Pagina documente » Drept » Izvoarele dreptului comercial. Personalitatea juridica a societatiilor comerciale

Despre lucrare

lucrare-licenta-izvoarele-dreptului-comercial.-personalitatea-juridica-a-societatiilor-comerciale
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.
lucrare-licenta-izvoarele-dreptului-comercial.-personalitatea-juridica-a-societatiilor-comerciale


Cuprins

CUPRINS:
1.Notiunea, obiectul de studiu al disciplinei, izvoarele dreptului comercial.
2.FAPTE DE COMERT.
2.1.fapte de comert obiective
2.2.fapte de comert subiective
2.3.fapte de comert unilaterale/mixte
3.Fondul de comert.
4.Aporturile asociatiilor.
5.Clasificarea S.C
6.PERSONALITATEA JURIDICA A SOCIETATIILOR COMERCIALE
6.1.Administrarea societatii.
6.2.SOCIETATILE DE PERSOANE
7.Regulile speciale privind formarea si executarea obligatiilor comerciale.
8.Particularitatile executarii obligatiilor comerciale.
9.Probele in materie comerciala.
9.1Consecintele nerespectarii obligatiilor contractuale.

EXTRAS DIN DOCUMENT

?Notiunea, obiectul de studiu al disciplinei,

izvoarele dreptului comercial.

NOTIUNEA dreptului comercial poate si trebuie privita atat in sens larg cat si in sens restrans, astfel in sens larg dreptul comercial poate fi inteles ca fiind un ansamblu de norme juridice aplicabile comertului adica, operatiunii de interpunere in schimbul si circulatia marfurilor de la producator la consumator. Din acest punct de vedere notiunea de drept comercial nu poate explica suficient obiectul si scopul acestei ramuri de drept, sensul corespunzand strict intelesului etimologic. Din acest motiv doctrina a incercat sa defineasca dreptul comercial din perspectiva tuturor activitatilor practice care intra sub incidenta legilor comerciale, adica si din perspectiva activitatii de prestari servicii a operatiunilor de import- export sau a activitatilor de constructii.

Pentru definirea corecta a notiunii dreptului comercial, doctrina a considerat necesara abordarea sistematica a notiunii datorita complexitatii si diversitatii sistemelor de drept in lume. Astfel cele 2 mari sisteme care permit determinarea obiectului dreptului comercial ,si implicit permit definirea acestuia, sunt sistemul obiectiv si sistemul subiectiv.

Sistemul subiectiv care a stat la baza primelor reglementari comerciale si care a fost adoptat ulterior de codul comercial german de la 1900 (sistem de drept de tip anglo-saxon). Sistemul subiectiv considera dreptul comercial ca fiind un drept profesional aplicabil unei categorii de persoane care dobandesc calitatea de comerciant prin indeplinirea unor conditii administrative prevazute de lege. Aceste conditii se refera in principal la obligativitatea indeplinirii unor conditii de inregistrare care permit persoanelor respective desfasurarea unor activitati cu caracter comercial. Din aceasta perspectiva fapta de comert ( activitate comerciala) este determinata in functie de calitatea persoanei care o savarseste.

Sistemul obiectiv adoptat prin codul comercial francez de la 1807, deroga principial de la conceptia sistemului subiectiv adoptand un principiu mai realist in ceea ce priveste determinarea obiectului dreptului comercial. Astfel in cadrul acestui sistem se definesc in principal o serie de activitati care sunt considerate prin lege a avea un caracter strict comercial independent de calitatea persoanei care la savarseste.

Numai prin exercitarea acestei activitati, o persoana poate dobandi calitatea de comerciant si implicit toate drepturile si obligatiile comerciantilor.

Acest sistem a stat si la baza elaborarii codului comercial roman de la 1887, cod care in art. 3, stabilea care sunt actele si faptele juridice considerate a fi fapte de comert determinand calitatea de comerciant a unei persoane in functie de savarsirea acestora conform art.7.

Din acest punct de vedere dreptul comercial reprezinta un ansamblu de norme juridice aplicabile faptelor de comert si comerciantilor. Aceste norme juridice fac parte din dreptul privat ca si normele dreptului civil deoarece participantii la raporturile juridice comerciale se afla pe pozitie de egalitate juridica.

