Pagina documente » Drept » Expertiza criminalistica a falsului in inscrisuri

Despre lucrare

lucrare-licenta-expertiza-criminalistica-a-falsului-in-inscrisuri
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.
lucrare-licenta-expertiza-criminalistica-a-falsului-in-inscrisuri


Cuprins

CUPRINS
CAP I : COSIDERATIUNI INTRODUCTIVE...2
1.1 Principiul aflarii adevarului - principiul fundamental al procesului penal.............2
1.2 Mijloace de proba in dreptul procesual romin6
1.3 Scurt istoric al expertizei criminalistice.......15
CAP II : MODALITATI DE FALSIFICARE A SCRISULUI SI A IMPRESIUNILOR STAMPILARE SI MIJLOACELE DE STABILIRE A FALSURILOR....... ...19
2.1 Caracteristici de identificare ale scrisului.....19
2.2 Alterarea actelor prin stersaturi.30
2.3 Alterarea actelor prin adaugiri...40
2.4 Contrafacerea scrisului sau a semnaturii......47
2.5 Datarea falsa a actelor............52
2.6 Contrafacerea actelor dactilografiate..........55
2.7 Falsificarea impresiunilor de stampila.........59
CAP I : DISPUNEREA SI VALORIFICAREA EXPERTIZEI CRIMINALISTICE....63
3.1 Pregatirea si dispunerea expertizei............63
3.2 Desfasurarea, verificarea si folosirea concluziilor expertizei............69
Anexa....77
Bibliografie...........82

EXTRAS DIN DOCUMENT

?CAPITOLUL I

CONSIDERATIUNI INTRODUCTIVE

1.1 Principiul aflarii adevarului – principiul fundamental al procesului penal

Principiile fundamentale ale procesului penal reprezinta trasaturile esentiale ale acestuia, ele constituind regulile cu caracter general in temeiul carora este reglementata intreaga desfasurare a procesului penal. Pentru prima data in legislatia noastra penala, Codul de procedura penala din 1968, consacra un capitol special regulilor de baza ale procesului penal, care au o stransa legatura intre ele, formand un sistem unitar.

Astfel, in capitolul I al Codului de procedura penala sunt stipulate regulile de baza ale procesului penal, respectiv legalitatea si oficialitatea procesului penal, aflarea adevarului, rolul activ al organelor de urmarire penala si instantelor de judecata, garantarea libertatii, garantarea dreptului de aparare, limba in care se desfasoara procesul penal.

Asadar, unul din principiile fundamentale ale procesului penal este acela al aflarii adevarului. Principiul aflarii adevarului este consacrat legislativ in numeroase texte. Dispozitia legala fundamentala care prevede acest principiu printre regulile de baza ale procesului penal se gaseste inscrisa in art. 23 C.p.p., unde se arata ca in desfasurarea procesului penal trebuie sa se asigure aflarea adevarului cu privire la faptele si imprejurarile cauzei, precum si cu privire la persoana faptuitorului [1 Codul de procedura penala al Romaniei Ed. Argessis, 1997].

Adevarul trebuie aflat numai in conditiile prevazute de lege, fara ca necesitatile principiului sa poata depasi legalitatea si cadrul impus de acestea, oricat de presante ar fi nevoile practice ale organului judiciar de a face lumina in cauza.

Aflare adevarului poate fi impiedicata de implicatiile a numeroase dispozitii legale care reglementeaza anumite institutii procesuale. De pilda, unele ingradiri ale oficialitatii in cazul neintroducerii plangerii prealabile, a retragerii acesteia sau a impacarii partilor poate zadarnici eforturile organului judiciar de a afla adevar

Solutionarea cauzei penale este imposibila fara ca organul judiciar sa nu stabileasca realitatea situatiei de fapt, precum si toate imprejurarile referitoare la persoana faptuitorului. Adevarul, in orice domeniu de activitate umana, nu se releva spontan; el trebuie descoperit si dovedit sub toate aspectele sale; numai in felul acesta se poate spune ca adevarul a fost aflat.

