Pagina documente » Recente » Proceduri speciale consideratii teoretice si practice privind procedura reorganizarii judiciare si a insolventei

Despre lucrare

acces premium
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.


Cuprins

CUPRINS
Capitolul 1: Considera?ii generale privind reglement?rile juridice ?n domeniul reorganiz?rii judiciare ?i a insoven?ei 2
1.1. Necesitatea reglement?rii acestui domeniu 2
1.2. Regimul comercian?ilor afla?i ?n dificultate, ?n Rom?nia 3
1.3. Insolventa si caracterele juridice ale acesteia 6
1.3.1. Caracterul judiciar 9
1.3.2. Caracterul colectiv ?i concursual 9
1.3.3. Caracterul unitar ?i general 10
1.3.4. Caracterul egalitar 11
1.3.5. Caracterul de remediu sau de executare silit? 11
1.4. Aspecte de drept comparat 12
Capitolul 2: Aspecte privind deschiderea procedurii de insolventa 18
2.1. Limitele ?nvestirii instan?ei de fond ?n momentul judec?rii cererii de deschidere a procedurii insolven?ei 18
2.2. Valabilitatea platii creditorului introductiv ulterior deschiderii procedurii insolventei 20
2.3. Conexiuni intre faptul platii creditorului introductiv si starea de insolventa 21
2.4. Efectele ?adverse? ale deschiderii procedurii 27
Capitolul 3: Insolventa in dreptul comercial international 39
3.1. Reglement?ri ale Comisiei Na?iunilor Unite ?n dreptul comer?ului interna?ional 39
3.1.1. No?iuni generale cu privire la UNICITRAL 39
3.1.2. Originea, mandatul ?i componen?a 39
3.1.3. Rolul UNICITRAL 40
3.1.4. Texte ale Comisiei Na?iunilor Unite ?n Dreptul Comer?ului Interna?ional 41
3.2. Insolven?a ?n dreptul interna?ional privat rom?n 42
3.2.1. Aspecte introductive 42
3.2.2. Raporturile cu statele str?ine si aplicarea legii la nivel interna?ional 44
Concluzii 55
Bibliografie 56

EXTRAS DIN DOCUMENT

Capitolul 1: Consideratii generale privind reglementarile juridice in domeniul reorganizarii judiciare si a insoventei

1.1. Necesitatea reglementarii acestui domeniu

Nevoia reglementarii situatiei comerciantior aflati in imposibilitatea de a mai face fata datoriilor s-a manifestat din zorii epocii medievale, epoca marcata de o intensa activitate comerciala, de circulatie a valorilor mobiliare si de garantare a creditului.

Activitatea comerciala a fost, inca de la inceput, una dintre activitatile care au implicat desfasurarea cu celeritate a tuturor componentelor sale. Prin definitie, toate operatiunile ce duc la obtinerea unui profit trebuie efectuate cu rapiditate astfel incat oportunitatile ce au dus la declansarea lor sa nu dispara. O data cu dezvoltarea comertului si, implicit, diversificarea raporturilor dintre comercianti, s-a simtit nevoia reglementarii activitatii comerciantilor si a relatiilor dintre acestia.

Un comerciant isi desfasoara de obicei activitatea cu banii altor comercianti, astfel incat orice intarziere in indeplinirea obligatiilor (sau chiar neindeplinirea lor) atrage dupa sine reactii in lant : efecte negative asupra creditorilor sai si chiar neputinta acestora de a-si onora propriile obligatii. Un sigur caz de faliment poate sa duca la insolventa unui numar mare de comercianti (faillite par ricochet), efectul sau depinzand de numarul comerciantilor cu care falitul are stabilite relatii. [1 Mihail Pascanu - Dreptul falimentar roman, Ed. Cugetarea, 1926, pag. 9]

Imposibilitatea comerciantilor de a mai face fata datoriilor are cauze multiple, subiective si obiective. Cele mai numeroase sunt cele subiective, care tin de comerciant: nepriceperea comerciantului, angajarea in operatiuni ce implica un risc mare, cheltuieli nejustificate etc. Exista, totusi si cauze obiective: insolventa debitorilor comerciantului, cazuri de forta majora (cum sunt catastrofele naturale), scaderea preturilor, cresterea costurilor de productie, scaderea cererii de pe piata. Este evident ca si aceste cauze din urma au o oarecare legatura cu comerciantul, acesta putand sa prevada din timp unele dintre cauzele obiective (de exemplu, cresterea costurilor de productie).

