Pagina documente » Drept » Notiunea de cauza care inlatura caracterul penal al faptei

Despre lucrare

lucrare-licenta-notiunea-de-cauza-care-inlatura-caracterul-penal-al-faptei
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.
lucrare-licenta-notiunea-de-cauza-care-inlatura-caracterul-penal-al-faptei


Cuprins

Cuprins
I. NOTIUNEA DE CAUZA CARE INLATURA CARACTERUL PENAL AL FAPTEI
I.1 NOTIUNEA DE CAUZA CARE INLATURA CARACTERUL PENAL AL FAPTEI IN DOCTRINA ROMANEASCA
I.2 NOTIUNEA DE CAUZA CARE INLATURA CARACTERUL PENAL AL FAPTEI IN DOCTRINA OCCIDENTALA
II. CARACTERIZARE GENERALA A CAUZELOR CARE INLATURA CARACTERUL PENAL AL FAPTEI
II.1 CONSIDERATII PRIVIND TERMINOLOGIA
II.2 TEMEIUL INSTITUIRII
II.3 CADRUL CAUZELOR
II.4 CLASIFICAREA CAUZELOR CARE INLATURA CARACTERUL PENAL AL FAPTEI
III. CONCEPTUL DE VINOVATIE
III.1 CONCEPTUL DE VINOVATIE IN DOCTRINA ROMANEASCA
III.2 CONCEPTUL DE VINOVATIE IN DOCTRINA OCCIDENTALA
IV. CAUZELE CARE INLATURA CARACTERUL PENAL AL FAPTEI DIN LIPSA VINOVATIEI
IV.1 CAZUL FORTUIT
IV.1.1 CONSIDERATII GENERALE
IV.1.2 CONDITIILE CAZULUI FORTUIT
IV.1.2.1 REZULTATUL FAPTEI SA FIE SI CONSECINTA INTERVENTIEI UNEI IMPREJURARI ACCIDENTALE SI NEASTEPTATE
IV.1.2.2 FAPTUITORUL SA FIE IN IMPOSIBILITATEA OBIECTIVA DE A PREVEDEA INTERVENTIA IMPREJURARII CARE A DETERMINAT REZULTATUL
IV.1.2.3 FAPTA SAVARSITA SA FIE PREVAZUTA DE LEGEA PENALA
IV.1.3 CONEXITATI
IV.1.4 SITUATIA DESPAGUBIRILOR CIVILE
IV.2 EROAREA DE FAPT
IV.2.1 CONSIDERATII GENERALE. CONCEPT. CARACTERIZARE
IV.2.2 SEDIUL NORMATIV AL MATERIEI
IV.2.3 EROAREA DE FAPT IN CAZUL INFRACTIUNILOR INTENTIONATE
IV.2.3.1 FAPTUITORUL SA NU FI CUNOSCUT IN MOMENTUL SAVARSIRII FAPTEI EXISTENTA UNEI STARI, SITUATII SAU IMPREJURARI DE CARE SA DEPINDA CARACTERUL PENAL AL FAPTEI
IV.2.3.2 EROAREA DE FAPT SA SE FI MANIFESTAT IN MOMENTUL SAVARSIRII FAPTEI
IV.2.3.3 FAPTA SAVARSITA SA FIE PREVAZUTA DE LEGEA PENALA
IV.2.4 EROAREA ASUPRA CIRCUMSTANTELOR DE AGRAVARE IN CAZUL INFRACTIUNII
IV.2.5 EROAREA IN MATERIA INFRACTIUNILOR SAVARSITE DIN CULPA
IV.2.6 EROAREA FAPTUITORULUI CU PRIVIRE LA: OBIECTUL MATERIAL AL INFRACTIUNII, IDENTITATEA VICTIMEI, MIJLOACELE COMITERII FAPTEI, DESFASURAREA ACTIUNII SI FAPTELE IMAGINARE (PUTATIVE)
IV.2.6.1 EROAREA FAPTUITORULUI CU PRIVIRE LA DESFASURAREA ACTIUNII
IV.2.6.2 EROAREA FAPTUITORULUI CU PRIVIRE LA FAPTELE IMAGINARE (PUTATIVE)
IV.2.7 EFECTELE ERORII ASUPRA PARTICIPANTILOR
IV.2.8 CONEXITATI
IV.2.9 SITUATIA RASPUNDERII CIVILE
IV.3 PERSPECTIVE LEGISLATIVE

