Pagina documente » Drept » Capacitatea juridica civila a Ministerului Apararii

Despre lucrare

lucrare-licenta-capacitatea-juridica-civila-a-ministerului-apararii
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.
lucrare-licenta-capacitatea-juridica-civila-a-ministerului-apararii


Cuprins

Cuprins
Introducere..6
Capitolul 1. Persoana juridica - notiuni generale ..............8
1.1. Persoana juridica - subiect de drept ..8
1.1.1. Teorii cu privire la persoana juridica ..........10
1.1.2. Definirea notiunii de persoana juridica .......12
1.1.3. Cadrul legal ....15
1.1.4. Clasificarea persoanelor juridice .............15
1.1.5. Modul de infiintare, atributele de identificare, reorganizarea si incetarea persoanelor juridice de drept public .......19
1.2. Elementele constitutive ale persoanei juridice 26
1.2.1. Continutul elementelor constitutive ale persoanelor juridice ...26
1.2.2. Importanta juridica a elementelor constitutive...........30
Capitolul 2. Continutul capacitatii juridice civile a persoanelor juridice ...32
2.1. Capacitatea juridica civila a persoanelor juridice ..........32
2.1.1. Corelatia capacitatii civile a persoanei juridice cu capacitatea
juridica a acesteia ..........32
2.1.2. Structura capacitatii civile a persoanelor juridice ......33
2.2. Capacitatea juridica civila de folosinta a persoanelor juridice ......34
2.2.1. Definirea notiunii .........34
2.2.2. Caractere juridice .........35
2.2.3. Continutul capacitatii de folosinta .............35
2.3. Capacitatea juridica civila de exercitiu a persoanelor juridice ......41
2.3.1. Definirea notiunii .........41
2.3.2. Continutul capacitatii de exercitiu .............42
2.4. Capacitatea juridica civila a persoanelor juridice de drept public 45
Capitolul 3. Capacitatea juridica civila a Ministerului Apararii .....48
3.1. Locul Ministerului Apararii in cadrul sistemului autoritatilor tarii ........48
3.2. Ministerul Apararii - persoana juridica de drept public; elemente constitutive 49
3.2.1. Ministerul Apararii ca persoana juridica de drept public - particularitati ..........49
3.2.2. Elementele constitutive ale Ministerului Apararii ca persoana juridica .............50
3.3. Capacitatea juridica civila a Ministerului apararii .........52
3.3.1. Capacitatea juridica civila de folosinta a Ministerului Apararii .............52
3.3.2. Capacitatea juridica civila de exercitiu a Ministerului Apararii .............54
Capitolul 4. Acte juridice civile incheiate in nume propriu de Ministerul Apararii ....58
Concluzii ..............66
Bibliografie ..........68

EXTRAS DIN DOCUMENT

?Introducere

La temelia dreptului civil – ca drept privat prin excelenta – se afla si trebuie sa ramana individul, omul ca subiect de drept distinct, autonom, denumit persoana fizica, precum si acele drepturi individuale care, de obicei, izvorasc din exercitiul liberei vointe a omului. Este, insa, de subliniat ca drepturile individuale sunt tarmurite de drepturile si interesele firesti ale colectivitatii, exprimate prin norme juridice cu caracter imperativ a caror totalitate constituie ordinea publica a statului.

Ar fi insa gresit ca de aici sa se traga concluzia ca aceste drepturi individuale apartin, in exclusivitate omului privit ut singuli, ca persoana fizica. Ele apartin, in egala masura, in limitele specialitatii capacitatii de folosinta, si persoanelor juridice – categorie mare de subiecte de drept civil care indeplineste un rol important in viata economico-sociala.

Normele dreptului civil reglementeaza statutul persoanelor juridice. Dintre cele doua mari categorii de persoane juridice – publice si private - , aceste norme se refera, inainte de toate, la persoanele juridice de drept privat. Marea controversa dintre dreptul civil si dreptul administrativ este cu privire la reglementarea persoanelor juridice de drept public. Antonie Iorgovan subliniaza faptul ca statul, comuna si judetul sunt „personificate”, adica au initiativa, raspundere si capacitate juridica de a face atat acte de putere publica, cat si acte patrimoniale. Acest motiv il face pe autor sa conchida ca statul si unitatile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice, politico-teritoriale, adica persoane juridice care au dreptul de comanda, putand aplica constrangerea in limitele unui teritoriu. Aceste persoane juridice participa, in primul rand, la raporturile juridice de drept public, avand drepturi si obligatii corespunzatoare acestui domeniu juridic. Însa, aceste subiecte de drept participa si in raporturi de drept privat, inclusiv in cele de drept civil, in care au aceeasi pozitie juridica de egalitate ca si subiectele de drept privat.

