Cuprins

Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.

Extras din document

CUPRINS
Introducere ___________________ pag. 4
Capitolul I - Comunicarea ___________________ pag. 8
1. Definirea comunicirii
2. Elementele comunicirii
3. Tipuri de comunicare
4. Functiile comunicirii
Capitolul II - Fenomene care influenteazi comunicarea politici
___________________pag.23
1. Contextul in care trebuie inteleasi comunicarea politici
2. Fenomene care influenteazi comunicarea politici
Capitolul III - Comunicarea politici __________________ pag.44
1. Canale de transmitere a comunicirii politice
2. Limbajul politic
3. Forme ale comunicirii politice
4. Campania electorali si comunicarea
5. Studiu de caz: prezentarea campaniei electorale a domnului Viorel Lis
Concluzii ___________________pag.76
Bibliografie ___________________pag.78

Alte date

?

{p}

?

INTRODUCERE

Observand si analizand marile transformari din evolutia omenirii, numite de catre Alvin Toffler cele “trei valuri” – primul fiind revolutia agricola, desfasurata in urma cu zece mii de ani, al doilea val fiind revolutia industriala sau perioada “cosului-de-fum” care aducea mari schimburi tehnologice si sociale incepand pe la jumatatea anilor 1950, iar al treilea val fiind perioada “noilor culmi de comanda” moment in care principala resursa este informatia – vom intelege necesitatea si importanta aparitiei si dezvoltarii unor meserii, specializari, domenii de activitate.

Astazi, cand tehnologia moderna, accesul la computer permit unui public tot mai larg o informare diversificata si rapida, rolul informatiei reprezinta o conditie a dezvoltarii umane si a societatii in general. Tot mai frecvent in aceasta lume informationala, in aceasta lume macinata de “foamea de a sti” sunt utilizati termeni precum: “comunicare”, “mass-media”, “zvon”, “dezinformare”, “intoxicare”, “manipulare”, “feed-back”, sau constructii de genul: “comunicare eficienta”, “comunicare de masa”, “comunicare indirecta”, “comunicare orizontala”, “comunicare gestuala”, “comunicare plastica”, “comunicare politica” etc.

Desi termenul de comunicare pentru unii este nou, pentru altii pare nou, procesul propriu-zis de comunicare este la fel de vechi ca si omenirea insasi, dar permanent intr-o continua schimbare, perfectionare.

Nu numai transmiterea gandurilor, ideilor, sentimentelor i-a preocupat pe oameni din cele mai indepartate timpuri, ci si modul in care acestea sunt transmise.

De exemplu in secolul al V-lea i.e.n. in Grecia antica, mai intai in Siracuza si apoi in Atena orice cetatean liber era propriul sau avocat, isi pleda singur cauza indiferent daca era in postura de avocat sau de acuzator. Pledoariile trebuiau sustinute public in fata a zeci sau sute de jurati.

Cetateni care stapaneau arta comunicarii convingatoare se afirmau mai usor in societate, isi aparau mai bine interesele si aveau sansa de a deveni lideri politici, militari, religiosi, dobandind noi privilegii pe aceasta cale. Arta de a comunica convingator s-a numit atunci retorica si alaturi de arta si stiinta razboiului a devenit preocuparea predominanta din epoca.

Se pare ca primele elemente de teorie a comunicarii umane au fost elaborate de Corax din Siracuza care a scris “Arta retoricii” in care prezenta diverse moduri si tehnici de comunicare utile in procesele de recuperare a averilor. Mai tarziu fostul student al lui Corax, Tisias a introdus aceasta teorie in Atena, unde a gasit un termen fertil de dezvoltare. Astfel apar specialistii in retorica cunoscuti sub numele de “sofisti”. Primul renumit sofist a fost Protagoras (sec. V i.e.n.)

Cea dintai acceptiune a notiuni de retorica a fost aceea de “stiinta si arta de a convinge”. Retorica avea in vedere comunicarea in sfera juridica si politica. Indiferent daca cuvantarile aveau caracter politic, juridic sau ceremonial dupa opinia sofistului Antiphou orice discurs trebuie sa fie compus din sase parti: introducerea, expunerea de motive, prezentarea faptelor, argumentatia, probele si concluziile.

Un secol mai tarziu, Platon a introdus retorica in viata academica greaca, asezand-o alaturi de filosofie. Ea nu era considerata neaparat o stiinta deoarece nu urmarea cunoasterea a ceea ce este corect sau incorect, rational sau irational, ci cunoasterea slabiciunilor umane pentru a le putea controla si folosi in atingerea unor scopuri propuse. În viziunea lui Platon retorica insemna chiar stiinta comunicarii umane. În procesul comunicarii umane el delimiteaza cinci etape: conceptualizarea, care se ocupa cu studiul cunoasterii, simbolizarea, care studia sensul cuvintelor, clasificarea, care se ocupa cu studiul comportamentului uman, organizarea, care avea in vedere aplicarea comportamentului uman, a modului de viata in practica si realizarea care se ocupa cu studiul tehnicilor si instrumentelor de influentare a oamenilor.

Un nou drum este deschis de Aristotel, studentul lui Platon, care a scris lucrarea “Rhetorike” si care a elaborat si primul tratat de logica “Organon” in care prezinta silogismul si construieste tipul de rationament si argumentatie bazate pe silogism.

Urmatorul pas in aceasta directie este facut de filosofii romani care aduc ca noutate distinctia dintre teoria si practica comunicarii umane: teoria este retorica, practica este oratoria.