EXTRAS DIN DOCUMENT

?Capitolul I

Notiunea de cauza care

inlatura caracterul penal al faptei

Sectiunea I

Notiunea de cauza care inlatura

caracterul penal al faptei

in doctrina romaneasca

Asa cum legiuitorul poate sa confere caracter ilicit unor fapte prin incriminarea lor in legea penala, tot astfel, el poate sa inlature acest caracter, in anumite conditii, lasand sa prevaleze comandamente superioare acelora care stau la baza normei de incriminare, faptele savarsite in aceste imprejurari vor fi considerate ca licite.

Sub denumirea de „Cauze care inlatura caracterul penal al faptei” Codul Penal aloca intregul Capitol 3, din Titlul II al Partii sale Generale, reglementarii amanuntite a unor stari, situatii sau imprejurari, cu caracter mai putin obisnuit, in a caror prezenta sau context savarsirea oricareia din faptele prevazute de legea penala nu mai poate imprima acesteia un caracter penal. Cu tot caracterul unitar al denumirii legale si al reunirii normative sub aceeasi nomenclatura a celor mai importante dintre cauzele care impiedica constituirea infractiunii, literatura de specialitate nu a raspuns cu aceeasi unitate nici in ceea ce priveste terminologia folosita, nici in ceea ce priveste fixarea termenului sau a cadrului lor de exprimare si actiune. [1 Narcis Gurgiu, Drept penal general: doctrina, legislatie si jurisprudenta, Editia a-II-a, Edit. Cantes, Iasi, 2000, p. 360]

Într-o conceptie s-a sustinut ca cauzele care inlatura caracterul penal al faptei- denumite in Codul Penal din 1938 „cauze care apara de raspunderea penala”- au primit o reglementare mai completa si mai sistematica. Noul cod precizeaza ca fapta prevazuta de legea penala, savarsita in conditiile vreuneia din cauzele aratate in acest capitol, nu constituie infractiune, adica nu are caracter penal. Din acest punct de vedere denumirea din noul cod este mai corecta, fiindca ea priveste consecinta imediata a acestor cauze, adica inlaturarea caracterului penal si deci a infractiunii, iar nu consecinta subsecventa, adica excluderea raspunderii penale. [ 2 V. Dongoroz, Gheorghe Daranga, Siegfried Kahan, Dumitru Lucinescu, Aurel Nemes, Mihai Popovici, Petre Sarbulescu, Vasile Stoican, Noul cod penal si codul penal anterior- prezentare comparativa, Edtura Politica, Bucuresti, 1968, p. 41]

Potrivit acestei opinii, cauzele generale de inlaturare a caracterului penal, reglementate in capitolul 3 par a prezenta un caracter exhaustiv. [3 Maria Zolyneak, Drept penal, vol II, Editura Fundatiei „ Chemarea”, Iasi, 1992, p. 698-736]

Desi retine intemeierea tuturor cauzelor vizate pe lipsa trasaturii esentiale de vinovatie, M. Basarab [4 M. Basarab. Drept penal. Partea generala, Edit. Didactica si Pedagogica, Bucuresti,1983, p. 143] propune o terminologie noua de „cauze care fac ca fapta prevazuta de lege sa nu fie infractiune”, considerand ca fata de temeiul instituirii lor, au un caracter strict personal, „ deoarece se tine seama de ele numai fata de persoana cu privire la care se constata”.