Aflarea adevarului cu privire la imprejurarile cauzei inseamna constatarea existentei sau inexistentei faptei pentru care se desfasoara procesul penal (ceea ce presupune cunoasterea exacta a circumstantelor de loc, de timp, de mod, de mijloace, de scop care caracterizeaza fapta), forma vinovatiei, mobilul si scopul faptei, natura si intinderea prejudiciului cauzei, precum si aspectele care influenteaza asupra raspunderii faptuitorului.

Aflarea adevarului cu privire la persoana faptuitorului inseamna deplina certitudine asupra vinovatiei celui in cauza, asupra datelor sale de identitate, de stare civila, materiala, antecedente si alte imprejurari care duc la cunoasterea multilaterala a personalitatii acestuia.

A afla adevarul in cauza penala inseamna a realiza o concordanta deplina intre situatia de fapt, asa cum s-a petrecut aceasta in materialitatea ei si concluziile la care a ajuns organul judiciar cu privire la imprejurarile respective.

Reprezentarea si aplicarea corecta a principiului aflarii adevarului in procesul penal nu poate face abstractie de intelegerea corecta a locului pe care teoria adevarului il ocupa in gnoseologia filozofica.

Înainte de a fi o categorie judiciara adevarul, dupa cum este indeobste admis, constituie o notiune filozofica. Adevarul in procesul penal reprezinta o reflectare exacta a realitatii obiective in reprezentarile si concluziile pe care organele judiciare le desprind din administrarea probelor.

Delimitand adevarul de nonadevar marea majoritate a filozofilor, de-a lungul a mai bine de doua milenii, au subliniat caracterul obiectiv al adevarului care nu depinde de vointa omului, de umanitate in genere. Înca din antichitate Aristotel afirma ca „adevarul apartine celui care considera despartit ceea ce in realitate este despartit si ca unit ceea ce este unit, precum este in eroare acela ce gandeste contrar de cum sunt lucrurile in realitate”, iar cu multe veacuri mai tarziu Descartes preciza ca nu trebuie acceptat ca adevar niciodata un lucru care este cunoscut evident ca atare, urmand a se evita cu grija graba si prejudecata si orice prilej de indoiala [2 Revista “Dreptul” anii 1990-1996, editata de Uniunea Juristilor din Romania].

În chintesenta de maxima abstractizare a definitiei nominale a adevarului s-a sustinut ca aceasta consta in „acordul constiintei cu obiectul ei”. La fel de rezumativ s-a conchis in esenta ca „adevarul este corespondenta gandirii cu obiectul, iar pentru a produce aceasta corespondenta – caci ea nu e data in sine si pentru sine – gandirea trebuie sa se supuna si sa se conformeze obiectului”.

Chestiunea filozofica principala arata ca adevarul nu se rezuma la continutul notiunii, in privinta careia opiniile majoritatii ganditorilor sunt destul de concordante. Importanta practica pentru activitatea judiciara prezinta mai ales raspunsul teoretic si de principiu la intrebarea daca adevarul poate fi cunoscut.

Problematica juridica a cunoasterii adevarului in cauza penala este desigur mult simplificata fata de teoria generala a cunoasterii, care din punct de vedere filozofic merge de la tezele de maxim agnosticism, pana la recunoastere totala pentru spiritul uman a descifrarii esentei tuturor fenomenelor.

În vederea rezolvarii cauzei penale organul judiciar nu trebuie sa stabileasca decat un adevar faptic limitat la imprejurarile spetei. În consecinta, in acest proces de stabilire a veridicitatii faptelor, care duce de la necunoastere la realitate, nu se pun mari probleme filozofice ale adevarului absolut si relativ si nici tezele generale ale gnoseologiei in sensul darii unui raspuns la suprema problema a posibilitatii cunoasterii corecte si exacte a lumii inconjuratoare.

În procesul penal calea pana la stabilirea corecta a faptelor pe baza de probe nu este usoara, putand duce in extremis chiar la situatia nedorita a erorii judiciare. Nimeni si niciodata nu a emis teza infailibilitatii justitiei omenesti. Aceasta indoiala de principiu asupra veridicitatii absolute a celor stabilite de organul judiciar nu are nimic in comun cu admiterea ideii ca o cauza penala s-ar putea solutiona legal si corect fara o stabilire reala a faptelor din speta.