Cu alte cuvinte dreptul comercial este un ansamblu de norme juridice apartinand dreptului privat care se aplica atat raporturilor juridice care se nasc din savarsirea unor activitati considerate de lege ca fiind fapte de comert cat si raporturilor juridice la care participa persoanele care au calitatea de comerciant.

Izvoarele dreptului comercial.

Potrivit art.1 din codul comercial, dreptul comercial are ca izvoare legislative in principal codul comercial si legile comerciale speciale, astfel art.1 arata ca: ”În comert se aplica legea de fata. Unde ea nu dispune se aplica Codul civil, din aceasta dispozitie rezulta ca in absenta unei reglementari specifice in materia dreptului comercial aplicabile sunt dispozitiile codului civil sau ale legilor civile speciale ca izvoare subsidiare ale dreptului comercial”.

Codul comercial reprezinta reglementarea de baza a dreptului comercial care cuprinde in cele 4 carti ale sale norme cu caracter supletiv referitoare la institutiile fundamentale ale dreptului comercial, adica fapte de comert, comercianti, obligatii comerciale, faliment.

Aceste norme sunt fie specifice dreptului comercial fie derogatorii de la normele dreptului civil.

Codul comercial roman a fost adoptat in 1887 cunoscand numeroase completari si modificari. Astfel una dintre modificarile majore ale acestuia s-a facut in 1943 data dupa care insa codul comercial a fost practic suspendat in ceea ce priveste aplicarea sa. Abia dupa 1999 a reintrat in actualitate constatandu-se ca atat in exprimare cat si in continutul reglementarilor acestuia, nu mai poate fi aplicat, motiv pentru care legiuitorii au incercat sa adopte vechile dispozitii nevoilor reale ale vietii comerciale.

Din categoria legilor speciale care modifica dispozitiile codului comercial fac parte: Legea 31/1990 cu privire la S.C., Legea 26/1990 a Registrului comertului, O.U.G. numarul 138 din decembrie 2000 (a modificat si codul civil).

Pe langa dispozitiile care completeaza sau deroga de la codul civil, codul comercial cuprinde si o categorie aparte de dispozitii menite sa implineasca unele lipsuri ale codului civil, este vorba de reguli privind incheierea contractului intre absenti sau persoane indepartate cuprins in art.33,34,35,36,37,38,39 cod comercial, care in fapt apartin dreptului civil. Ele au fost introduse in codul comercial pentru a acoperii aceasta lacuna a codului civil fiind astfel aplicabile in cele 2 ramuri de drept.

În ceea ce priveste izvoarele subsidiare ale dreptului comercial acestea sunt:

Codul civil care are aplicabilitate in dreptul comercial in special in materia obligatiilor si a contractelor speciale. Dintre legile civile speciale aplicabile in materie comerciala, cele mai importante sunt: cele care se refera la statutul juridic al persoanelor (si decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice si juridice).

Dreptul comercial cunoaste exclusiv izvoare legislative dar aceasta nu inseamna ca uzurile comerciale; doctrina sau practica judiciara nu au nici un rol in sistemul de drept.

Uzurile sau obiceiul exprima reguli de conduita nascute din practica sociala folosita vreme indelungata si respectiv ca si normele juridice obligatorii.

Daca dreptul comercial roman nu cunoaste uzuri legislative sau normative doctrina admite existenta uzurilor interpretative sau conventionale care au rolul de a lamuri sensul vointei participantilor la raportul juridice.

Existenta acestor uzuri interpretative este dedusa din unele dispozitii ale codului civil aplicabile si in materie comerciala. Astfel art. 981, codul civil prevede ca intr-un contract clauzele obisnuite se subinteleg chiar daca ele nu sunt expres prevazute. De asemenea art. 980 codul civil arata ca dispozitiile indoielnice intr-un contract se interpreteaza dupa obiceiul locului unde s-a incheiat contractul.

În ceea ce priveste doctrina ca ansamblu de studii, lucrari, cercetari, aceasta nu este nici ea izvor de drept, rolul acesteia exprimandu-se numai in interpretarea legilor comerciale. În aceiasi masura nici practica judiciara nu este izvor de drept comercial deoarece potrivit principiului constituirii al separatiilor puterii in stat instantele judecatoresti sunt competente numai sa aplice legea nu s-a si o creeze.

FAPTE DE COMERT.

