Pagina documente » Drept » Infractiuni contra ordinii si disciplinei militare

Cuprins

lucrare-licenta-infractiuni-contra-ordinii-si-disciplinei-militare
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.
lucrare-licenta-infractiuni-contra-ordinii-si-disciplinei-militare


Extras din document

Cuprins
I. INFRACTIUNEA- INSTITUTIE FUNDAMENTALA A DREPTULUI PENAL
I.1 ASPECTE GENERALE ALE INFRACTIUNII
I.2 DEFINITIA SI TRASATURILE ESENTIALE ALE INFRACTIUNII
II. REFERINTE ISTORICE. INCRIMINAREA ?N DECURSUL TIMPULUI A UNOR MANIFESTARI CONTRA ORDINII SI DISCIPLINEI MILITARE
III. ORDINEA SI DISCIPLINA MILITARA
III.1 CONSIDERATII GENERALE
III.2 NOTIUNE ?N CEEA CE CONSTA ORDINEA SI DISCIPLINA MILITARA
III.3 SCOPUL ORDINII SI DISCIPLINEI MILITARE.
III.4 PRIN CE SE CARACTERIZEAZA DISCIPLINA MILITARA?
IV. INFRACTIUNI CONTRA ORDINII SI DISCIPLINEI MILITARE
IV.1 ABSENTA NEJUSTIFICATA
IV.1.1 ASPECTE GENERALE
IV.1.2 STRUCTURA SI CONTINUTUL JURIDIC AL INFRACTIUNII
IV.1.3 FORME, MODALITATI, SANCTIUNI
V. DEZERTAREA
V.1 ASPECTE GENERALE
V.1.1 CONCEPT SI CARACTERIZARE.
V.1.2 OBIECTUL JURIDIC AL INFRACTIUNII
V.1.3 OBIECTUL MATERIAL AL INFRACTIUNII.
V.1.4 SUBIECTII INFRACTIUNII.
V.1.5 LOCUL SI TIMPUL SAV?RSIRII INFRACTIUNII.
V.2 STRUCTURA SI CONTINUTUL JURIDIC AL INFRACTIUNII DE DEZERTARE
V.3 FORME, MODALITATI, SANCTIUNI
VI. CALCAREA DE CONSEMN
VI.1 ASPECTE GENERALE.
VI.1.1 CONCEPT SI CARACTERIZARE
VII. INSUBORDONAREA
VII.1 ASPECTE GENERALE
VII.1.1 CONCEPT SI CARACTERIZARE
VIII. LOVIREA SAU INSULTA SUPERIORULUI
VIII.1 ASPECTE GENERALE
VIII.1.1 CONCEPT SI CARACTERIZARE
IX. LOVIREA SAU INSULTA INFERIORULUI
IX.1 ASPECTE GENERALE.
IX.1.1 CONCEPT SI CARACTERIZARE.
X. BIBLIOGRAFIE

Alte date

?{p}

{p}

?INFRACTIUNI CONTRA ORDINII SI DISCIPLINEI MILITARE

INFRACTIUNEA- INSTITUTIE FUNDAMENTAL? A DREPTULUI PENAL

A: Aspecte generale ale infractiunii

Institutiile fundamentale ale dreptului penal sunt : infractiune, raspunderea penala si pedeapsa. Caracterizarea -ca fundamentale- a acestor institutii este justificata de imprejurarea ca toate normele dreptului penal, indiferent daca apartin partii generale sau speciale a acestuia, se bazeaza pe ele ori graviteaza in jurul lor.

Între cele trei institutii sus mentionate exista o stransa legatura si conditionare, in sensul ca institutia infractiunii determina existenta si functionarea celorlalte doua. Fara infractiune nu poate exista raspundere penala si fara raspundere penala nu se poate concepe aplicarea unei pedepse. Savarsirea oricarei infractiuni atrage, pentru cel care a comis-o, o pedeapsa, pedeapsa implica, din partea persoanei care o suporta, raspunderea sa penala pentru fapta savarsita.

