Pagina documente » Recente » Forma donatiei in actuala reglementare si in noul cod civil

Despre lucrare

acces premium
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.


Cuprins

?Cuprins
Introducere 2
Capitolul 1: Aspecte generale privind contractul de donatie 5
1.1. Istoricul contractului de donatie 5
1.2. Reglementare legală 7
1.2.1. Notiune 7
1.2.2. Conditiile de validitate ale contractului de donatie 7
1.2.2.1. Conditii de fond 7
1.2.2.2. Conditie de forma – forma autentica 13
Capitolul 2: Caracterele juridice ale donatiei 15
2.1. Caracterul solemn al donatiei 15
2.2. Caracterul gratuit al donatiei 29
2.3. Caracterul unilateral al donatiei 29
2.4. Caracterul irevocabil al donatiei 30
2.5. Caracterul translativ de proprietate al donatiei 33
Capitolul 3 : Efectele contractului de donatie 50
3.1. Consideratii generale privind efectele contractului 50
3.2. Efecte intre parti 56
3.2.1. Obligatiile donatorului 56
3.2.2. Obligatia donatarului 57
3.3. Efectele donatiilor in ceea ce priveste pe terti 58
Capitolul 4: Aspecte practice privind efectele contractului de donatie 62
Concluzii 69
Bibliografie 70

EXTRAS DIN DOCUMENT

Introducere

Contractul de donatie, act translativ de proprietate, are o existenta indelungata, avandu-si originea in reglementarea dreptului roman. Acesta definea donatia ca fiind actul prin care o parte, numita donator isi micsoreaza patrimoniul in favoarea celeilalte parti, numita donatar, cu scopul de a o imbogati.

Operatiunea juridica a donatiunii prezinta anumite trasaturi care ii confera o identitate proprie. În primul rand, donatorul trebuia sa sufere o saracire; depozitarul, desi aduce un serviciu gratuit, nu face o donatie, deoarece prin fapta sa nu-si micsoreaza patrimoniul. Donatorul trebuie sa aiba intentia de a dona (animus donandi), intentie ce nu exista in cazul debitorului care executa obligatia naturala. În fine, era necesar ca donatarul sa se imbogateasca, imbogatire realizata pe seama saracirii donatorului.

Operatiunea juridica a donatiunii care, la origine, nu avea o forma proprie, indeplinea o multitudine de functii. Astfel, ea se putea face intre persoane care apartineau unor familii diferite sau intre soti, se putea face intre vii sau pentru cauza de moarte, putea fi utilizata pentru constituirea unei dote sau a unei donatiuni ante nuptias (inainte de casatorie) [1 E. Molcut, D. Oancea, Drept roman, Casa de editura si presa „SANSA” – S.R.L., Bucuresti, 1997, p. 304].

În Tara Romaneasca si Moldova, incepand din secolele XIV – XV, marea proprietate feudala, completa asupra pamantului si incompleta asupra rumanilor si vecinilor, a fost forma de proprietate dominanta, definitorie pentru epoca feudala. Dupa intemeierea acesteia, pe langa modul originar de dobandire care a fost mostenirea, au fost consacrate si alte moduri de dobandire a proprietatii, printre care si dania domneasca si donatia [2 E. Cernea, E. Molcut, Istoria statului si dreptului romanesc, Casa de editura si presa „SANSA” – S.R.L., Bucuresti, 1996, p. 72].

Ulterior, Legea Tarii consacra ca izvor al obligatiilor contractele si delictele. În categoria contractelor intalnim si contractul de donatie, care prezinta in general, aceleasi trasaturi ca si cel de vanzare – cumparare, in ceea ce priveste consimtamantul donatorului si obiectul donatiei. Astfel, consimtamantul contractantilor trebuie sa fie liber, de buna – voie, nesilit, fara vicii si irevocabil. Obiectul trebuia sa fie un bun susceptibil de a fi instrainat, in comert. Bunul cel mai important in feudalism era pamantul.

În cazul donatiei domnesti, intentia de a gratifica a domnului are in vedere fie rasplatirea unor boieri pentru slujba credincioasa, fie ajutorarea unor manastiri, iar in cazul particularilor, de obicei angajamentul donatarului fata de donator „de a-l ingriji in viata, iar dupa moarte a-i face comand” constituie conditia cu care este facuta donatia.

Obiectul donatiei poate fi – ca si la vanzare – persoana umana, cand taranul liber se inchina cu „sufletul si averea” unui stapan feudal, iar robii sunt daruiti de catre stapanii lor.

Dania catre biserica se face in scopuri pioase, filantropice, sau ca donatorul sa fie „inscris in pomelnic”, pentru pomenirea lui, a parintilor si a membrilor familiei sale. Pentru a intari dania, se recurge deseori ca ea sa fie facuta in fata domnului si a sfatului domnesc. Manastirea donatara nu avea dreptul de a instraina dania primita sub sanctiunea de a fi revocata de catre fostii proprietari [3 E. Cernea, E. Molcut, op. cit., p. 120].