Codul comercial roman stabileste in art. 3 o serie de operatiuni savarsite de catre o persoana sunt fapte de comert. Art. 4 din codul comercial dispune ca in afara de aceste operatiuni calificate drept fapte de comert vor avea acelasi caracter si celelalte contracte si operatiuni ale unui comerciant cu 2 exceptii: aceste conditii comerciale privind art. 56 arata ca in masura in care intr-un raport juridic operatiunea savarsita are caracter comercial pentru una dintre parti, legea aplicabila respectivului raport juridic va fi legea comerciala.

Obiectul reglementarilor codului comercial din acest punct de vedere il constituie faptele de comert, in sens larg legea comerciala reglementand din acest punct de vedere atat raportul juridic rezultat din acte juridice cat si raportul juridic rezultat din fapte juridice. Adica sub incidenta legii comerciale intra atat contractele comerciale cat si faptele licite si faptele ilicite savarsite de comercianti in legatura cu activitatile lor.

Tema: producte.

Art. 3 realizeaza o enumerare a faptelor de comert, enumerare cu caracter exemplificativ sau enuntiativ, legiuitorul avand intentia de a consacra ca fapte de comert cele mai frecvente acte juridice si operatiuni care constituiau baza activitatii comerciale.

Art. 3 cu alte cuvinte are un caracter dispozitiv si nu imperativ, de-a-lungul timpului acestor enumerari i s-au adaugat si alte activitati, ultima mare adaugire fiind realizata de decretul lege nr. 54/1990 prin care s-a reglementat organizarea si desfasurarea unor activitati economice pe baza liberei initiative.

Codul comercial insa nu da o definitie a notiunii de fapte de comert, de aceea doctrina a incercat sa realizeze acest lucru stabilind diferite criterii care sa permita includerea unei activitati in categoria faptelor de comert. Aceste criterii s-au concretizat in cateva teorii:

- teoria speculatiei conform careia actul de comert este un act de speculatie, adica un act realizat in scopul obtinerii de beneficii. Acest criteriu al speculatiei a fost considerat de doctrina ca fiind insuficient pentru definirea notiunii de fapta de comert. Deoarece s-a demonstrat ca pe de o parte este prea larg nepretuind calificarea operatiunilor ca fiind structura comerciala (de exemplu exploatarile agricole sunt intotdeauna conform legii civile acte juridice civile desi si in acest caz scopul activitatii este tot producerea de beneficii). Pe de alta parte doctrina a aratat ca acest criteriu este in unele situatii prea ingust existand operatii comerciale care nu urmaresc obtinere de profit (de exemplu vanzarea in pierdere in scopul obtinerii de clientela).

- teoria circulatiei conform careia actul de comert este numai un act de interpunere in circulatia marfurilor intre producatori si consumatori. Si acest criteriu a fost considerat ca fiind insuficient pentru definirea notiunii deoarece ele exclud din categoria faptelor de comert actele de productie si de asemenea este inexact din punct de vedere al activitatii comerciale care sunt straine circulatiei marfurilor (de exemplu activitatea de intermediere in afaceri).

- teoria intreprinderii conform careia actul de comert este actul realizat intr-o intreprindere ca activitate organizata bazata pe anumite mijloace materiale. Si acest criteriu a fost considerat inexact deoarece exista acte de comert care se realizeaza in afara organizarii unei intreprinderi (exemplu agentiile de bursa) si pe de alta parte exista si intreprinderi care au intotdeauna caracter civil (exemplu exploatarile agricole). Din aceste critici s-a desprins concluzia ca pentru o definire corecta a notiunii de fapte de comert trebuie imbinate mai multe criterii motiv pentru care doctrina a elaborat o asa numita teorie mixta conform careia actul de comert poate fi definit ca fiind acel act care realizeaza o interpunere in circulatia bunurilor efectuata cu intentia producerii de profit. Prin urmare aceasta teorie foloseste in definirea notiunii 2 criterii: cel al profitului si cel al circulatiei.

Doctrina a realizat si o clasificare a faptelor de comert pentru a usura inserarea unor activitati intr-o anumita categorie. Aceasta clasificare este facuta in functie de obiectul concret al activitatii si imparte faptele de comert in 3 mari categorii:

1. fapte de comert obiective enumerate in articolul 3

2. fapte de comert subiective reglementare data de articolul 4

3. fapte de comert unilaterale/mixte reglementare prevazuta in articolul 56