Pagina documente » Recente » Importanta postului prezidential in statul de drept

Despre lucrare

acces premium
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.


Cuprins

CUPRINS
INTRODUCERE 2
CAPITOLUL I: STATUL ?I FUNC?IILE SALE 3
1.1. Statul. Personalitatea juridic? a statului. 3
1.2. Elementele statului 12
1.3. Func?iile statului 13
1.4. Separa?ia puterilor in stat 16
1.5. Statul de drept 17
CAPITOLUL II: INSTITU?IA PREZIDEN?IAL? ?N ROM?NIA 20
2.1. Rolul Pre?edintelui Rom?niei 22
2.2. Alegerea pre?edintelui Rom?niei 26
2.3. Durata mandatului preziden?ial 28
2.4. Incompatibilitatea func?iei pre?edin?iale cu orice alt? func?ie public? ?i privat? 28
2.5. Regimul imunit??i preziden?iale 29
2.6. R?spunderea politic? ?i penal? a Pre?edintelui Rom?niei 29
CAPITOLUL 3: STUDIU DE CAZ - PREMISE CONSTITU?IONALE ALE FUNC?ION?RII STATULUI DE DREPT ?I REFLECTAREA LOR ?N PRACTICA ROM?NEASC? 33
3.1. Atribu?iile Pre?edintelui Rom?niei 33
3.2. Prezentare general? 37
3.3. Metodologie 40
3.4. Interpretarea rezultatelor studiului de caz 43
CONCLUZII 64
BIBLIOGRAFIE 67

EXTRAS DIN DOCUMENT

Democratia in Romania este unul din subiectele cel mai des dezbatute in presa scrisa, pe posturile de radio sau la televiziune dupa Revolutia din 1989. Motivul pentru care romanii au dorit sa infaptuiasca aceasta revolutie a fost insasi libertatea ce statea la baza acestei forme de guvernamant. Democratia devenea pentru romani garantul nu doar al libertatii dar si al egalitatii sanselor. Dar regimul democratic, precum oricare alt regim are nevoie de structura care poate fi asigurata de institutii ce sunt reglementate prin Constitutie. Aparitia sau redefinirea unor institutii este de asemenea un proces care a avut loc in acea perioada. O institutie redefinita dupa revolutia din 1989 este Institutia Prezidentiala. Cu toate ca au existat unele intrebari referitoare la existenta statului de drept in Romania, criteriu de baza pentru existenta democratiei (ceea ce ar face un studiu foarte interesant) aceasta lucrare nu isi propune sa stabileasca raportul dintre puterile statului si a modului in care ele isi exercita puterea.

Presedintele care atunci in baza primei Constitutii postcomuniste, era ales pe patru ani iar acum cu noua Constitutie este ales pe cinci ani, a inceput usor sa isi exercite drepturile. Presedintele a inceput astfel sa isi tina discursurile in fata natiunii dar si a Parlamentului si Guvernului. Aceste discursuri, precum si comunicatele de presa emise de Biroul de Presa al Presedintiei, au fost preluate de catre mass-media si transmise cetatenilor intr-o forma prelucrata. În felul acesta, Presedintele dar mai ales Institutia Prezidentiala a inceput sa capete forma, sa fie perceputa de populatie intr-un anumit mod. Cu toate ca cele doua pot fi identificate ca fiind doua lucruri, ele sunt de fapt unul si acelasi, neputand exista separat si fiind imposibil de analizat una in lipsa celeilalte.

Pornind de la ideea ca Romania are un regim semiprezidential, se poate spune ca atributiile presedintelui sunt limitate si astfel vor fi foarte putine la numar. Este de asteptat ca Presedintele sa aiba o atitudine pozitiva dar si o acoperire a tuturor temelor selectate. De asemenea concluziile ar putea sa arate o imagine a presedintelui care sa fie foarte mult diferita fata de cea din ziarul de opozitie si oarecum asemanatoare cu cea din ziarul favorabil.

Pentru a putea demonstra cele mai sus mentionate am pornit de la principiul separatiei in stat si de la institutiile regimului politic romanesc. În felul acesta am delimitat foarte bine care este baza aparitiei dar si a existentei principului separarii puterii precum si a modului in care ele sunt aplicate in Romania.

