecumenismului „amendeaza sever orice expunere publica de simboluri contrare profanului”, iar „prezenta sociala a Bisericii este un abuz si un indiciu clar de fundamentalism”11.

Scopul ultim al ideologiei laicitatii este ghetto-izarea prin relativizare a dimensiunii spirituale din spatiul consacrat, a mesajului autentic eclesial prin incurajarea unui pluralism „eretic”, fals, si a unui si mai fals ecumenism 12. Minoritatea „(i)lumi-nata” sfertodoct, nu mai accepta majoritatea. Dictatura minoritatii „democratice” se transforma dintr-un „totum” inclusiv intr-unul substitutiv, „facandu-se pe sine fara a avea o reala comunicare cu aceasta. Sub pretextul „autonomiei”, a pluralitatii opiniei, invocand consensul , unitatea si infailibilitatea politica, vad in Biserica singurul dusman, indreptand asupra ei un intreg arsenal mass-media, avand totodata si experienta in exercitarea tacticilor „militare” politice.” 13. Modul lor de mani-festare este asemenea cu a potailor care latra isteric, repezindu-se asupra interesului care intra in ograda, interesul fiind aici Biserica, care „indrazneste” sa patrunda in mundan. Bineinteles ca potaile sunt priponite in lant si de aceea nu se pot repede mai mult decat le permite lungimea lui! „Intrusul” poate fi chiar stapanul ograzii, dar pe care potaile nu-l mai recunosc de stapan, iar lantul e pus chiar de el! Solutia? Stapanul – „intrusul” trebuie sa puna mana pe bat. O astfel de atitudine trebuie sa aiba si Biserica fata de cei care confunda critica cu criticismul, pluralismul cu mitocania stilata, sau, dupa caz, „europeana”, trupul sau infailibil, care e in realitate al lui Hristos, cu oricare alt grupuscul confesional eretic.

Revenind la prima afirmatie: „e criza, dom'le!”, aceasta a devenit un fel de „loc comun al discursului contemporan” 14. Razvan Codrescu subliniaza paradoxul de a trai confortabil tocmai in epocile de criza. El spune ca: „individul pare mai putin responsabil („Criza e de vina”!) si se poate instala intr-un negativism perpetuu (epocile de criza sunt epoci prin excelenta criticiste; de altfel, cuvintele „criza” si „critica” au aceleasi etimon grecesc - ??????? – „a judeca”. În absenta crizei, exigentele ar fi mult mai mari pe toate planurile, iar insul ar trebui sa se defineasca prin pozitivitate constructiva. Lumea noastra – comparabila, tipologic, cu vechiul "alexandrinism" - este o lume de „critici”, iar nu una de „creatori”; nici nu-ti mai poti da seama daca aceasta sterilitate galagioasa constituie cauza sau efectul despre care vorbim.

„Criza este, de altfel, o notiune greu de definit. S-ar putea vorbi chiar de o criza permanenta a omenirii „cazute in istorie”. Istoria nu apare ea insasi ca o criza a Creatiei, ce se indreapta, cu succesive convulsiuni, spre marea Judecata (?????? – crisis) de Apoi.” 15. Criza cu care se confrunta "omenirea cazuta in istorie" este "criza modernitatii" avand radacinile in "umanismul prost" al Renasterii si cu radacinile politice in ideologia revolutionara de sorginte masonica. Criza aceasta, pe care batranul Caragiale a „taxat-o” necrutator prin vorbele guralivului Mitica de pe malul Dambovitei sau de pe aiurea: „...nu mai merge, monser, ma-ntelegi...”, criza aceasta de care ne plangem in mod banal si fad, nu este o criza de forma, ci una de fond.

Daca se vorbeste enorm de „criza economica”, „criza sociala” se vorbeste tot mai putin de o „criza morala” sau de o „criza religioasa”. Se vorbeste vag de o „criza a culturii”. Însasi cultura este ea insasi decultizata, desprinsa si certata de cult, dezeticizata si despiritualizata. „Adevarata criza de fond este cea morala, spirituala: nu cea a infaptuirilor omului, ci cea a omului insusi.”16 Criza moderna este identica cu dez-dumnezeirea. Lupta cea buna, in sens paulinic, se da in noi mai intai, asa ca lupta ad extra cu lumea este inutila daca nu incepe cu Armaghedonul interior.

