Pagina documente » Stiinte politice » Geneza Uniunii Europene. Evolutia Uniunii Europene

Despre lucrare

lucrare-licenta-geneza-uniunii-europene.-evolutia-uniunii-europene
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.
lucrare-licenta-geneza-uniunii-europene.-evolutia-uniunii-europene


Cuprins

Cuprins
Cap. I: Conceptul de comunicare.............
1.Definitia si formele comunicarii
2.Diferentierile dintre indivizi in procesul comunicarii
-Notiuni fundamentale
-Concluzii
-Autoevaluarea cunostintelor
Cap. II: Evolutia istorica a comunicarii si
regimuril politice
1.Natura relatiilor dintre politica si mijloacele de comunicare
2. Concepte fundamentale in comunicarea politica
3. Publicul, comunicarea si opinia publica......
-Notiuni fundamentale
-Concluzii
-Autoevaluarea cunostintelor
Cap.III: Comunicarea in domeniul vietii politice
1. Specificul comunicarii politice...........
2. Comunicarea politica si retorica persuasiunii....
3. Factori de influentare a comunicarii politice.....
Lectura:Consultantul in comunicare politica ... si ceilalti
-Notiuni fundamentale
-Concluzii
-Autoevaluarea cunostintelor
Cap. IV: Dimensiunile comunicarii politice
1. Dimensiunea pragmatica.......
2. Dimensiunea simbolica...........
3. Dimensiunea structurala.......
-Notiuni fundamentale
-Concluzii
-Autoevaluarea cunostintelor
Cap. V: Conceptii si interpretari ale comunicarii
politice
1. Elemente introductive
2. Conceptia behaviorista sau comportamentalista
3.Conceptia sistemica
4. Conceptia interactionalista
5. Conceptia dialogica
-Notiuni fundamentale
-Concluzii
-Autoevaluarea cunostintelor
Cap. VI: Comunicarea mesajului politic prin
televiziune
1. Locul televiziunii in viata cotidiana a oamenilor
2. Consumul mass-media in Oltenia (ancheta sociologica)?
3. Rolul televiziunii in formarea imaginii publice a actorilor politici(Spatiul public p.179 -187)
4. Mitul manipularii prin mass-media(D Morris p137-150), Bogdan Ficeac Tehnici de manipulare, Sociologia Minciunii + Zvonurile Kapferer
-Notiuni fundamentale
-Concluzii
-Autoevaluarea cunostintelor
Cap.VII: Liderii politici in sistemul comunicarii
1. Notiunile de conducator, manager si lider
2. Liderul politic - principalul agent al comunicarii
3. Charisma conducatorilor
4. Confruntare si conciliere(Dick Morris p.77-85)
Bibliografie selectiva]
Cap. X: Institutiile fundamentale ale puterii politice si
comunicarea

EXTRAS DIN DOCUMENT

?

Capitolul 1

GENEZA UNIUNII EUROPENE

1.1 EFORTURILE DE UNIFICARE EUROPEAN?

Uniunea Europeana nu reprezinta prima expresie politica a ideii de a asocia durabil statele europene. Initiativele diverse au precedat-o, multe dintre acestea reflectand dorinta de hegemonie si dictat.

Doua exemple sunt in acest sens cunoscute: Napoleon I, a carui ambitie era sa unifice Europa sub conducerea Frantei si Hitler, care a incercat prin forta sa subordoneze continentul dominatiei celui de-al treilea Reich.

Au existat insa si modele de asociere voluntara si pasnica a unor parteneri egali in drepturi, mai ales dupa experienta dureroasa a primului razboi mondial. Astfel, in 1923 contele austriac Coudenhove Kalergi a fondat o organizatie numita „Miscarea Europeana”, a carei doctrina cerea crearea „Statelor Unite ale Europei”, avand drept elemente de referinta unificarea Elvetiei in 1648, fondarea Reicului german in 1871, dar mai ales aparitia Statelor Unite ale Americii in 1776.