Institutia Prezidentiala, al carui reprezentant este Presedintele Romaniei, este reglementata prin lege organica.

CAPITOLUL I: STATUL SI FUNCTIILE SALE

1.1. Statul. Personalitatea juridica a statului.

Statul. Istoria civilizatiei umane cuprinde intrinsec o istorie a nasterii si evolutiei statului. Organizarea populatiei pe un teritoriu oarecare, legata printr-o comunitate de limba, obiceiuri de viata, economie (agricultura, mestesuguri, comert), cultura, a fost usurata prin instituirea unei autoritati inzestrata cu un drept de comanda. Initial, necesara propriei aparari, puterea autoritatii se regaseste ulterior in expansiunea implinirii nevoii de “spatiu vital”.

Asiria in nordul Mesopotamiei sau Babilonia in sudul ei, Persia, cuceririle macedoniene ale lui Alexandru, au format imperii de proportii uriase surclasate numai de imperiul aproape mondial creat de romani [1 A se vedea Iorgu Radu, Dreptul international public in antichitate, Institutul de arte grafice Carol Göbl, Bucuresti, 1914, pag. 17 si urm.; Vojtech Zamarovsky, La inceput a fost Sumerul, Editura “Albatros”, Bucuresti, 1981, pag. 34 si urm.]. Dar, a fost evident ca intinderea unui stat nu era in directa proportie cu forta reala a acestuia [2 A se vedea Iorgu Radu, op.cit., pag. 18.].

Asimetric si, nu din “modestie”, ci din ratiuni de strategie, grecii si-au organizat, in raport cu forta reala de care dispuneau, state, de asa natura, incat in caz de atac sa poata riposta cat mai repede posibil pentru inlaturarea pericolului. Iata cum se explica, in contrast cu imperiile gigant, cum Grecia antica a fost “populata” cu numeroase cetati-stat, cu o intindere teritoriala nu prea mare. În secolul al VIII-lea Î.Hr., Lacedemona, Sparta de mai tarziu, a reunit mai multe sate, s-a afirmat ca stat puternic in vestul Peloponezului, a ajuns la apogeu in timpul razboiului cu persii (500-449), a fost cucerita de Filip al lII-lea al Macedoniei si a sfarsit in declin in secolul al III-lea [3 A se vedea Oxford, Dictionar de politica, Editura “Univers Enciclopedic”, Bucuresti, 2001, pag. 425.].

Daca orasele Greciei antice si-au gasit puterea in forta unitatii etnice si nationale, imperiile au disparut tocmai in lipsa acestei unitati sau mai aproape de realitate, in lipsa unei unitati politice nationale [4 Ibidem, pag. 20-21.]. Asa se explica cum natiunea izraelita, impartita in 12 triburi, a trait drama dezbinarii si izolarii, accentuata prin deportarea in Babilon in timpul lui Nabucodonosor.

Impulsionat de nazuinta refacerii unitatii imperiului roman, socotind ca Bizantul este succesorul Romei, Iustinian vedea consolidarea statului numai pe baza unitatii politice, religioase si legislative [5 A se vedea Vladimir Hanga, Mari legiuitori ai lumii, Editura Stiintifica si enciclopedica, Bucuresti, 1977, pag. 127.].

A face o judecata de valoare asupra statului in sine ca autoritate organizata, inseamna a aprecia nivelul de dezvoltare a relatiilor economice si sociale, care au variat de la o regiune la alta, de la o entitate statala la alta, de la o perioada istorica la alta. Limitele cronologice, initiale si in miscare ale notiunii de stat, au surprins temporal evul mediu cu o entitate de masura numita feuda si apoi tara, dupa care a intervenit revolutia industriala sustinuta de o burghezie aproape isterizata in graba ei expansionista in cautarea de noi piete de desfacere a marfurilor.

Daca fixam limitele istorice ale statului, putem spune ca expresia sa contemporana sta in mondializare sau globalizare, pana la stergerea oricarei identitati, ideologie aflata intr-o vadita contradictie cu conceptul de autarhie ce a caracterizat inceputurile statului in antichitate.