Criza moderna nu se poate rezolva fara o noua in-dumnezeire, reincrestinare a lumii. „Cautati mai intai Împaratia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate celelalte se vor adauga voua... Si aceasta Împaratie incepe dinlauntrul vostru” (Luca 17, 21) si „Lumina lumii” nu-i decat stralumina Duhului care „se roaga in noi cu suspine negraite” (Romani 8, 26)17.

NOTE

1. INTRODUCERE

1. Christos Yannaras, Abecedar al credintei, Editura Bizantina, Bucuresti, 1996, p.42.

2. Ibidem, p. 43, v. si N. Berdiaev, Despre sclavia si libertatea omului, Editura Antaios, Oradea, 2000, cap. Persoana, p. 23-60.

3. Ibidem, p.44.

4. Cardinal Christoph von Sch?nborn, Oamenii, Biserica, Tara, Editura Anastasia, Bucuresti, 2000, p. 20.

5. Razvan Codrescu, Homo Europaens – intre ontologie si ideologie – serie de conferinte si comunicari Romfest, 2000, p. 16.

6. Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Hristos, Biserica, Societate, Editura Institului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1998, p.6.

7. Ibidem, p. 7.

8. Gustave Thibon, De la divin la politic, Editura Anastasia, Bucuresti, 1997, p.83-85.

9. Radu Preda, Biserica in stat, Editura Scripta, 1999, p.13.

10. Ibidem; v. si Alexandru Zub, Teologie si politica in epoca regenerarii nationale, in Dacia literara, nr. 31 (1998), 1-4.

11. Ibidem, p. 13, v. si Dan Ciachir, Noi si democratia crestina, in Curentul, 28 decembrie 1998, p. 18: “Anumite antipatii care se proiecteaza asupra Bisericii Ortodoxe au fost si sunt preluate dupa antipatiile pe care intelectualitatea apuseana, indeosebi cea de stanga le-a avut fata de Biserica Romano-Catolica”.

12. Ibidem, p. 14.

13. Ibidem, p. 15.

14. V. Razvan Codrescu, Spiritul dreptei, Editura Anastasia, Bucuresti, 1997, p.66-70.

15. Ibidem, p. 66-67; v. si H. I. Marrou, Teologia istoriei, Editura Institutul European, Iasi, 1995, p. 45: “Esecul, cel putin relativ, este legea intregii istorii, loc al atator retrageri si unde chiar si victoriile, scump platite, raman precare. Sa privim lucrurile in fata: ca sa nu fie amenintata de serbeziciune legea crestina trebuie sa se confrunte cu aceasta viziune sinistra, trebuie sa simta pe frunte aripa infricosatoare a disperarii. Numai atunci se va manifesta fara confuzie si transfer iluzoriu, intelegand ca, prin aceste drame, suferinte si esecuri aparente, planul divin al mantuirii se realizeaza totusi.”16. Ibidem, p. 69.17. Ibidem, p. 69-70; v. si Fer. Augustin, Sermones, 179, 1, apud, R. Codrescu, Spiritul dreptei, p. 70: “Verbi enim Dei imanis est forinsecus praedicator qui non est intus auditur – Zadarnic este cuvantul predicatorului care vorbeste altora ceea ce n-a auzit mai intai inauntrul sau.”

2. DESPRE TEOLOGIA POLITIC?

Teologia politica? De ce nu? Cam in acest fel ar putea fi intitulata jurisprudenta Bisericii in raport cu Statul. Statutar, Biserica si-a delimitat clar inca de la inceput atitudinea sa fata de Stat. Însusi Dumnezeu-Omul, Mantuitorul Hristos, circumscrie transant raportul Suveran – supusi, politica – membrii Bisericii (Matei 22, 15-21; Marcu 12, 13-17; Luca 20, 20-26; Romani 13, 7; Proverbe 24, 21). Conceptual si terminologic, ar insemna imbinarea teologiei cu politicul, desi denumirea data jurisprudentei Ecclesiei fata de Politic comporta anumite inexactitati.