Sase ani mai tarziu este randul ministrului francez de externe Aristide Briand sa lanseze o noua initiativa: sustinut de omologul sau german Gustav Stresemann, el a propus guvernelor europene, intr-un celebru discurs tinut la 5 septembrie 1929 in fata Societatii Natiunilor. Desigur, nu era vorba decat de instaurarea unei cooperari mai stranse intre statele europene a caror suveranitate ramanea intacta, insa ideea era extrem de indrazneata si vizionara pentru acel moment.

Aceste tentative de unificare pasnica a Europei s-au ciocnit insa de spiritul nationalist si imperialist inca foarte puternic in epoca. Nu putem sa nu amintim, in acest context, eforturile depuse de catre marele diplomat roman Nicolae Titulescu, in calitatea sa de presedinte al Societatii Natiunilor, pe linia indepartarii pericolului unui nou conflict mondial si a unificarii europene.

A fost insa necesar ca Europa sa fie inca o data devastata de razboi pentru a deveni constienta de consecintele nefaste ale rivalitatilor permanente dintre tarile sale. A trebuit sa se ajunga la starea de ruina totala a continentului si la declinul politic si economic al statelor europene cu structurile lor nationale arhaice pentru a fi create conditiile unei innoiri si a unei atitudini mai radicale cu privire la reorganizarea Europei.

Analizand diferitele tentative de unificare la scara continentala dupa cel de-al doilea razboi mondial, trei constatari se impun:

Mai intai ca Europa devenise constienta de propria sa slabiciune. Razboaiele care o devastasera au facut-o sa-si piarda pozitia centrala pe care a ocupat-o timp de secole in istoria universala. Faramitata in numeroase state mai mari sau mai mici, ea era acum dominata de cele doua noi super-puteri: Statele Unite ale Americii si Uniunea Sovietica, a caror putere militara, politica si economica era superioara potentialului european.

Era apoi experienta dureroasa a razboiului, care a facut din sloganul „Niciodata un nou razboi!” principiul oricarei actiuni politice. Cele doua conflicte mondiale se nascusera din razboaie fratricide europene si fusesera din Europa principala lor victima, de aceea ideea unor noi conflicte armate devenise in acel moment insuportabila.

La acestea s-a adaugat un al treilea argument: dorinta, nascuta imediat dupa razboi, de a avea o lume mai buna si mai libera – chiar daca exprimarea pare propagandistica – in care individul si statul sa coabiteze armonios.

În ansamblul lor, tentativele de unificare europeana de dupa razboi prezinta imaginea confuza a unui numar mare de organizatii complexe, fara legaturi veritabile intre ele si asupra carora doar specialistii aveau o viziune de ansamblu: OCDE (Organizatia de Cooperare si Dezvoltare Economica), UEO (Uniunea Europei Occidentale), NATO (Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord), Consiliul Europei si cele trei Comunitati Europene (CECO – Comunitatea Economica a Carbunelui si Otelului, EUROATOM – Comunitatea Europeana a Energiei Atomice si CEE – Comunitatea Economica Europeana).

Daca luam drept criteriu de clasificare obiectivele vizate de fiecare dintre acestea, organizatiile mentionate prezinta o anumita structura de ansamblu articulata in trei grupuri.

Primul grup il constituie organizatiile lumii occidentale nascute din alianta dintre SUA si Europa de Vest, dupa cel de-al doilea razboi mondial.

Nu este deci o intamplare ca prima organizatie europeana de dupa razboi, creata in 1948 sub denumirea de OECE (Organizatia Europeana de Cooperare Economica), a avut la baza o initiativa americana. În 1947 George Marshall, ministru american de externe in acel timp, invitase tarile europene sa-si uneasca eforturile de reconstructie economica, promitandu-le pentru aceasta sprijinul Statelor Unite care a devenit realitate odata cu „Planul Marshall”.