Insolventa comerciantului exprima incapacitatea acestuia de a mai face fata obligatiilor sale exigibile cu fondurile banesti disponibile, lichide. [2 Ion Turcu - Procedura insolventei comerciantilor, Ed. Lumina Lex, 2002, pag. 207 si urm. ; St. D. Carpenaru - Drept comercial roman,Ed. All Beck, 2000, pag. 551 si urm. ] Insolventa unui comerciant poate avea efecte si asupra economiei unei tari, in cazul in care comerciantul este unul important ca forta economica sau care detine o mare parte din piata interna.

Din aceste considerente, reglementarea acestor situatii devine din ce in ce mai importanta azi, tinand cont si de raporturile de comert international tot mai numeroase.

Originile reglementarii situatiei comerciantilor aflati in dificultate se regasesc in epoca romana, cand s-a instituit o procedura colectiva care sa-i protejeze pe creditorii unui debitor insolvabil. Însa, aceasta reglementare a evoluat o data cu dezvoltarea societatii si aparitia statului: la inceput exista doar o procedura de executare a debitorului falit, caruia i se vindeau toate bunurile pentru acoperirea pasivului, iar ulterior, reglementarile evolueaza, incepand sa se puna accentul mai mult pe redresarea activitatii comerciantului si acoperirea datoriilor sale. Aceasta evolutie istorica a reglementarilor are in vedere isoricul falimentului, in primul rand, si apoi, in epoca moderna, evolutia procedurilor de salvare a comerciantilor insolvabili. În epoca medievala se pun primele baze in reglementarea procedurii falimentului, marile principii care guverneaza aceasta procedura datand inca din aceasta epoca. În epoca moderna s-au produs cele mai importante modificari in reglementarile procedurilor colective de executare silita si chiar reformulari ale principiilor care guverneaza aceasta procedura. [3 Nicoleta Tandareanu - Procedura reorganizarii judiciare, Ed. All Beck, 2000, pag.1 si urm. ]

1.2. Regimul comerciantilor aflati in dificultate, in Romania

Primele reglementari in Romania in domeniul insolventei au fost cuprinse in diferite legiuiri, fara a incerca sa stabileasca un sistem complet de reguli care sa fie aplicate comerciantilor aflati in incetare de plati.

Codul Caragea de la 1817, in Partea a III-a, Capitolul VIII ( “Pentru imprumutare si datorie”), trata falimentul sub denumirea de “mofluzie”. Mofluzii erau fraudulosi (debitorul trebuia sa capete milostivirea creditorilor pentru ca altfel era tratat ca mofluz prefacut [4 Mihail Pascanu, op. cit., pag. 19]) sau scuzabili. Falitii puteau face cesiune de bunuri in favoarea creditorilor care era liberatorie pentru debitor. În Partea a V-a, “Pentru vini”, bancruta (mofluzia mincinoasa) era pedepsita cu inchisoarea pe un an si vanzarea averii in scopul acoperirii datoriilor.

Codul Calimach (1817) detaliaza in Anexa I, “Despre randuiala cursului creditorilor”, o procedura falimentara detaliata. Creditorii falitului purtau denumirea de “creditorii masei credale” (asta deoarece activul falimentului era desemnat prin “masa credala”) si erau reprezentati prin “Comitetul creditorilor”. Delegatul creditorilor (curatorul) impreuna cu acest comitet procedau la lichidarea activului si plata pasivului. Procedura falimentului cuprindea mai multe etape:

1. catagrafia si pretuirea averii falitului

2. deschiderea concursului prin publicarea edictului (sentinta delarativa de intrare in faliment)

3. carmuirea averii falitului (de catre curator)

4. limpezirea infatisatelor sume de datorii (declararea creantelor)

5. clasificatia pretentiilor desavarsit limpezite (ordinea de preferinta)

6. contestatiile privind sabilirea cauzelor de preferinta

7. impartirea averii debitorului (vanzarea prin licitatie)

8. inchiderea procedurii sau desfiintarea concursului [5 Idem, pag. 20]

Regulamentele organice din 1831 (Tara Romaneasca) si 1832 (Moldova) nu au adus nimic nou procedurii instituite de cele doua coduri.

Prima lege completa privind falimentul a fost Kondica pentru komerciu (Condica pentru comerciu) din 1840, adoptata sub ministeriatul lui Stirbey [6 Idem, pag. 23], in Muntenia. Începand cu anul 1864, aceasta lege este aplicata si in Moldova. Kondica a fost tradusa dupa Legea franceza din 1838, reglementand detaliat infractiunea de bancruta frauduloasa. O serie de reglementari ulterioare au adus imbunatatiri substantiale acestei legi prin introducerea unor noi principii. Astfel, un Ordin din 1840 instituia o reglementare in amanunt a tribunalelor comerciale, iar o lege din 1850 introducea principiul deschiderii falimentelor pentru neajungere de activ [7 Idem, pag. 23].