În vremea lui Stefan Nicolae Racovita, marele paharnic Mihail Fotino a scris in limba greaca un Manual de legi, care desi nu a fost tiparit, se aplica in practica instantelor judecatoresti. Dispozitiile erau sistematizate pe ramuri de drept, printre care se intalnea si donatia [4 E. Cernea, E. Molcut, op. cit. p. 151].

Autenticitatea donatiei a fost instituita de ministrul d’Agusseau prin ordonanta din 1731, care au avut in vedere protectia donatorului in contra consecintelor unui act gratuit facut in pripa, formalitatile autentificarii avand drept scop a-l pune la adapostul influentelor captatorii, reducerea abuzului de donatii in interesul familiei donatorului si in sfarsit, respectarea regulii irevocabilitatii. Exigentele vechiului drept francez au trecut nemodificate in dreptul actual.

Obarsia principiului irevocabilitatii trebuie cautata in vechiul drept francez care nu favoriza donatiile. Acesta exprima regula irevocabilitatii prin formula „donner et retenir ne vaut”. Tendintele vechiului drept francez erau de a conserva bunurile in familie, mai cu seama ca in acele vremuri, rezerva nu proteja pe mostenitorii de sange decat contra liberalitatilor testamentare [5 C. Hamangiu, I. Rosetti Balanescu, Al. Baicoianu, Tratat de drept civil roman, vol. III., 1929, Ed. ALL BACK, 1995, p. 483].

În privinta raportului donatiei, trebuie aratat ca, la romani, dreptul civil nu cunostea aceasta institutie, ea fiind o inovatie a dreptului pretorian, pentru consideratii cu totul diferite de cele pe care se bazeaza raportul in dreptul modern. Dupa ce s-a admis in dreptul roman ca copiii emancipati puteau sa aiba un patrimoniu deosebit de cel al capului familiei (pater familias), pretorul a hotarat ca ei sa raporteze la succesiunea acestuia din urma bunurile dobandite pro nomine, bunuri care ar fi fost inglobate in masa succesorala, daca nu ar fi fost emancipati. Cand dreptul roman a admis ca si copiii ramasi in patria potestas pot avea un patrimoniu propriu, obligatia raportului a fost generalizata si aplicata oricaror copii, emancipati sau nu, insa restransa numai la bunurile primite de la tata. Raportul se numea la romani collatio bonorum.

În vechiul drept francez, institutia raportului donatiei, mostenita de la romani, a suferit modificari importante. Obligatia raportului – care la romani era impusa numai mostenitorilor descendenti – a fost intinsa la ascendenti si colaterali.

Capitolul 1: Aspecte generale privind contractul de donatie

1.1. Istoricul contractului de donatie

Întotdeauna oamenii au facut donatii, ca expresie a afectiunii, datoriei, recunostintei.

Cel mai vechi cod din lume, cel al regelui Hammurabi, reglementeaza donatia astfel : »Daca tatal da unui fiu, al carui ochi este placut, camp, gradina sau casa si-i va face si inscris, dupa moartea tatalui, cand vin toti fratii sa imparta mostenirea, el isi va lua dania si numai dupa scaderea acesteia, ei vor imparti in bucati egale averea casei parintesti [6 D.Alexandresco,Dreptul civil roman in comparatie cu legile vechi si cu principalele legislatiuni straine, Atelierele geografice SOCEC,Bucuresti,1913,tomul IV,partea I,p. 7.]. »

La romani, donatia era facuta nu numai intre vii, ci si „per mortis causa“. Este celebra defintia lui Marcian in „Digeste “ : „ mortis causa donatia est cum (magis) qui habere se vult quam qui donat magisquue donat quam heredem tuum “ [7 D.Alexandresco, op. cit.,p. 11]

Justinian in „Institute“, ca si Paul ,se ocupa de donatie.În dreptul roman clasic era un act intre vii insa in epoca postclasica , isi asimileaza si dispozitiile cu cauza de moarte.

Vechile legiuiri ale Moldovei prevedeau ca se mai putea dispune cu titlu gratuit prin donatie cu cauza de moarte si prin codicil. Donatia cu cauza de moarte se deosebea de donatia propriu-zisa si se apropia mai mult de testament. Astfel,asemenea dreptului roman, vechile legiuiri ale Moldovei [8 D. Alexandresco, op. cit.,p.7] prevedeau ca se puteau face donatii cu cauza de moarte, prin care o persoana ce traieste cu temerea unui pericol de moarte, daruieste un bun unei alte persoane, sub conditia suspensiva sau rezolutorie a mortii sale, donatorul fiind liber sa revina asupra masurii sale oricand .

În urma acceptarii de catre donatar, donatorul putea sa revina in orice moment cu privire la donatia facuta atata timp cat era in viata. Daca lipsea elementul conditionator al vointei, atunci donatia constituia o donatie intre vii(donatie absoluta ).