Orice persoana juridica este titularul capacitatii juridice (careia i se spune si capacitate de drept). Prin aceasta capacitate intelegem aptitudinea de a avea drepturi si obligatii de orice fel, deci nu numai civile, precum si de a le exercita, respectiv executa in conditiile legii. Este vorba de o capacitate juridica unica, ce apartine oricarui subiect de drept. Avand in vedere ca o persoana juridica participa in diferite feluri de raporturi juridice, apartinatoare diferitelor ramuri de drept, sfera acestor raporturi juridice este determinata pe categorii de persoane juridice, de limitele obiectului de activitate pentru care a luat fiinta subiectul de drept respectiv.

Ministerul Apararii este o persoana juridica de drept public infiintata prin lege. Ca orice subiect de drept public, capacitatea juridica civila a Ministerului Apararii cuprinde cele doua forme: capacitate juridica civila de folosinta si capacitate juridica civila de exercitiu. Continutul celor doua forme se incadreaza in limitele principiului specialitatii capacitatii de folosinta.

Actele incheiate de Ministerul Apararii sunt supuse unui regim special. În principal, aceasta persoana juridica de drept public se supune unui regim juridic de drept public, avand in vedere patrimoniul sau format in mare parte din bunuri proprietate publica a statului, adica de importanta generala. Bunurile proprietate privata sunt supuse unui regim de drept privat, astfel, Ministerul Apararii participand la raporturi juridice de drept civil, comercial.

Capitolul 1. persoana juridica – notiuni generale

1.1. Persoana juridica – subiect de drept

Cata vreme traieste in sanul naturii, omul este animal, individ redus la nivelul nevoilor biologice. O data grupati in societati civile organizate politic, oamenii capata o noua dimensiune, aceea de purtatori de drepturi si obligatii. Din acest punct de vedere ei sunt persoane participand la viata juridica ca subiecte ale raporturilor de drept, fie individual – in calitate de persoane fizice, fie in colectivitate – in calitate de persoane juridice [1 V. Hanga, Drept privat roman, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1978, pag. 158 ].

Pentru aceste considerente, majoritatea doctrinei juridice defineste persoana ca fiind orice fiinta capabila de a avea drepturi si obligatii, deci, de a fi subiect de drept [2 N. Titulescu, Drept civil, editie ingrijita de V. Popa, Ed. AllBeck, Bucuresti, 2004, pag. 11; A. Suba, Persoana fizica si persoana juridica, Note de curs, Editura PUR, Timisoara, 1994, pag. 7; Gh. Beleiu, Drept civil roman. Introducere in dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Editura Sansa SRL, Bucuresti, 2000, pag. 287;].

Dreptul roman a cunoscut atat teoria persoanei fizice, cat si teoria persoanei juridice, insa aceasta din urma a fost dezvoltata si aprofundata de-abia in dreptul modern [3 I. C. Catuneanu, Curs elementar de drept roman, Editura Cartea Romaneasca, Cluj- Napoca, 1924, pag. 125;].

Subiectul de drept, desemnat cu numele de persoana, se manifesta in contextul vietii sociale ca titular de drepturi si obligatii. În aceasta calitate, pe care legea o recunoaste nu numai indivizilor, ci, in anumite conditii, si unor grupuri organizate, oamenii stabilesc intre ei diverse relatii, raporturi sociale. O mare parte dintre aceste raporturi sociale, intrand sub incidenta normelor juridice, se metamorfozeaza in raporturi juridice. În acest cadru are loc exercitarea drepturilor recunoscute de lege si se impune executarea obligatiilor valabil asumate. Ca urmare, constatam: calitatea de subiect de drept este in permanenta dublata de calitatea de subiect a raportului juridic.