Codul penal da expresie acestei reactii in articolul 17 alin. 2, in care se arata ca „infractiunea este singurul temei al raspunderii penale ”. În ipoteza in care datorita unor cauze determinate prevazute de lege ( legitima aparare, starea de necesitate, constrangerea fizica sau morala ) caracterul penal al faptei savarsite este inlaturat, nu exista nici raspundere penala si, desigur, nici pedeapsa.

De subliniat ca, totusi, din cele trei institutii fundamentale, cea a infractiunii este mai importanta pentru ca , asa cum s-a subliniat in doctrina penala , ea constituie „ piatra de temelie ”a oricarui sistem de drept penal , deoarece reglementarile sale se rasfrang asupra tuturor normelor incriminatoare din acel sistem de drept penal.

Infractiunea , ca institutie fundamentala , presupune , prin urmare , un ansamblu de norme penale prin care se reglementeaza , in general , conditiile de existenta si trasaturile caracteristice comune tuturor infractiunilor descrise in legea penala , si nu in special, adica prin perspectiva diferitelor infractiuni , ca de exemplu: furt , omor , talharie , fals ,etc. ¹)

Codul penal , in capitolul I din Titlul II al Partii generale prevede reglementari care privesc infractiunea in aspectele ei generale . Aceste reglementari au ca principal obiect stabilirea prin norme de drept a trasaturilor esentiale ale infractiunii .

Înainte de a trece la examinarea reglementarilor din Codul Penal este necesar sa prezentam cateva consideratii generale asupra infractiunii privita din punct de vedere material , social-politic si juridic.

1)Constantin Bulai , op. cit. , pag. 114

Privita din punct de vedere material, infractiunea este o activitate omeneasca indreptata impotriva regulilor de convietuire sociala, este activitate antisociala ,neconvenabila pentru relatiile sociale.

Unele dintre aceste activitati antisociale reprezinta un pericol social mai mic , altele un pericol social mai mare. Acestea din urma sunt considerate si apreciate ca activitate infractionala . Astfel , trecerea de partea dusmanului, spionajul, omorul, calomnia, delapidarea etc. sunt fapte deosebit de periculoase. Unele din acestea se comit prin violenta, altele prin frauda, iar altele sunt producatoare de grave prejudecati materiale.

Într-o forma sau alta, astfel de activitati, astfel de fapte sunt neconvenabile pentru societate , sunt antisociale, prin materialitatea lor prin urmarile lor.

Privita din punct de vedere al cauzelor care au determinat aparitia sa, infractiunea este un fenomen social-istoric . Este un fenomen social , fiindca se produce numai in societate , in viata de relatiile sociale. Infractiunea este o incalcare a unor norme de conduita , norme care apar si sunt posibile numai in societate , in relatiile sociale. In acelasi timp infractiunea este un fenomen istoric, fiindca a aparut intr-un anumit moment al dezvotarii societatii , anume, atunci cand s-au ivit cauze si conditii social-politice care au determinat si favorizat aparitia ei. Infractiunea constituie , uneori, un fel de protest individual impotriva conditiilor de viata , un semn al inadaptarii la acele conditii sociale .

Odata cu schimbarea si disparitia acestor cauze si conditii, si fenomenul infractional, ca fenomen frecvent, se schimba si chiar dispare.

Cu privire la acest fenomen antisocial, se emit reguli de drept, reguli garantate in executarea lor de catre stat. Prin astfel de reguli de drept, fenomenul antisocial este proclamat infractiune si sanctionat cu pedeapsa. Din acest moment, fenomenul antisocial primeste o noua apreciere, o apreciere din partea statului si, prin aceasta devine un fenomen juridic sau o fapta juridica, adica un fapt generator de o anumita obligatie , aceea de raspundere penala.