Revocabilitatea acestei donatii nu era de esenta ei, deoarece donatorul putea sa renunte la revocare printr-o cauza expresa fara ca libertatea sa inceteze a fi o donatie mortis causa.

Donatia mortis causa se deosebea de donatia intre vii prin urmatoarele caractere :

a) ea nu era definita decat la moartea donatorului.

-devenea caduca prin moartea donatarului, daca acesta murea inaintea donatorului

-era irevocabila dupa dorinta donatorului afara de cazul cand exista o clauza contrara

Donatia „mortis causa“se apropia de testament in urmatoarele puncte de vedere :

a) era revocabila dupa vointa donatorului,"daca el se caia de ceea ce facuse“(si cum donationis pacnituisset)

b) ca si testamentul, ea era facuta „mortis contemplatione, propter mortis sus-pacianim“

c) ea era revocata de drept de cate ori donatarul murea inaintea donatorului.

Donatiunea „mortis causa“ se apropia mai mult de testament decat de donatiune, de aceea, Justinian, printr-o constitutie, a asimilat-o aproape cu desavarsire legatului „hoe mortis causa donationes ad exemplum logatorum redactae sunt per omnia … a mobis constitutum est, ut per omnia fere legatis conumerretur “(Inst.Sect I,in medio,De donationibus ,II,7) [9 D. Alexsandresco, op. cit, p. 6]

Asimilarea, insa, nu era completa, deoarece legatul nu conferea pentru moment nici un drept legatarului, fiind pentru el „o simpla expectativa“. Contrar, insa, donatia cu pricina de moarte transfera proprietatea lucrului daruit sub conditie rezolutorie.

În prezent, aceste donatii nu mai sunt permise, insa donatia prin care donatorul dispune actual si irevocabil de bunurile sale in favoarea donatorului cu conditia ca acesta din urma sa nu poata sa intre in stapanire cat timp va trai donatorul, fiind o donatie cu termen,este acceptata [10 Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale , Vol 1 si 2 , Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2006].

Dreptul romanesc vechi reglementeaza dota ca donatie cu inscris, iar Legiuirea Caragea, din 1918, care s-a aplicat pana la intrarea in vigoare a Codului Civil Roman o include in Cartea a IV-a.

Alexandru Mavrocordat in „Sobornicescul hrisov“ [11 C. Hamangiu,I.Rossetti Balanescu,Al.Baicoianu,op. cit.,p. 1168] din 1875, la 14 august hotaraste ca pe viitor urmeaza a se anula daniile facute de cei saraci celor bogati si puternici, pentru a proteja taranimea si a stopa deghizarea unor exproprieri in donatii.

Donatiile constituiau unul din modurile derivate de dobandire a proprietatii boieresti, din donatia domneasca.

Proprietatea donativa era conditionata de realizarea sarcinilor incredintate, putand fi restransa de Domn prin procedura numita „preadalica“.Cand Domnul renunta la revocarea donatiei, proprietatea devenea creditara.

Proprietatea bisericii s-a constituit, de asemenea in mari domenii, indeosebi pe calea daniilor din partea credinciosilor –domni, boieri, prelati, oraseni, tarani-facute in scopuri pioase.Manastirile si bisericile nu aveau drept sa instraineze daniile ctitorilor, care puteau cere si intoarcerea lor.

Stefan cel Mare face danie manastirii Voronet „o vie pe care a sadit-o domnia mea din pustie“ [12 D. Alexandresco,op .cit. ,p . 9 ]

1.2. Reglementare legala

Dispozitii referitoare la contractul de donatie se gasesc in cuprinsul a numeroase acte legislative, insa reglementarea de baza a acestui contract este data de Codul civil din 2009 in Cartea a IV-a (“Despre mostenire si liberalitati”), Titlul III (“Liberalitatile”), Capitolul II (“Donatia”) [13 L. Uta, Contracte civile si comerciale. Curs pt administratie publica , Ed, Hamangiu , Bucuresti, 2011].

1.2.1. Notiune

Donatia este o liberalitate, deoarece diminueaza ireversibil patrimoniul donatorului, “ este contractul prin care, cu intentia de a gratifica, o parte, numita donator, dispune in mod irevocabil de un bun in favoarea celeilalte parti, numite donatar.“(art. 999 Cod Civil sau art. 985 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil)

In vechiul Cod civil (anterior 2009) definitia era inexacta, “deoarece donatia era considerata un act si nu un contract“. Astfel, in situatia in care donatarul ar fi refuzat primirea bunului,“donatia nu s-ar fi finalizat, ramanand in stare de oferta“ [14E.Safta-Romano, Contracte Civile, ed. Graphix, Iasi, 1995, vol I, p. 152 ].

In literatura juridica [15 E.Safta-Romano,op.cit.,p.152], donatia este definita ca fiind acel contract unilateral, esentialmente gratuit si solemn, prin care o persoana ,numita donator, isi transfera irevocabil un drept real sau de creanta, unei persoane-numita doantar-sporind patrimoniul acesteia, fara a urmari sa primeasca ceva in schimb, drept pe care acesta il accepta.