Unul dintre marii teoreticieni si practicieni ai timpului a fost si este Cicero. Dupa parerea lui Cicero scopurile retoricii constau in a dovedii, a incanta si a emotiona (ut probet, ut delected, ut flectat ).

Totodata Cicero acorda o mare atentie gesturilor pe care le considera “un limbaj pe care il inteleg si barbarii” si recomanda oratorilor ca in timpul discursului toate miscarile sufletului sa fie insotite de miscari ale trupului, de la miscari ale ochilor si degetelor pana la batai din picior in momentele culminante ale discursului.

Dupa epoca greco-romana, teoria comunicarii umane nu a mai cunoscut progrese considerabile timp de mai multe secole pana la Renastere.

Începand cu anul 1600, in epoca moderna studiul comunicarii umane a fost readus in centrul preocuparilor mai multor categorii de ganditori: filosofi, lingvisti, semioticieni, sociologi, psihologi, diplomati, creatori de publicitate, agenti de relatii publice, moderatori, mediatori, negociatori.

În ultimele decenii, stiintele comunicarii umane cunosc o dezvoltare exploziva acordand o deosebita atentie tehnicilor, formelor de comunicare, mediilor de transmitere a informatiilor, precum si mijloacelor de persuasiune, de manipulare prin intermediul comunicarii.

CAPITOLUL I

Comunicarea

1. Definirea comunicarii

Desi procesul comunicarii este foarte vechi, folosirea cuvantului comunicare, in limba de toate zilele nu se loveste de probleme speciale. Majoritatea vorbitorilor inteleg prin comunicare a aduce ceva la cunostinta, a informa sau a schimba impresii, opinii.

Termenul de comunicare incepe a fi utilizat din secolul al XVI-lea si isi are originea in latinescul “communis” care inseamna “a pune in comun”, “a fi in relatie”, fiind mai apropiat in vremea respectiva de intelesul “a impartasi”.

Din secolul al XVI–lea termenului i se asociaza si un inteles nou: “a transmite”, o data cu dezvoltarea postei si a drumurilor. Din secolul al XIX–lea sensul de “a transmite” trece pe primul plan ca o consecinta a dezvoltarii unor tehnici moderne de comunicatii – telegraful, telefonul. “În contextul noilor mijloace de comunicare – radio, cinema, televiziune – termenul adecvat ar fi cel de comunicare – difuzare”.1 Aparitia comunicarii tehnice pe langa cea naturala implica o schimbare a sensului termenului.

Întelesurile termenului de comunicare si intentia de a defini procesul comunicarii din prisma diferitelor discipline stiintifice,

modele teoretice adoptate, abordari metodologice, au creat inflatie in

1 Missika J.L., Woltons, La folle du logis. La télévision dans les sociétés contemporaines, Paris, Fayard, 1983, p.153

definirea comunicarii.

În dorinta de a intelege acest proces de proliferare semantica, cercetatorii americani Franc E.X.Dance si Carl E.Lsrson au adunat in urma cu aproape douazeci de ani intr-o carte peste 126 de definiti ale comunicarii. Cert este ca nici o formulare nu a fost exhaustiva.

Comunicarea nu reprezinta acelasi lucru pentru un biolog, un filosof, un lingvist, un sociolog, un psiholog, un cibernetician sau pentru un orator.

Astfel pentru un biolog ca Edward O.Wilson “…comunicarea este o actiune a unui organism sau a unei celule care altereaza modelele probabile de comportament ale altui organism, sau ale altei celule, intr-o maniera adaptativa pentru unul sau pentru ambii participanti”.

Bineinteles ca la o asemenea definitie se aud proteste din partea informaticienilor, sociologilor si mai ales psihologilor care nu concep comunicarea in absenta unui subiect dotat cu constiinta, chiar daca acesta nu este intotdeauna constient de informatia pe care o transmite.

Carl I.Hovland, Irving I.Janis, Harold H.Kelley inteleg prin comunicare, procesul prin care un individ (comunicatorul) transmite stimuli, de obicei verbali cu scopul de a schimba comportarea altor indivizi. Desigur ca si impotriva acestei definitii s-au facut auzite nemultumiri deoarece nu orice tip de comunicare urmareste sa provoace modificari comportamentale.

Nici definitia formulata de filosoful american Charles Morris, care a incercat sa acopere exigentele particulare ale cat mai multor discipline nu este considerata multumitoare. În viziunea lui Charles Morris comunicarea reprezinta punerea in comun, impartasirea, transmiterea unor proprietati unui numar de lucruri.

Privita cu ironie a fost definitia emisa de profesorul britanic de telecomunicatii, Colin Cherry, autorul uneia dintre primele lucrari de teoria comunicarii din literatura mondiala a domeniului, pentru care comunicarea este ceea ce leaga organismele intre ele.

Mult mai completa si flexibila este definitia elaborata de Louis Forsdale care defineste comunicarea drept procesul prin care un sistem este stabilit, mentinut si modificat prin intermediul unor semnale comune care actioneaza potrivit unor reguli.

Pentru un psiholog ca Warren Weaver, comunicarea reprezinta totalitatea proceselor prin care o minte poate afecta o alta minte.

Charles Cooley intelege prin comunicare mecanismul prin care relatiile umane exista si se dezvolta, adica deopotriva toate simbolurile spiritului si mijloacele de a le transmite in spatiu si de a le conserva in timp.