Este neindoielnic ca in prezent asistam la diminuarea puterii statului, macinata de organizatii internationale, aliante militare, organizatii superstatale financiare, interese ale grupurilor private, ceea ce a usurat asa numita integrare economica, fenomen nu neaparat nascut la sfarsitul secolului XX, daca nu uitam ceea ce preconiza Napoleon in 1807 prin pacea de la Tilsit. “Pietele financiare tes o panza invizibila care leaga intre ele tarile si, in acelasi timp priveaza de libertate si constrang guvernele” [6 A se vedea Ignatio Ramonet, Geopolitica haosului, Editura “Doina”, Bucuresti, 1998.].

Recesiunea economica a Statelor Unite ale Americii dupa atentatele din 11 septembrie 2001 demonstreaza ca economia mondiala este departe de a fi controlata si supusa parghiilor mondializarii, altfel spus, condusa de la un centru unic. Rolul asumat de superputerea unica este pus la grea incercare de miscarile nationale, etnice sau religioase, ceea ce face ca mult timp de acum inainte rolul statelor nationale sa ramana la fel de important, chiar si in contextul pierderii unora dintre atributele suveranitatii. Multiculturalitatea va ramane ca un factor de dezvoltare, ca o valoare deja castigata, ceea ce ar trebui sa duca la o gravare in profunzime a amprentei nationale si nu la stergerea ei pana la identificare.

Statul nu este altceva decat produsul propriei sale dezvoltari in corelatie cu conditiile naturale, social-economice si culturale favorizante [7 A se vedea Leon Duguit, Traité de droit constitutionnel, editia a III-a, vol. I, Paris, 1928, pag. 655 si urm.].

Constatand ca exista o diferentiere intre guvernanti si guvernati, Leon Duguit credea ca poate distinge in aceasta caracteristica fundamentala a statului. “O diferentiere intre guvernanti si guvernati se produce, prin forta de constrangere de care dispun guvernantii, care face sa fie cu putinta ca ei sa-si impuna vointa celorlalti indivizi si astfel sa se stabileasca un echilibru in sanul acestei comunitati in care coexista interese diverse. Aceasta diferentiere intre guvernanti si guvernati apare in acest chip ca un fenomen inerent dezvoltarii istorice a societatii umane” [8 A se vedea Tudor Draganu, Drept constitutional si institutii politice – tratat elementar, vol. I, Editura “Lumina-Lex”, Bucuresti, 1998, pag. 113. ].

Dar, statul – asa cum s-a aratat si in literatura juridica [9 Ibidem, pag. 113.] - nu poate fi redus in definirea sa la aceasta diferentiere intre guvernanti si guvernati. Statul se exprima prin puterea de stat si aceasta, la randul ei, se realizeaza prin forme institutionale [10 A se vedea Nicolae Popa, Teoria generala a dreptului, Editura “Actami”, Bucuresti, 1994, pag. 94.]. Prin urmare, statul este vazut ca o institutie, constituita pe o organizatie umana, ce recunoaste si se supune unor valori morale, religioase si juridice, in scopul desfasurarii unor activitati social-economice, politice, militare, bine determinate [11 A se vedea Tudor Draganu, op.cit., pag. 114; Despre caracterul institutional al statului, a se vedea Marcel Haurion, Precis de droit constitutionnel, Paris, 1923; G. Renard, La theorie de l'institution, Paris, 1930, vol. I. ].

Totodata, avand in vedere caracterul institutional al statului, acesta trebuie deosebit de alte forme institutionale, care pot avea aceleasi trasaturi generale, districte ce se poate face prin identificarea activitatilor fundamentale pe care le acesta le indeplineste. Aceste activitati, stabilite ca fundamentale, au fost desemnate ca fiind functiile statului: functia legislativa, functia executiva si functia judecatoreasca [12 A se vedea Tudor Draganu, op.cit., pag. 115.].

Statul este singura institutie care poate sa-si stabileasca propria competenta, respectiv sa determine limitele, atributiile agentilor sai, ceea ce inseamna ca beneficiaza de suveranitate [13 Ibidem, pag. 116.]. Suveranitatea are o latura interna (ce se exprima in dreptul de comanda in interior) si o latura externa (ce se exprima prin conceptul de independenta in raport cu alte natiuni) [14 Daca in perioada comunismului Romania a negat cu inversunare teza suveranitatii limitate, astazi in fata concertului Uniunii Europene pare sa dispuna sa cedeze “unele” dintre atributele suveranitatii.].