În 1960 statele membre ale OECE, SUA si Canada au convenit sa extinda campul de actiune al organizatiei, oferind ajutor pentru dezvoltare tarilor lumii a treia. OECE devine astfel OEDE, la care SUA si Canada au aderat in acelasi an.

În 1949 a fost creata Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (North Atlantic Treaty Organisation - NATO), pact militar intre principalele state necomuniste din Europa, Statele Unite si Canada (astazi organizatia are 19 membri).

Uniunea Europei Occidentale (UEO) a fost infiintata in 1954, in scopul intaririi cooperarii intre statele vest-europene in domeniul securitatii. Ea are la origine Tratatul de la Bruxelles incheiat intre Marea Britanie, Franta, Belgia, Olanda si Luxemburg, la care au aderat ulterior Germania, Spania, Portugalia, Italia si Gracia (in total 10 state).

UEO ofera statelor membre o platforma de cooperare in materie de politica de aparare si de securitate, in scopul de a consolida influenta politica a Europei in cadrul NATO si de a crea o identitate europeana de securitate (gradul in care acest obiectiv a fost atins pana in prezent nu face obiectul acestui studiu insa trebuie mentionat ca UEO depinde esential de evolutiile din sanul NATO si UE).

Prin intrarea in vigoare, la 1 noiembrie 1993, a tratatului de la Maastricht, UEO a devenit parte integranta a dezvoltarii Uniunii Europene, fiind definita drept „brat inarmat al UE si pilon european al NATO”. Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 si intrat in vigoare la 1 mai 1999, consfinteste rolul UEO in implementarea deciziilor de politica externa si securitate comuna (PESC) ale Uniunii Europene.

Un al doilea grup de organizatii este format din structuri europene al caror rol se limiteaza la cooperarea traditionala intre state suverane si la care pot adera, practic, toate tarile europene. Exponentul acestui grup este Consiliul Europei, creat la 5 mai 1949 ca o organizatie politica.

Statutul sau nu mentioneaza nici vointa de a instaura o federatie sau uniune, nici transferul de suveranitate nationala. Puterea in sanul Europei apartine Consiliului de ministri, care adopta decizii in baza principiului unanimitatii, iar Adunarea Parlamentara are un rol consultativ, fara competente legislative. Ea poate doar adresa recomandari Consiliului de Ministri care nu este insa responsabil in fata Adunarii si poate anula recomandarea acesteia cu un singur vot impotriva (in practica, influenta politica a forului parlamentar asupra Consiliului de Ministri nu este totusi de neglijat).

Consiliul Europei ramane deci, prin structura sa, un organism de cooperare internationala. Cu toate acestea, rolul sau nu trebuie subestimat, mai ales in ceea ce priveste procesul de unificare europeana si de dezvoltare a unui sentiment de solidaritate intre tarile europene. Avand initial 10 membri, Consiliul Europei a crescut in dimensiuni, numarand in aprilie 1999, 41 de state membre, inclusiv Federatia Rusa si alte foste republici sovietice.

Între membrii acestei organizatii au fost incheiate o serie de conventii in domeniile economiei, culturii, politicii sociale si dreptului, cea mai importanta fiind Conventia Europeana pentru Protectia Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale, din 4 noiembrie 1950. aceasta conventie a introdus nu doar norme minimale pentru protectia juridica ce permite organelor instituite prin Conventie (Comisia Europeana a Drepturilor Omului) sa condamne violarile drepturilor omului comise in statele membre.

În sfarsit, al treilea grup de organizatii cuprinde Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO), Comunitatea Economica Europeana (CEE).

Începand cu anii ’80 cele trei structuri sunt denumite generic „Comunitatea Europeana” care, din 1993, odata cu intrarea in vigoare a tratatului de la Maastricht, constituie principalul si cel mai important pilot al Uniunii Europene.