Cuvantul persoana are ca sursa etimologica limba latina. Astfel, notiunea de „persoana” provine din phersum [4 V. A. Meillet, Histoire de la langue latine, 1928, pag. 84], termen ce desemna masca pe care actorii o purtau in amfiteatru, masca ce ii dadea vocii actorului un volum mai mare [5 St. Cocos, Drept roman, Editura Lumina Lex, Bucuresti 1998, pag. 86]. S-a ajuns la sensul juridic al cuvantului „persoana”, considerandu-se ca individul, in viata juridica, are un rol de jucat, precum actorul – persoana [6 C. Tomulescu, Manual de drept privat roman, Bucuresti, 1958, pag. 156]. Persoana, in dreptul roman, putea fi un om, dar putea fi si o colectivitate, de pilda, o cetate. La Roma nu era de ajuns, pentru a fi persoana, sa fii om. Strainii, la inceput, si sclavii nu au fost considerati persoane. Numai prin dezrobire, din obiect de drept sclavul devenea subiect de drept [7 E. Levy, „Z. S. St.” 1961, pag. 145; Sciascia, SA I, 1953, pag. 447].

În acelasi timp cu termenul „persoana”, romanii mai intrebuintau, pentru a desemna conceptul de subiect de drept, si pe acela de „caput”, ceea ce inseamna cap, adica partea superioara a corpului omului, partea abstracta prin care el gandeste. În dreptul roman, capacitatea juridica se caracterizeaza prin cuvantul caput, precum in regula: servus nullum caput habet ( sclavul nu are capacitate) [8 Gaius, Institutiunile, Editura Academiei, Bucuresti, 1982, I. 16. §4], sau dupa cum rezulta din regula capitis deminutio – micsorare a capacitatii. De la acest cuvant provine notiunea de capacitate.

Termenul in sine, „persona – personare”, ca verb, are semnificatia „a rasuna, a face zgomot”, iar substantivul „persona” semnifica, pe de o parte, masca cu lamele metalice si sonore pe care artistii vechii Rome o puneau pe cap pentru a-si spori volumul vocii, dar si, in sens figurat, notiunea de „figura” a cuiva.

Dictionarele mai atribuie cuvantului „persona” si semnificatia de „personaj de teatru”, cu sensul de „rol” ceea ce, dealtminteri este cat se poate de firesc, avand in vedere ca pentru fiecare rol se utiliza o masca determinata, invariabila. De asemenea, sensul de „figura”, „statuie”, dar si „om” completeaza sfera de semnificatii a latinescului „persona”.

Interesant este, insa, faptul ca in vechiul drept romanesc se exprima ideea de persoana prin notiunea de „obraz” sau „fata”, desi Codul Calimach foloseste in tot cuprinsul partii I notiunea de „persoana” [9 Articolul 26 din Codul Calimach stipuleaza: „persoana se zice in legi, omul care are intr-un stat, stare politicoasa, adica drepturi si indatoriri”].

Preluand institutiile fundamentale din dreptul privat roman, dreptul civil modern foloseste diviziunea in persoane fizice si persoane juridice sau morale [10 Vechea doctrina din perioada interbelica, in special, foloseste si notiunea de persoane imaginare sau fictive pentru ceea ce astazi este cunoscut cu denumirea de persoane juridice.].

Persoana fizica desemneaza orice fiinta umana. Mentionam ca nu intotdeauna s-a acceptat aceasta idee, astfel incat o indelungata perioada din istoria omenirii s-a considerat ca sclavul nu este fiinta umana si, in consecinta, nu are drepturi si nu isi poate asuma obligatii.

Persoanele juridice sunt fictiuni juridice carora legea le-a dat personalitate juridica pentru a le permite sa-si exercite anumite drepturi si sa-si execute anumite obligatii, cum ar fi, de exemplu, statul, societatile comerciale, comuna, asociatiile si fundatiile etc. Notiunea de persoana juridica poate fi utilizata pentru a distinge activitatea privata si activitatea profesionala a unei persoane fizice, astfel ca un intreprinzator care nu doreste sa antreneze intreg patrimoniul de care dispune intr-o activitate profesionala, isi poate constitui o societate cu raspundere limitata, unipersonala, dotata cu personalitate juridica, deci un subiect de drept distinct, cu un patrimoniu diferit de cel al persoanei fizice, intreprinzatorul unic actionar.

Premisa ca o persoana sa fie subiect de drept este recunoasterea capacitatii ei juridice de legea in vigoare.