Codul comercial din 10 mai 1887, inspirat in mare masura din Codul comercial italian de la 1882, reglementeaza falimentul pe parcursul Cartii a III-a, articolele 695 - 888. Desi reitereaza conceptii invechite privind procedura insolventei [8 De exemplu, reglementarea falimentelor postume. Pentru amanunte: Mihail Pascanu, op. cit., pag 70 si urm.], in special caracterul punitiv si infamant al acesteia, Codul reprezinta una dintre cele mai mari inovatii ale epocii moderne in Principatele Romane.

Astfel, potrivit Codului, procedura falimentului se aplica numai comerciantilor, persoane fizice sau juridice, care au incetat platile pentru datoriile lor comerciale (art. 695). Însa natura comerciala a datoriei este doar o conditie pentru declansarea procedurii, deoarece dupa pronuntarea sentintei prin care se deschide procedura, toate creantele comerciale si necomerciale participa la la aceasta. Procedura este pornita la cererea debitorului, a creditorilor sau prin sesizarea din oficiu a tribunalului competent, dar cu conditia obtinerii unei hotarari declarative a instantei competente (tribunalul in circumscriptia caruia se afla domiciliul sau sediul comerciantului debitor - art. 702), care producea urmatoarele efecte: desesizarea falitului, suspendarea urmaririlor individuale ale creditorilor, transformarea datoriilor comerciantului in datorii exigibile, suspendarea curgerii dobanzilor si imposibilitatea creditorilor de a mai constitui gajuri si ipoteci.

Procedura falimentului este unitara (unica si simultana pentru toate creantele), colectiva (se aplica pentru toti creditorii) si egalitara (duce la stingerea tuturor creantelor intr-o proportie directa cu ponderea pe care fiecare creanta o detine in pasivul patrimoniului debitorului [9 Ion Turcu, op. cit., pag. 16]).

Între etapele procedurii se inscriau si: inventarierea activului, verificarea pasivului, transformarea in bani a averii debitorului si repartizarea acesteia in functie de ordinea stabilita de lege. Creditorii se intruneau, ori de cate ori era nevoie, in adunarea general prezidata de judecatorul-sindic. Organele care aplicau procedura erau: judecatorul-sindic [10 Administrarea falimentului era incredintata unui mandatar al creditorilor, dar prin legea din 20 iunie 1895, aceasta atributie a revenit judecatorului-sindic. ], adunarea creditorilor si tribunalul.

Un inconvenient al procedurii il reprezinta faptul ca unicul interes care este protejat era cel al creditorilor. Salvarea intreprinderii sau protejarea salariatilor nu se inscrie intre obiectivele falimentului.

Desi a suferit numeroase modificari de-a lungul timpului (1895, 1900, 1902, 1933 etc.), iar cele mai multe prevederi ale acestuia au cazut in desuetudine, Codul comercial din 1887 a reprezentat unica reglementare a falimentului si dupa 1989. În 1991, Guvernul a trimis Parlamentului un proiect de lege privind falimentul, dar care nu a fost adoptat. [11 Radu Bufan, op. cit., pag. 41] Dispozitii referitoare la faloment din Codul comercial au fost abrogate prin Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizarii si lichidarii judiciare (M. Of. nr. 130/26.06.1995). Legea a fost inspirata din sistemul juridic american si a introdus reorganizarea judiciara ca alternativa a falimentului pentru a proteja si interesele debitorului.

In prezent, procedura prin care comerciantii neperformanti sunt inlaturati este reglementata de Legea 85/2006 privind procedura Insolventei, publicata in M.O. nr 359 din 21.04.2006 si Ordonanta de urgenta a Guvernului nr 86/ 2006 privind organizarea activitatii practicienilor in insolventa, publicata in M.O. nr. 944 din 22.11.2007.

De asemenea importante sunt modificarile si completarile suferite de aceste legi.

Acestea sunt:

- Lege 169/2010 pentru modificarea si completarea Legii nr. 85/2006 privind

procedura insolventei;

- Lege 85/2010 pentru modificarea si completarea OUG 86/2006 privind organizarea activitatii practicienilor in insolventa;

- Lege nr. 85/2010 OG 1/2010 privind modificarea termenului pentru infiintarea sectiilor de insolventa;

- Ordonanta nr. 1/2010, OUG nr. 173/2008, ordonanta de urgenta pentru modificarea si completarea Legii nr. 85/2006 privind procedura insolventei, Ordin nr. 1537/2008 pentru aprobarea Deciziei Comisiei de proceduri fiscale nr. 1/2008.