Urmare a argumentelor prezentate, statul poate fi definit ca o institutie, in care o grupare de indivizi, asezata pe un teritoriu anume, avand capacitatea de a-si stabilii propria competenta, organizata in vederea desfasurarii unor activitati cuprinse in functiile executiva, jurisdictionala si legislativa [15 A se vedea Tudor Draganu, op.cit., pag. 116.].

Personalitatea juridica a statului. Este o notiune larg discutata in literatura juridica, fara pretentia de a fi lamurita nici in prezent.

Este stabilit ca personalitate juridica pot avea nu numai persoanele fizice, dar si anumite societati comerciale, asociatii, fundatii, s.a.m.d., denumite persoane juridice, care se bucura de un patrimoniu, de organizare ierarhica, de posibilitatea de a sta in nume propriu in justitie, s.a.m.d.

La randul sau statul este o persoana juridica, cu drepturi si obligatii, atat in dreptul intern, cat si in dreptul international public, inzestrat cu un drept de comanda, de suveranitate, si cu mijloace de organizare si aplicare a dreptului [16 A se vedea Mircea Djuvara, Teoria generala a dreptului (Enciclopedia juridica), Editura “All”, Bucuresti, 1995, pag. 137-138.].

Conceptul de stat poate avea ca punct initial momentul in care teritoriul nu mai reprezinta obiectul proprietatii private a monarhului, ci, un prim pas, al coroanei, ca o forma institutionala cu titlu aparte fata de acesta, si mai apoi al statului [17 A se vedea Tudor Draganu, op.cit., pag. 119.], construit pe ideea de suveranitate. În momentul in care statul apare ca proprietar al teritoriului, inseamna ca el este inzestrat si cu anumite drepturi dar, si cu obligatii, in relatiile juridice. O data cu recunoasterea dreptului de proprietate al statului asupra teritoriului, i s-a recunoscut acestuia si capacitatea juridica de a-si asuma obligatii si drepturi [18 Ibidem, pag. 121.].

În discutiile purtate in literatura juridica s-a pus problema care este natura acestei personalitati juridice a statului, cu atat mai mult cu cat se spunea ca, desi acesta se manifesta in raporturile juridice aidoma unei persoane fizice investita cu drepturi si obligatii, statul nu ar avea o vointa proprie.

În literatura juridica s-au emis mai multe teorii in ideea justificarii existentei organizate a statului si a puterii acestuia.

Teoria fictiunii (numita si a concesiunii de catre stat) a fost sustinuta in prima jumatate a secolului al XIX lea de autori germani (Savigny), precum si in Franta de autori din cadrul scolii exegetice. Aceasta teorie are in vedere, in substanta ei, argumentul ca in realitate numai persoanele fizice au o vointa proprie si ca de fapt conceptul de personalitate juridica nu este altceva decat o creatie a legii. Faptul ca persoanele fizice, pentru infaptuirea unor scopuri comune, se organizeaza in diverse asociatii, societati, etc., are drept urmare considerarea lor drept persoane juridice, dar aceasta numai ca urmare a unei fictiuni, deoarece personalitatea juridica, in realitate, le este atribuita, de lege (persoana juridica fictiva). Persoana careia i s-a acordat personalitatea juridica se caracterizeaza prin faptul ca este independenta de personalitatea juridica a membrilor care o compun.

Aceasta teorie recunoaste ca fiind reala numai personalitatea juridica a persoanelor fizice si sustine ca in realitate statul nu are o vointa proprie. Jellinek, un autor german, combatand aceasta teorie, spunea ca: “o parte a erorilor ce infatiseaza doctrina persoanelor juridice vine din identificarea naiva care se face a persoanei cu omul, desi primul jurist venit, isi poate da seama, privind cat de repede se uita istoria sclaviei, ca aceste doua concepte (persoana juridica si omul – n.n.) nu sunt identice” [19 Despre teoria fictiunii pe larg in Mircea Djuvara, op.cit., pag. 142 si urm.; Tudor Draganu, op.cit., pag. 121.]. Autorul citat se referea la faptul ca in legislatiile antice, care consacrau sclavia, sclavului nu i se recunostea personalitatea juridica.