Atata timp cat un fenomen antisocial nu e cuprins in sfera de actiune a normelor de drept, el ramane un fenomen antisocial si reprobat de societate, dar nu este inca o infractiune in sens juridic. Din momentul in care un asemenea fenomen este reglementat prin norme de drept, el devine un fenomen juridic, devine o fapta juridica. Ea trece de pe planul social-material pe planul social-juridic, primind o noua caracterizare, aceea de infractiune. Fapta fiind incriminata prin lege ca infractiune, ca un fenomen juridic, toti cetatenii si toate organele de stat trebuie sa o considere si sa o aprecieze asa cum este considerata si apreciata de lege, adica ca o infractiune, ca un fenomen juridic, care implica anumite consecinte juridice, anumite raspunderi.

Normele privitoare la infractiune sunt numeroase, unele se refera la notiunea de infractiune privita in trasaturile ei esentiale, altele la formele infractiunii, etc.

Ele alcatuiesc, in acest sens, reglementarea unei adevarate institutii juridice, institutia juridica a infractiunii. ¹)

1) Ion Oancea, prof. univ., colaborator extern :„Explicatii teoretice ale Codului Penal Roman”

partea generala vol I , titlul II , cap. I , op. cit. pag. 100

B: Definitia si trasaturile esentiale ale infractiunii:

În viata sociala se pot savarsi fapte ( actiuni , inactiuni ) neconvenabile care vatama sau pun in pericol interesele membrilor societatii, fie ca aceste interese apartin tuturor, adica colectivitatii in ansamblu, fie ca ele apartin numai unora dintre ei.1) Toate aceste fapte intrucat tulbura ordinea sociala, sunt antisociale, insa ele nu pot fi caracterizate ca infractiuni decat in masura in care sunt incriminate prin legea penala si sanctionate cu o pedeapsa.

Pornindu-se de la caracteristica sus-mentionata, aceea de a fi o fapta incriminata de legea penala, infractiunea -ca fenomen juridic- a fost uneori definita ca o violare a legii penale.

În legatura cu aceasta definitie este de observat ca legea penala nu stabileste in mod expres respectarea vietii altora, ci doar prevede o pedeapsa pentru infractor.

De asemenea, in loc de a defini infractiunea ca o violare a legii penale, uneori, pentru definirea infractiunii, se recurge in mod exclusiv, la cealalta caracteristica a ei -pedeapsa- spunandu-se ca infractiunea este o fapta pedepsita de legea penala.

Considerarea infractiunii ca fenomen juridic, facandu-se abstractie de caracterul sau social, conduce in mod necesar la o definitie formala a infractiunii, pentru ca aceasta reflecta, in mod exclusiv , infatisarea juridica a faptei penale ( incriminarea si pedeapsa ) , iar nu continutul sau real ( o atingere adusa unor valori sociale ocrotite de lege ).

În contrast cu definitiile formale ale infractiunii, Codul Penal Roman in vigoare, pornind de la caracterul social al faptelor penale , da o definitie materiala in care , fara a se omite aspectul juridic , accentul este pus pe pericolul social al infractiunii , adica pe aptitudinea unei conduite umane de a vatama sau de apune in pericol valori esentiale pentru normala desfasurare a vietii sociale.

În Codul Penal notiunea de infractiune in general a capatat, in cuprinsul unei norme juridice ( articolul 17 ), o formulare precisa in care se reflecta aspectele material, social, uman, moral si juridic al continutului infractiunii.

Dispozitia din articolul 17 prevede ca este infractiune „fapta care prezinta pericol social, savarsita cu vinovatie si prevazuta de legea penala”.

În continutul notiunii de infractiune in general gasim, deci, trei „trasaturi esentiale” , trei esente comune tuturor infractiunilor si anume :

a) o fapta care prezinta „pericol social” ( aspectul material-social ) ;

b) o fapta savarsita cu „vinovatie” ( aspectul uman-moral ) ;

c) o fapta prevazuta de legea penala ( aspectul juridic-formal ).

Prezenta fiecareia dintre aceste trasaturi si deci a tuturor laolalta este necesara pentru existenta infractiunii, fiecare din ele fiind expresia unui principiu general, respectiv :

1) principiul ca fara prezenta unui pericol social nu exista infractiune si nici raspundere penala ;