1.1.1. Teorii cu privire la persoana juridica

Natura persoanei juridice a facut obiectul de controversa, de-a lungul timpului fiind elaborate mai multe teorii.

a) Teoria fictiunii. Prima tentativa de rezolvare teoretica a problemei naturii persoanelor juridice o intalnim la Sini Caldus Fliscus (papa Inocentiu al IV-lea) jurist canonic, care in secolul al XIII-lea a cautat sa explice cum de este posibil ca o asocitie de persoane fizice sa fie considerata o singura persoana, un singur subiect de drept. Aceasta problema si-a pus-o cu privire speciala la asezamintele bisericesti. Concluzia la care a ajuns este ca temeiul considerarii acestor asociati ca o persoana este o fictiune. Persoana juridica se prezinta astfel ca o „persoana inchipuita”, un fel de imagine, „care se percepe mai degraba cu mintea, decat cu simturile” [11 I. Cristian, Teoria persoanei juridice, Editura Academiei, Bucuresti, 1964, pag. 84]. Autorul fictiunii este legiuitorul, care extinde calitatea de persoana la entitatea creata artificial [12 Y. Eminescu, Teoria generala a personalitatii juridice, in Subiectele colective de drept in Romania, Editura Academiei, Bucuresti, 1981, pag. 7].

Pornind de la acest fundament, R. von Savigny a elaborat teoria sa – devenita clasica – in secolul al XVIII-lea. Teoria clasica a fictiunii considera ca persoanele juridice sunt subiecte de drept, care nu exista decat scopuri juridice. Pe cand persoana fizica exista in realitate, iar dreptul nu face altceva decat sa o recunoasca ca subiect de drept, persoana juridica are o existenta pur juridica, generata de o concesiune legala din partea legiuitorului, care o instituie [13 R. Saleilled, De la personalité juridique, Histoire et theories, ed. a 2-a, Paris, 1922, pag. 359 ].

La sfarsitul secolului al XIX-lea teoria fictiunii aparea ca depasita, fiind formulate unele opinii care, desi nu s-au cristalizat ca teorii ale personalitatii juridice, au constituit, totusi, critici la adresa teoriei dominante pana atunci.

Astfel, R. von Ihering arata ca a fi subiect de drept inseamna a fi subiectul unor interese protejate de drept [14 Y. Eminescu, op. cit., pag. 17 ] si ca adevaratele subiecte de drept nu sunt persoanele juridice, ci membrii care le alcatuiesc, persoana juridica nefiind decat o forma de manifestare, in raporturile juridice, a persoanelor fizice care o compun.

b) Teoria realitatii. Promotorii tezei realitatii inteleg persoana juridica fie ca expresie a vointei grupului, distincta de vointa indivizilor ce o alcatuiesc (realitatea sociologica), fie ca entitate organizata care urmareste satisfacerea unui scop propriu (realitatea tehnica) [15 R. Martin, Personne et sujet de droit, in RTD civ., vol. XXXIX/1981, pag. 795-796].

Varianta realitatii sociologice, dezvoltata in Germania secolului al XIX-lea, a avansat ideea ca, de indata ce o grupare de indivizi poate sa exprime o vointa colectiva, distincta de vointele individuale ale membrilor sai, devine o persoana juridica apta sa dobandeasca drepturi si sa-si asume obligatii. Interventia legislativa nu este necesara in procesul de creare a noului subiect de drept, caci acesta deja exista, de la momentul manifestarii de vointa. Statul este chemat doar sa il recunoasca drept titular de drepturi si obligatii, asa cum procedeaza si in cazul persoanelor fizice.

În varianta realitatii tehnice, persoana juridicaexista de indata ce grupul are o organizare suficienta pentru a pune in miscare propria vointa, indreptata spre atingerea unui scop determinat, distinct de interesele individuale. Desigur, persoana juridica in raporturi juridice, reprezentata fiind de catre organele de conducere. Aceasta realitate de ordin tehnic nu contrazice insa existenta entitatii colective ca realitate juridica. De altfel, procedeul reprezentarii nu este strain vietii juridice. Nu numai persoanele juridice, dar si minorii fara capacitate de exercitiu si incapabilii sunt reprezentati la incheierea actelor juridice.