În raport cu organizatiile internationale traditionale, Uniunea Europeana se caracterizeaza prin faptul ca grupeaza state care au renuntat la o parte din suveranitatea lor nationala pentru a o transfera la nivel supranational in ceea ce s-ar putea numi „suveranitate partajata”, pe care o exercita in comun toti membrii organizatiei. Prin acest transfer Uniunea Europeana este dotata cu puteri proprii in virtutea carora poate sa adopte acte de „suveranitate europeana” cu efect echivalent – in domeniile sale de competenta – actelor juridice adoptate la nivel national. Putem astfel vorbi de „integrare”, cu alte cuvinte de o forma noua de fuziune intre suveranitatea nationala si competentele supranationale.

La baza actului de nastere a Comunitatilor Europene sta declaratia din 9 mai 1950 a ministrului francez de externe din acea perioada, Robert Schuman, care prezenta astfel un plan pus la punct impreuna cu Jean Monnet.

Pentru a intelege mai bine esenta acestui act este necesara plasarea lui in contextul istoric al vremii. La 24 aprilie 1947 esecul Conferintei de la Moscova privind viitorul Germaniei avea sa convinga Occidentul ca Uniunea Sovietica, partener in lupta fascismului, devenise o sursa de pericol imediat pentru democratiile vest-europene. Blocada Berlinului din primavara anului 1949 a facut sa creasca si mai mult tensiunea, astfel incat, la 4 aprilie 1949, principalele tari ale Europei de Vest si Statele Unite ale Americii au pus bazele securitatii lor colective prin semnarea Pactului Atlantic, actul de nastere al Organizatiei Tratatului Atlanticului de Nord (NATO). A urmat, in septembrie 1949, explozia primei bombe atomice sovietice, fapt care, corelat cu amenintarile proferate de liderii de la Kremlin, au contribuit la instaurarea unui climat de teama: incepea perioada „razboiului rece”.

Statutul Germaniei Federale care, odata cu adoptarea constitutiei sale din 8 mai 1949, isi concepea singura politica interna, a devenit un subiect de rivalitate intre Est si Vest. Statele Unite doreau o accelerare a relansarii economice a acestei tari plasata in inima diviziunii continentului, iar la Washington se auzeau deja voci care cereau reinarmarea acestei puteri invinse pentru a face fata pericolului sovietic.

La randul sau, diplomatia franceza se gasea intr-o dilema serioasa: ori ceda presiunii americane si accepta renasterea puterii germane in ciuda opozitiei opiniei publice franceze, ori isi mentine o pozitie rigida fata de acest subiect, ceea ce ar fi adus in impas relatiile sale cu Bonnul.

În acest moment complicat din primavara anului 1950 Robert Schuman a primit din partea omologilor sai americani si britanici o misiune imperativa, aceea de a avansa o propunere de integrare a Germaniei Federale in concertul occidental. O reuniune la nivel guvernamental intre cele trei puteri invingatoare, Franta, Marea Britanie si statele Unite, era programata pentru 10 mai 1950, iar Parisul nu putea ocoli responsabilitatea ce-i revenea.

Acestor dificultati politice li s-au alaturat o serie de blocaje economice. O criza de supraproductie in industria otelului parea iminenta datorita potentialului siderurgic al tarilor europene. Cererea se diminua, preturile scadeau si aparuse teama ca producatorii vor constitui un cartel pentru a limita concurenta pe piata. Aflate in plina faza de reconstructie, economiile vest-europene nu-si puteau insa permite sa lase un sector de baza al industriei in voia speculei sau a penuriei organizate [1 Ignatio Ramonet, Geopolitica haosulu, Bucuresti, Editura Doina, 1998.].

Acesta era deci contextul in care ministrul francez de externe, Robert Schuman, a recurs la geniul inventiv al unui om inca necunoscut marelui public dar care acumulase o mare experienta exceptionala in timpul unei indelungate cariere internationale. Jean Monnet, pe atunci comisar al planului francez de modernizare, numit in acest post in 1945 de catre generalul Charles de Goulle pentru a asigura redresarea economica a tarii, era una dintre cele mai influente persoane in lumea occidentala.