Sectiunea a II-a

Notiunea de cauza care inlatura

caracterul penal al faptei

in doctrina occidentala

În literatura occidentala, in ceea ce priveste cauzele care inlatura caracterul penal al faptei, dominant este sistemul intemeiat pe recunoasterea existentei a doua categorii diferite, atat ca denumire, cat si ca intemeiere: al cauzelor justificative si al cauzelor de neimputabilitate, primele reprezentand situatii cu caracter de exceptie in care legea penala permite expres sau implicit savarsirea unei fapte prevazute de legea penala pentru salvgardarea unor valori deosebit de importante, secundele, situatii cu totul particulare in care fapta prevazuta de legea penala nu poate fi imputata de principiu faptuitorului..

Desi legea penala franceza folosea( pana la noul Cod penal) o expresie identica atat pentru faptele justificative, cat si pentru cele care exclud imputabilitatea, si anume, il n`y a crime, ni delict (situatie similara, intr-un fel, cu legea noastra penala), doctrina si jurisprudenta au tradus expresia de mai sus in mod diferit, dupa cum se refera la fapte justificative( si care produc efecte in rem), ori se refera la cauze de neimputabilitate( si care produc efecte in personam).

Desi diferite ca denumire specifica in cauze justificative si cauze de neimputabilitate tocmai in scopul evidentierii temeiului care sta la baza recunoasterii statutului lor juridic, pe ansamblu toate aceste cauze poarta denumirea generica de cauze exclusive de responsabilitate.

Potrivit conceptiei occidentale de tip francofon, cauzele exclusive de responsabilitate( a se intelege de raspundere penala), se deosebesc mai intai de scuzele absolutorii, adica de cauzele care exclud pedeapsa( denumite in literatura noastra cauze de nepedepsire). La randul lor, ele se impart in doua mari clase: cauze denumite obiective de neresponsabilitate sau fapte justificative si cauze subiective de neresponsabilitate sau cauze de neimputabilitate.

Faptele justificative, avand un caracter obiectiv, produc efecte in rem, ele facand sa dispara infractiunea cu privire la toti participantii. Cauzele de neimputabilitate, avand un caracter subiectiv, produc efecte in personam si fac sa dispara numai raspunderea penala a celui vizat, coautori si complicii ramanand sa raspunda.

Cele doua categorii de cauze nu actioneaza in aceeasi maniera: faptele justificative nu elimina direct raspunderea penala, ci mai ales elementul legal al infractiunii, in cazul intervenirii lor, actul pierzandu-si legalmente caracterul lor delictuos ( astfel incat aceste nu se mai constituie in mod formal nici in crima si nici in delict); cauzele de neimputabilitate, inerente si exclusive persoanei faptuitorului, nu ridica caracterul ilegal al faptei savarsite, dar atrag inlaturarea raspunderii penale pentru cel care a actionat sub imperiul lor. De aici si natura diferita a efectelor fata de participanti.

Desi actioneaza atat de diferit, realizand ca finalitate inlaturarea faptuitorului de la raspunderea penala, a fost acceptata denumirea lor comuna, de cauze exclusive de responsabilitate( sau intr-o acceptie mai riguroasa de „raspundere penala”).

În doctrina penala franceza se admite ca fapte justificative explicite, cu caracter general, si ordinul superiorului, comanda autoritatii legitime, pe langa legitima aparare. Au caracter de fapte justificative, de asemenea starea de necesitate si consimtamantul victimei( cu caracter limitat si exceptional) . Pe langa acestea exista si cauze justificative particulare anumitor infractiuni( proba veritatii, avortul terapeutic) [5 Gaston Stefani, Georges Levasseur, Bernard Bouloc, Droit penal general, treizieme edition, Dalloz, Paris , 1987, p.368-404].

Legea penala italiana considera justificata si fapta aceluia care vatama ori pune in pericol o valoare sociala cu consimtamantul celui care poate sa

dispuna legal de aceasta; tot astfel, daca cel care comite un fapt, aparent ilicit, s-a aflat in exercitarea unui drept( de exemplu, cel care beneficiaza de o servitute de trecere prin gradina altei persoane nu poate fi considerat ca a comis o fapta de violare de domiciliu); de asemenea, daca agentul a actionat in indeplinirea unei obligatii impuse de lege sau de un ordin al autoritatii legitime; tot astfel , este justificat faptul functionarului public de a uza de arme in situatiile anume prevazute de lege( de exemplu pentru a raspunde la violente ori pentru a infrange o rezistenta activa).