Aparuta ca reactie la fictiune, teza realitatii, tehnice sau sociologice, anihileaza rolul statului in crearea subiectului colectiv de drept. Acreditarea ideii ca orice colectivitate care dispune de un scop si o organizare proprie devine, de plin drept, persoana juridica, indepartand astfel in totalitate interventia legiuitorului, este ea insasi o fictiune [16 O. Ungureanu, C. Jugastru, Drept civil. Persoanele, Editura Rosetti, Bucuresti, 2003, pag. 248-249].

c) Teoria realitatii concrete a aparut la finele secolului al XIX-lea in doua curente: in varianta teoriei organice se considera ca persoana juridica este o realitate de fapt si nicidecum o fictiune; in varianta teoriei vointei colective se apreciaza ca un colectiv poate fi privit ca o persoana daca are o vointa colectiva distincta de vointele individuale [17 V. Val Popa, Drept civil. Partea generala. Persoanele, Editura All Beck, Bucuresti, 2005, pag. 421].

d) Teoria patrimoniului de afectatie exprima ideea ca persoana juridica este un simplu patrimoniu impersonal, care nu apartine in colectiv asociatilor, ci scopului, destinatiei pentru care a fost constituit.

e) Teoria proprietatii colective a fost promovata de juristul francez Marcel Planiol. În conceptia lui, persoana juridica desemneaza existenta unor bunuri colective constituite ca mase distincte in posesia unui grup de oameni, si ca urmare, ideea personalitatii morale trebuia inlocuita cu aceea de proprietate colectiva.

f) Teoria colectivului sustine ca fundamentul persoanei juridice il constituie, in primul rand, intregul popor in calitatea sa de proprietar unic si exclusiv al bunurilor si mijloacelor repartizate de stat diferitelor organizatii pentru a le servi la exercitarea atributiilor si la indeplinirea sarcinilor stabilite prin planul economic.

O varianta mai recenta a teoriei colectivului, teoria colectivului unic, sustine ca fundamentul persoanei juridice trebuie cautat si gasit exclusiv in colectivul sau.

g) Teoria colectivului specific sustine ca persoana juridica, indiferent de natura ei este o emanatie a colectivului de oameni ai muncii, care in cazul asocitiilor sunt reuniti in virtutea calitatii de membru, iar in cazul institutiilor, prin raporturi juridice de munca.

1.1.2. Definirea notiunii de persoana juridica

În dreptul privat, in functie de teoria de la care s-a pornit, persoana juridica a fost reglementata in mai multe feluri. Reglementarile legale nu fac trimitere directa la una sau alta dintre teorii. Totusi putem considera ca facand parte din regimurile juridice influentate de teoria fictiunii pe acelea care acorda functie constitutiva de persoana juridica actului prin care statul admite functionarea acestui subiect de drept. În opozitie cu aceste reglementari, teoriile realitatii, mai cu seama teoria institutionala a lui Saleilles si teoria realitatii tehnice a lui L. Michoud, considera persoana juridica o realitate pe care statul, in mod legal, nu il poate nici crea si nici suprima. Statul trebuie sa recunoasca existenta lor si sa autorizeze functionarea. Aceasta recunoastere are doar caracter declarativ, prin care organul de stat constata existenta independenta a subiectului de drept respectiv.

Nu doar modul de constituire a persoanei juridice este conceput diferit de cele doua mari orientari, ci si functionarea sa, in primul rand capacitatea civila de care beneficiaza. Comparand cele doua categorii de persoane, doctrina este unanima in a accepta principiul specialitatii in cazul persoanelor juridice, fata de o persoana fizica, care are o capacitate juridica generala.

Interpretarea capacitatii de drept a persoanei juridice se face diferit in reglementarile legale influentate de teoria fictiunii si de teoria realitatii. Teoria fictiunii considerand persoana juridica rodul unei concesiuni legale, interpreteaza foarte strict specialitatea capacitatii juridice a acestor subiecte de drept si se considera ca eventuala modificare a capacitatii este posibila doar prin modificarea actului normativ prin care s-a acordat concesiunea ce sta la baza existentei subiectului de drept [18 E. Lupan, D.A. Popescu, A. Marga, Drept civil. Persoana juridica, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1994, pag. 19-20].

Reglementarile inspirate din teoria realitatii interpreteaza mult mai elastic specialitatea capacitatii juridice a persoanei juridice. Fiind o realitate juridica, persoana juridica are toate drepturile care-i sunt necesare pentru realizarea scopurilor. Daca persoana juridica este de natura asociativa , asociatii pot modifica scopul sau, aceasta modificare avand ca efect modificarea capacitatii.