Înca din timpul primului razboi mondial, el organizase structurile de aprovizionare in comun a fortelor aliate. Devenit apoi secretar general-adjunct al Societatii Natiunilor, a fost unul dintre cei mai buni consilieri ai presedintelui american Franklin Delano Roosevelt si artizanul „Victory Program” care a asigurat superioritatea militara a Statelor Unite asupra fortelor Axei in cel de-al doilea razboi mondial. Fara a avea mandat politic, el detinea reputatia de a fi un pragmatic, preocupat de gasirea celor mai eficiente solutii.

Jean Monnet ajunsese la concluzia ca era iluzoriu sa se incerce crearea dintr-o data a unui edificiu institutional supranational complet fara a intampina o rezistenta atat de puternica din partea statelor incat orice astfel de initiativa sa se transforme de la inceput in esec.

În opinia sa, pentru a reusi trebuia ca obiectivele sa fie limitate la domenii precise, dar cu mare impact psihologic si sa se instituie un mecanism de decizie care sa primeasca apoi, gradual, noi competente.

„Planul Schuman” a fost practic rodul unui complot. Jean Monnet si colaboratorii lui au redactat, in ultimele zile ale lunii aprilie 1950, o nota de cateva pagini care continea in fapt expunerea de motive si dispozitivul unei propuneri ce avea sa bulverseze toate schemele diplomatiei clasice. Departe de a recurge la traditionalele consultari cu serviciile ministeriale competente, el si-a inconjurat proiectul de cea mai mare discretie pentru a evita posibilele obiectii sau contra-propuneri ce ar fi alterat esenta ideii sale si r fi lipsit-o de avantajul surprizei.

Robert Schuman si-a insusit propunerea, initiativa intrand astfel in campul responsabilitatii politice. În momentul in care ministrul francez o sustinea in fata colegilor sai din guvern, un emisar secret o inmana personal si cancelarului Adenauer la Bonn. Reactia acestuia din urma a fost imediata si entuziasta, el raspunzand ca aproba fara rezerve propunerea franceza al carei obiectiv era plasarea intregii productii franco-germane de carbune si otel sub responsabilitatea unei autoritati supreme comune, in cadrul unei organizatii deschisa participarii si altor state europene.

Principiile enuntate in declaratia lui Robert Schuman din 9 mai 1950 reflecta tocmai conceptia ca o Europa unita nu se putea realiza dintr-o data, ci printr-o succesiune de pasi concreti. Trebuia stabilita mai intai o solidaritate de fapt, astfel incat opozitia seculara dintre Franta si Germania sa fie eliminata, iar fuziunea intereselor economice sa duca la stabilirea unei comunitati economice. Motivatia acestei initiative trebuie cautata in constatarea ca era putin rezonabil sa i se impuna Germaniei un control unilateral asupra industriei sale grele insa, pe de alta parte, a o lasa complet independenta era considerat, in acel timp, o amenintare potentiala la adresa pacii. Singurul mijloc de a iesi din aceasta dilema are integrarea Germaniei, atat in plan politic cat si economic, intr-o comunitate europeana solid structurata.

„Planul Schuman” a devenit realitate la 18 aprilie 1951 prin semnarea, la Paris, de catre sase tari fondatoare (Belgia, R.F. Germania, Franta, Italia, Luxemburg si Olanda) a Tratatului instituind Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO). Aceasta a intrat in vigoare la 23 iulie 1952.

Înca din octombrie 1950, inaintea semnarii Tratatului CECO, aparuse o alta idee franceza – aceea a unei Comunitati Europene a Apararii.

Pe fondul razboiului din Coreea si a agravarii tensiunilor dintre Est si Vest, statele occidentale se vedeau constranse sa-si intensifice eforturile de aparare, ca si de asociere a Germaniei la astfel de proiecte.