Teoria negatiei personalitatii juridice considera ca nu exista si nu putea sa existe o alta realitate juridica decat persoana fizica, deoarece totul se rezuma, in ultima instanta, la drepturile si obligatiile acesteia. Unul dintre sustinatorii de frunte a acestei teorii a fost Rudolf von Jhering [20 A se vedea Mircea Djuvara, op.cit., pag. 144.] care prin exces confunda persoana fizica cu persoana juridica.

Teoria personalitatii morale realitate naturala, considera ca vointele indivizilor care alcatuiesc o asociere se intrepatrund, si pierzandu-si astfel individualitatea se naste o vointa noua, unica, cu trasaturi comune. Astfel, asociatiile devin persoane reale, ce dobandesc o vointa proprie [21 A se vedea Tudor Draganu, op.cit., pag. 122.].

Teoria personalitatii morale realitate juridica, sustine ca statul nu are o vointa proprie, ci numai persoanele fizice, chemate sa reprezinte statul, au vointa, si in consecinta statul nu exista ca persoana reala, iar personalitatea sa este o creatie a ordinii juridice care a dus la formarea statului. (G. Jellinek, Carré de Malberg). În aceasta teorie, personalitatea juridica a statului nu este altceva decat un procedeu tehnico-juridic, construit pe ideea ca personalitatea morala este o realitate juridica ce are la baza o grupare umana, care din punct de vedere juridic, constituie o singura entitate, o persoana distincta de indivizii care o compun [22 Ibidem, pag. 122-123.].

Mircea Djuvara in urma unei analize pe care o face personalitatii juridice ajunge la concluzia ca personalitatea juridica nu se poate constitui decat pe baza unei realitati morale, care este personalitatea morala. În aceasta conceptie, adevaratul fundament al personalitatii juridice este personalitatea morala [23 A se vedea Mircea Djuvara, op.cit., pag. 158.].

Sunt si teorii care contesta personalitatea morala a statului, sustinand ca prin prisma acestei teorii statul nu poate fi conceput ca persoana juridica, deoarece aceasta notiune nu are o baza reala. Astfel, Leon Duguit spunea ca nu exista o personalitate juridica a statului, tot asa cum acesta nu poate avea drepturi subiective. Ca atare, nici conceptul de drept subiectiv nu poate fi inteles din punct de vedere stiintific, deoarece acesta nu este altceva decat puterea unei vointe individuale ce se impune altei vointe, ceea ce nu poate fi admis, deoarece vointele indivizilor care apartin unui grup social sunt egale unele cu altele si au aceeasi natura, astfel ca nu exista nici un motiv ca uneia sa i se recunoasca puterea de a se impune alteia [24 Ibidem, pag. 123.].

În cazul in care se admite ideea ca statul este o persoana morala, firesc trebuie sa se admita si ideea ca statul este titularul unor drepturi subiective, ca orice alta persoana. Aceste drepturi ar putea fi:

a) Drepturi subiective in cadrul carora statul se manifesta ca putere publica, cu drept de comanda asupra indivizilor asezati pe teritoriul national. În literatura juridica se arata ca nu exista un drept subiectiv al statului de a comanda, ci in realitate s-a incredintat unor organe ale statului diferite functii (legislativa, executiva, jurisdictionala) ce exercita acest drept [25 Personalitatea morala se manifesta fizic si psihologic prin organe – a se vedea Mircea Djuvara, op.cit., pag. 158.].

Teoria care vede in stat o persoana morala inzestrata cu un drept subiectiv de comanda este doar o constructie teoretica fara acoperire in realitatea legislativa si practica [26 Ibidem., pag.125].

b) Drepturi subiective private, pe care statul le exercita in aceleasi conditii ca un simplu particular, cum ar fi, de exemplu, dreptul de proprietate al statului asupra domeniului sau privat.