Despre indoiala amintita mai sus in evaluarea realitatilor se gasesc numeroase referiri si in literatura romana de specialitate din trecut. Astfel, s-a aratat ca judecata omeneasca oricate precautii si garantii procesuale si-ar lua poate fi supusa erorii si greselii; de asemenea, s-a precizat ca „justitia nu poate porni de la criterii absolute,

fiindca tot materialul din care este durata, nu cunoaste absolutul. Chiar atunci cand adevarul obiectiv este statornicit, opera justitiei ramane relativa, fiindca in dosul realitatii obiective sta o realitate subiectiva atat de greu de patruns”.

Una din problemele cele mai controversate si artificial complicate in gandirea juridica procesual penala este cea a asa-numitului adevar judiciar, adica a concordantei care se realizeaza intre aspectele retinute de organele judiciare si care determina convingerea lor in cauza si probele stranse si administrate in speta.

Daca obiectul probatiunii este corect delimitat (in sensul ca se dovedesc exact acele imprejurari care urmeaza a fi relevate), daca probele sunt de buna calitate (adica lamuresc realitatile exact asa cum sunt ele, fara a le distorsiona) si daca operatiunea de apreciere a probelor se face corect de catre organul judiciar evident ca ceea ce rezulta adica asa-numitul adevar judiciar, este echivalent celui obiectiv.

Cand acest lant de ipoteze – toate de probatiune – nu functioneaza corespunzator, respectiv apar hiatusuri, erori sau evaluari incorecte, rezultatul va fi un adevar partial sau chiar mai rau, un nonadevar.

Trebuie observat, ca ceea ce determina neajungerea la realitate nu este notiune de adevar judiciar, care eronat se contrapune celui obiectiv, ci de modul inexact in care functionarea mecanismului procesual duce organul judiciar in planul convingerii la reprezentarea unor imprejurari neadevarate.

Adevarul judiciar, adica adevarul stabilit intr-o cauza judiciara poate si trebuie sa fie un adevar obiectiv. A da alt sens adevarului judiciar inseamna a schimba continutul notiunii si desigur prin aceasta se poate ajunge si la aspecte discutabile sau criticabile, asa cum se mentioneaza mai jos.

Din imprejurarea ca intr-o cauza concreta obiectul probatiunii se circumscrie numai la stabilirea anumitor stari de fapt, s-a conchis de catre unii ca adevarul poate fi fragmentat in functie de cerintele spetei.

Adevarului judiciar i s-a dat un sens de adevar ingustat la necesitatile impuse de solutionarea cauzei. De la acest stadiu a fost suficient un mic pas pentru ca notiunea de adevar judiciar sa fie contorsionata si redusa la o anumita suficienta, acomodata nevolior concrete ale justitiei. Aceasta a dus adevarul judiciar la un sens peiorativ, pentru ca au fost intrepatrunse si au fost folosite doua elemente, care desi apropiate si independente, nu sunt echivalente.

În realitate, ceea ce este variabil si prezinta diferite grade de la insuficienta pana la supradimensionare este obiectul probatiunii si continutul datelor pe care fiecare proba le incorporeaza. Se pot deci dovedi aspecte mai mult sau mai putin numeroase, revelatoare, utile, concludente sau pertinente, si evident concluziile pe care si le formeaza pe aceasta baza organul judiciar vor fi valabile, putand prezenta un anumit grad de suficienta. Adevarul in procesul penal este si trebuie sa fie intotdeauna unic, fara a comporta grade diferite ale realitatii date in mod obiectiv.

Sensul denaturat al categoriei de adevar judiciar – asa cum a fost uneori gresit interpretat – a determinat critici virulente la adresa acestei notiuni in doctrina juridica est-europeana. Astfel, s-a ajuns a eticheta categoria respectiva ca un „surogat” de adevar, care nu are nimic in comun cu fidelitatea realitatilor.

Criticile formulate pot fi retinute numai in masura in care adevarului judiciar i se da un alt sens decat cel indeobste admis in majoritatea doctrinei.

1.2 Mijloace de proba in dreptul procesual roman

Conceptiile juridice referitoare la finalitatea si modul de folosire a probelor in procedura juridica au evoluat mult, manifestandu-se variat in istoria procesului penal.