În doctrina italiana se discuta de existenta unor fapte justificative tacite cum ar fi activitatea medico-chirurgicala, activitatea sportiva violenta si furnizarea de informatii comerciale [6 Ferrando Mantovani, Diritto penale, parte generale, secunda edizione, Cedam, Padova, 1988, p. 273; Tullio Padovani, Diritto penale, Giuffre editore, Milano, 1990, p. 191-193].

În legislatia germana se considera ca justificata fapta comisa cu aprobarea autoritatii( de exemplu, jocul de noroc); tot astfel, daca fapta aparent ilicita, s-a comis cu consimtamantul victimei, ori daca subiectul a folosit constrangerea de stat ca urmarea ordinului legii( ordinul de serviciu, ordinul militar), sau ca urmare a unui drept limitat de corectie; de asemenea, daca cetateanul a actionat „pro magistru” substituindu-se autoritatii de stat( de exemplu, orice cetatean poate sa retina pe acela care este banuit de savarsirea unei infractiuni, chiar daca procedand astfel i-ar provoca o vatamare corporala), tot astfel, poate sa se opuna, legal, incercarilor unei persoane de a inlatura ordinea constitutional-democratica( de exemplu, este justificata opunerea prin orice mijloace de a se instaura o dictatura militara) [7 Hans Heinrich Jescheck, Lehrbuch des Strafrechts, Allgemeiner Teil, vierte Auflage, Duncker und Humblot, berlin, 1988, p. 331-360].

Nu constituie o actiune nevinovata, potrivit legislatiei germane, aceea comisa de agent prin depasirea limitelor legitimei aparari din cauza tulburarii, temerii sau spaimei; sau daca subiectul a indeplinit o dispozitie de serviciu neobligatorie, crezand ca este obligatorie; ori daca agentul a actionat fiind in eroare asupra caracterului ilicit al faptei.

În doctrina germana se discuta si daca riscul permis ar putea fi considerat o cauza justificativa autonoma; intr-o viziune, numai legiuitorul poate sa creeze cauze justificative; in afara legii nu pot fi concepute alte cauze justificative; ca urmare, riscul permis ar putea fi un principiu structural comun mai multor cauze justificative si nu o cauza justificativa autonoma [8 Ibidem, p. 360-361]. Asa de exemplu, in cazul starii de necesitate, este permis agentului sa actioneze, chiar daca salvarea valorilor ocrotite de lege este

nesigura iar actiunea sa este riscanta, cu conditia de a fi procedat la verificarea scrupuloasa a conditiilor in care actioneaza si a sanselor de reusita a salvarii. Cu aceste indatoriri, cel care actioneaza riscant, fara sa existe premizele unei cauze justificative, poate beneficia de un asemenea privilegiu( stare de necesitate, consimtamantul victimei), chiar daca, pana in final, actiunea sa nu a reusit deoarece premisele reusitei, evaluate scrupulos de agent, nu s-au confirmat. Astfel, pilotul care incearca sa salveze un grup de persoane izolate si amenintate de inundatie, folosind un avion vechi, dat la reforma deci un mijloc inadecvat pentru realizarea scopul propus, nu va raspunde daca in final actiunea nu reuseste si avionul este distrus, in masura in care o evaluare obiectiva ar fi aratat ca erau sanse de reusita si incercarea merita sa fie facuta. La fel medicul care incearca o operatie riscanta, fara consimtamantul bolnavului( neputand fi obtinut), fiind convins ca sunt sanse de salvare a acestuia. În asemenea situatii, agentul actioneaza cu intentie eventuala in ce priveste rezultatul ilicit, insa existenta unor posibilitati, temeinic verificate, de reusita si starea de urgenta care impunea o hotarare rapida justifica incercarea de salvare chiar in aceste conditii.