Atunci cand statul se infatiseaza ca titular al unor drepturi subiective private si se manifesta ca orice particular si nu ca detinator al puterii de comanda este evident ca, conceptia care vede in stat o persoana juridica nu mai poate fi inlaturata, ea constituind o realitate legislativa. De altfel, in art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privind persoanele juridice, se prevede ca: “statul este persoana juridica in raporturile in care participa nemijlocit, in nume propriu, ca subiect de drepturi si obligatii”. Actul normativ citat prevede ca statul participa in astfel de raporturi reprezentat de Ministerul Finantelor Publice, daca legea nu prevede altfel.

Nu putem face abstractie de faptul ca in raporturile de drept international, statul, ca subiect de drept international, este titular de drepturi si isi asuma unele obligatii.

Iata de ce, pornind de la cele de mai sus, in literatura juridica s-a spus ca adoptarea de catre stat a teoriei personalitatii morale este utila, dar cu toate acestea statul, nici chiar cu suportul dreptului privat, nu poate fi considerat ca o persoana morala [27 A se vedea Tudor Draganu, op.cit., pag. 122.]. Prin urmare, personalitatea juridica a statului nu este altceva decat un procedeu tehnico-juridic, creat de lege, pentru reprezentarea unitara a colectivitatii in raporturile de drept privat si in cele internationale [28 Ibidem, pag. 122.].

Civilizatia occidentala, declarata umanista, face sa coincida, in principiu, calitatea de persoana umana cu cea de subiect de drept. Teoria personalitatii morale, aseaza insa aceasta coincidenta intr-un esec, se spune in literatura juridica franceza, deoarece ea consacra existenta unor subiecte de drept care nu sunt persoane umane [29 A se vedea Jean Rivero si Jean Rivero, Droit administratif, Editura Dalloz, Paris, 1994, pag.35]. În dreptul francez s-au purtat lungi discutii intre cei care afirmau ca persoanele morale sunt persoane reale si cei care vorbeau de simple fictiuni. Si unii si altii, porneau de la ideea ca subiectele de drept sunt persoane umane. Efortul partizanilor teoriei “persoanelor reale” era de a asimila persoana morala cu persoana fizica. De aici, concluzia celor care, constatand diferentele evidente intre persoanele fizice si persoanele morale, negau asa zisa asimilare ce denatura realitatea. “Eu niciodata nu am luat pranzul cu o persoana morala” – scria Gaston Jeze [30 Ibidem, pag. 35.].

Aceasta lupta intre scoli, avea la sfarsitul secolului XIX in Franta atat un scop practic cat si unul politic. Daca persoanele morale erau considerate persoane reale, statul nu mai putea sa le creeze sau sa le suprime – ele se impuneau lui. Daca, din contra, ele erau pura fictiune, statul le putea elimina [31 Ibidem, pag. 35.].

Calitatea de subiect de drept este o calitate abstracta, dar ea nu trebuie lipsita de protectia dreptului. Fara indoiala, persoana umana este cea mai importanta, dar pe de alta parte, interesele colective, intreprinderile, comunitatile, pot beneficia de aceeasi protectie. De aici si definitia lui Marcel Waline, care vedea in persoana morala “un centru de interese juridice protejate” [32 Ibidem, pag. 36.].

Jean Rivero si Jean Waline spun ca persoanele morale se caracterizeaza prin doua elemente: mai intai exista o realitate de baza care presupune existenta unor interese apartinand unui grup uman cu o oarecare omogenitate, si al doilea element presupune procedeele juridice utilizate pentru protejarea acestor interese (toate actele vin si pleaca de la un singur si acelasi centru erijat in subiect de drept; acestui subiect de drept i se recunoaste caracterul continuu; in numele acestui subiect de drept lucreaza organe anume create) [33 Ibidem, pag. 36.]. De asemenea persoana morala nu poate fi confundata cu persoana juridica.

Literatura juridica franceza presupune o diversitate a persoanelor morale tot asa cum vede o distinctie fundamentala intre persoanele morale de drept privat si persoanele morale de drept public [34 Ibidem, pag. 37.].

Astfel, clasificarea principalelor tipuri de persoane morale de drept privat, porneste de la distinctia ce se desprinde din caracterul lucrativ sau non lucrativ, al scopului urmarit de acestea. Acestea sunt:

a). persoane morale cu scop lucrativ: societatile civile si societatile comerciale;