În procesul penal arhaic, de tip acuzatorial, conceptiile empirice si mistice, permiteau organului judiciar sa interpreteze in modul cel mai liber si foarte arbitrar anumite probe, avand chiar o esenta sau o explicatie supranaturala, in care spiritul de dreptate si echitate era transferat uneori pe seama „intelepciunii atotputerniciei divinitatii”. Istoria universala si romaneasca a dreptului are nenumarate referiri la probe de genul ordaliilor, a duelului judiciar si a juramantului religios. Juramantul cu brazda pe cap sau institutia cojuratorilor cunoscute si indelung folosite in vechiul drept romanesc constituiau manifestari concrete a unor asemenea conceptii juridice [3 C. Suciu – CRIMINALISTICA, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1971].

În procesul de tip inchizitorial teoria probelor formale, in care legea dadea diverselor probe o forta dinainte stabilita, facea ca aspectele formale cantitative sau calitative sa fie precumpanitoare si sa determine anticipat solutionarea cauzei in conformitate cu conceptiile si interesele promovate prin norma juridica. În cadrul acestei forme juridice de proces, caracteristica mai ales pentru ultimele secole ale oranduirii feudale, in care puterea centralizata a monarhului absolut, a marii nobilimi si a varfurilor clerului reprezentau parghiile cele mai de seama ale puterii in stat, conceptiile juridice despre probe erau in concordanta cu conceptiile politice si sociale. Astfel se explica regulile de drept care permiteau ca nobilul sa fie crezut inaintea iobagului, clericul inaintea laicului, barbatul inaintea femeii (inegalitatea sexelor fiind una din manifestarile inegalitatii sociale) etc. În aceeasi lumina trebuie inteleasa ierarhizarea probelor care facea din marturisire regina probelor (proba probatissima), obtinuta de cele mai multe ori prin tortura sau alte procedee de constrangere, ca si cuantificarea numerica a unor probe. Reguli de felul celor care sustineau lipsa de temei a declaratiilor unui singur martor (testis unus testis nullus) sau a necesitatii dublarii numarului de martori fata de cei anterior ascultati pentru a se dovedi contrariul (cum prevedeau pravilele romanesti din secolul al XVII-lea) se inscriau ca certe aspecte ale formalismului cantitativ.

În procesul penal modern legea nu tarifeaza in general probele dandu-le o anumita putere probatorie sau grad de credibilitate asa cum era tipic in teoria probelor formale. Totusi, in legislatiile actuale din numeroase state de drept exista urme ale conceptiilor mai vechi, mentionandu-se in parte inegalitatea consacrata prin lege a unor probe (de exemplu, dispozitia potrivit careia procesele verbale incheiate de anumite organe fac dovada pana la inscrierea in fals).

Dreptul procesual penal modern, descatusand organul judiciar de obligatia respectarii ierarhiei probelor stabilite prin lege, a introdus teoria liberei aprecieri a probelor.

Teoria liberei aprecieri a probelor, desi isi gaseste recunoastere atat in reglementarile statelor de tip totalitar sau autoritar cat si in celelalte legislatii, este conceputa si mai ales fundamentata teoretic in mod diferit.

Elementul central al teoriei liberei aprecieri a probelor se circumscrie intimei convingeri a organului judiciar care isi formeaza opinia in urma administrarii probelor. În majoritatea reglementarilor aceasta imprejurare este marcata expres prin norme legale care fac trimitere la intima convingere a celui care are obligatia aprecierii probelor. Astfel, codul nostru din anul 1936 in articolul 137 alineatul 7 prevedea ca judecatorii apreciaza probele administrate si hotarasc dupa intima lor convingere.

Aceiasi idee se regaseste in legislatiile franceza, belgiana, elvetiana, italiana. Judecatorul apreciaza in toata libertatea valoarea probelor administrate si condamna sau achita pe inculpat dupa constiinta sa si numai dupa ce isi formeaza convingerea ca cel in cauza este sau nu vinovat. Organul judiciar nu trebuie sa justifice forta probanta pe care o atribuie probelor retinute. Dispozitii similare se gasesc si in articolele Codului penal belgian, precum si in alte numeroase coduri.