În literatura belgiana comentandu-se Raportul asupra principalelor orientari a ultimei tentative de reforma a Codului Penal, s-a remarcat incercarea Comisiei de revizuire, de a introduce in proiectul noului Cod Penal texte, care sa consacre ca fapte justificative: eroarea invincibila, starea de necesitate( care nu au in legislatiile francofone inca o consacrare legala), precum si rezistenta legitima la abuzurile autoritatii. Tendinta belgiana nu este in afara unor controverse si tensiuni. Dupa cum se exprima unii specialisti de mare prestigiu in domeniu, una din cele mai profunde crize ale dreptului penal modern se manifesta tocmai in zona cauzelor justificative. Creatii jurisprudentiale si doctrinare ale ultimelor decenii, atat eroarea invincibila, cat si legitima aparare, starea de necesitate si chiar constrangerea au fost confruntate cu aspecte din cele mai inedite, care au impus o stare de criza si o tendinta de revizuire a atitudinii legiuitorului penal fata de ele. De pilda, fata de intentia Avant proiectului codului belgian de a propune extinderea legitimei aparari la protectia bunurilor, unii autori mentioneaza ca o asemenea extindere nu este de dorit fata de experienta franceza, care practicand aceasta solutie a demonstrat, de mult timp, pericole reale. Cat priveste eroarea invincibila, ea este deseori invocata, mai ales, datorita functionarii principiului oportunitatii urmaririi penale, care atribuie parchetului dreptul de a practica o politica selectiva a urmaririlor. Curtea de Casatie din Bruxelles a decis, astfel, in materie de publicitate interzisa, ca eroare invincibila asupra problemei de a sti daca o lege penala este cazuta in desuetudine nu poate rezulta decat intr-o practica generalizata de neurmarire.

În revansa, intr-o trimitere in judecata pentru avort, medicii au fost achitati pentru eroare invincibila cu motivarea „ constatandu-se controversa care inconjoara de peste 10 ani aplicarea legii acestora si observandu-se impunitatea totala de care se bucura medicii si in alte arondismente, ei ar fi putut crede, in timpul perioadei incriminate, ca nu violeaza legea pe care si-o imaginau pe punctul de a fi declarata caduca”. În acelasi timp, starea de necesitate a fost invocata cu succes in materia delictului de nereprezentare a minorului, de mama care a dovedit comportamentul intolerabil al tatalui, caruia i-a refuzat dreptul de a vizita minorul cu motivarea ca devenind martor al lui Iehovah ar fi indus consecinte psihologice grave asupra minorului care practica alte convingeri religioase.

Într-o alta speta a fost invocata cu succes constrangerea morala pentru a justifica nereprezentarea minorului din cauza inaptitudinii educative a tatalui sau.

În concluzie, unii autori conchid chiar asupra manifestarii unei forme de depenalizare judiciara in favoarea unei recunoasteri extensibile a actiunii faptului justificativ [9 J. Sace- „Chronique de legislation penale 1987”, in „ Revue Dr. Pen. Crim.”, 1988, p.391] .

Cat priveste cauzele de neimputabilitate, in noul Cod Penal francez, sunt mentionate drept cauze de neimputabilitate: tulburarile psihice sau neuropsihice, constrangerea , eroarea de drept si minoritatea sub 13 ani.

Codul penal elvetian mentioneaza ca fapte justificative: legitima aparare starea de necesitate si actele ordonate de lege sau de necesitatea unei functii sau profesii, ori acte pe care legea le declara permise sau nepedepsibile iar in categoria cauzelor de neimputabilitate: iresponsabilitatea eroarea de fapt si eroarea de drept.

Cat priveste legislatia belgiana, aceasta este, extrem de retinuta in ce priveste determinarea cadrului acestor cauze, consacrand expres doar dementa si constrangerea si in doctrina si jurisprudenta belgiana si-a facut de mult locul eroarea ca o cauza de neimputabilitate actionand pe temeiul eliminarii vinovatiei.