1.3. Insolventa si caracterele juridice ale acesteia

Insolventa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizeaza prin insuficienta fondurilor banesti disponibile pentru plata datoriilor exigibile. Insolventa este prezumata ca fiind vadita atunci cand debitorul, dupa 30 de zile de la scadenta, nu a platit datoria sa fata de unul sau mai multi creditori. Insolventa este iminenta atunci cand se dovedeste ca debitorul nu va putea plati la scadenta datoriile exigibile angajate, cu fondurile banesti disponibile la data scadentei.

Una dintre cele mai vechi activitati umane o reprezinta comertul, el prinzand contur o data cu aparitia ideii de proprietate [12 St. D. Carpenaru, Drept comercial roman, editia a VII-a revazuta si adaugita, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2007, pag. 9;], cand omul a constientizat ca anumite bunuri sunt ale sale si ca acestea se delimiteaza de cele care apartin altor persoane.

Desi initial comertul a fost practicat sub forma schimbului (troc) doar pentru satisfacerea necesitatilor existentiale de zi cu zi ale oamenilor, odata cu aparitia banilor trocul a fost inlocuit cu vanzarea-cumpararea, comertul devenind o profesie practicata de un anumit grup specializat in aceasta activitate, care nu mai urmarea realizarea propriilor trebuinte, ci satisfacerea nevoilor altora si obtinerea de profit [13 S. Angheni, Drept comercial, Ed. Oscar Print, Bucuresti, 1997, pag. 7;].

Profitul fiind determinat de caracterul speculativ al comertului, realizarea lui presupune un anumit risc, asumat de comercianti, fara ca prin aceasta activitatea comerciala sa se transforme intr-un joc al hazardului, in care aleatoriul sa domine. Totusi, este posibil ca un comerciant, in decursul activitatii sale, ca o consecinta a unor afaceri nereusite, sa ajunga in situatia de a nu mai putea face fata datoriilor sale [14 I. Schiau, Regimul juridic al insolventei comerciale, Ed. ALL Beck, Bucuresti, 2001, pag. V-VI;].

Angrenarea unui comerciant in relatii complexe si continue cu diversi furnizori (creditori), pe de o parte, si cu clientii (debitori) pe de alta parte, implica functionarea mecanismului de incasari si plati dintre acestia. Daca mecanismul se intrerupe, se blocheaza din cauza lipsei lichiditatilor la o veriga din acest circuit, activitatea mai multor comercianti, legati prin succesiunea operatiilor lor, este amenintata [15 R. Bufan, Drept falimentar roman, Ed. Mirton, Timisoara, 1998, pag. 1;].

Activitatea comerciala se fundamenteaza atat pe promovarea creditului, cat si pe securitatea si celeritatea operatiilor comerciale, acestea reprezentand functii vitale ale mediului economic care sunt grav afectate de declansarea insolventei comerciale. Insolventa comerciala, definita ca fiind incapacitatea unui debitor de a face fata datoriilor sale exigibile cu sumele de bani disponibile, produce in mediul economic aceleasi efecte devastatoare pe care o maladie grava le induce unui organism uman. Maladiile nu trebuie lasate sa prolifereze, si asa cum prevenirea si tratarea raului pe care ele il reprezinta pentru om constituie o preocupare a societatii, tot astfel prevenirea si remedierea efectelor insolventei comerciale constituie, in tarile civilizate, un domeniu prioritar de actiune [16 Ibidem, pag. VI;].

Buna functionare a economiei de piata libera presupune, printre altele, si existenta unui cadru legal aplicabil comerciantilor aflati in dificultati financiare, mecanismul continuu al incasarilor si platilor in activitatea comerciala trebuind a fi mentinut in functiune. Acest lucru se realizeaza uneori cu pretul eliminarii din circuitul economic a celor care, cel mai adesea din cauza acumularii de pierderi, nu mai pot face fata datoriilor exigibile angajate, adica nu mai pot continua platile.

Într-o economie asezata pe principiile pietei, eliminarea comerciantilor care nu mai pot face fata obligatiilor scadente asumate are loc printr-o procedura denumita generic „faliment”, organizata si condusa dupa reguli juridice stricte [17 R. Bufan, Reorganizarea judiciara si falimentul, op. cit., pag. 13;].

De regula, actele normative nu definesc institutiile juridice pe care le reglementeaza, aceasta sarcina revenind literaturii de specialitate.

Cu toate ca Legea nr. 85/2006, in conformitate cu tehnica legislativa moderna, cuprinde in partea sa introductiva (art. 3) o serie de definitii ale conceptelor pe care le utilizeaza (35 de termeni si expresii au primit o explicatie din partea legiuitorului), in mod voit sau nu s-a omis definirea procedurii de insolventa.