Pagina documente » Stiinte politice » Sistemul politic si comunicarea

Despre lucrare

lucrare-licenta-sistemul-politic-si-comunicarea
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.
lucrare-licenta-sistemul-politic-si-comunicarea


Cuprins

Cuprins
I. SISTEMUL POLITIC SI COMUNICAREA
I.1 LEGITIMITATE/ AUTORITATE/ PUTERE
I.2 DEMOCRATIE VERSUS TOTALITARISM
I.3 SPECIFICUL COMUNICARII POLITICE
I.4 COMUNICAREA POLITICA DELIMITARI CONCEPTUALE
I.5 DISCURSUL POLITIC MIEZUL COMUNICARII POLITICE
II. IDENTITATEA DISCURSULUI POLITIC
II.1 CARACTERISTICILE DISCURSULUI POLITIC
II.2 CADRUL DISCURSULUI POLITIC. UNIVERSALIILE POLITICE
II.3 ARGUMENTAREA SI CONSTRUCTIA LOGICA A DISCURSULUI POLITIC
II.4 PROPRIETATILE RELATIEI ARGUMENTATIVE
II.5 FORME DE RATIONARE IN DISCURSUL POLITIC
II.6 CAUTAREA, ORGANIZAREA SI EXPUNEREA IDEILOR IN DISCURSUL POLITIC
II.7 EFICIENTA DISCURSULUI POLITIC IN CAMPANIA ELECTORALA

EXTRAS DIN DOCUMENT

?

Capitolul I

Sistemul politic si comunicarea

Subcapitolul 1

Legitimitate/ autoritate/ putere

Orice forma complexa de societate omeneasca se confrunta cu problema legitimitatii, cu intrebarile “daca” si “de ce” membrii societatii datoreaza loialitate ordinii existente in ea. În societatile moderne problema are mai mult relief si o semnificatie mai extinsa. Formularea data de J. J. Rousseau (1957, cap1) o poate lamuri intr-o oarecare masura, “Omul s-a nascut liber dar pretutindeni este in lanturi. Cum s-a produs aceasta schimbare? Nu stiu. Ce o poate face sa fie legitima? Cred ca pot raspunde la aceasta intrebare. Ordinea sociala este un drept sfant care sta la temelia tuturor celorlalte. Totusi, acest drept nu vine niciodata de la natura ci este intemeiat pe conventii.”

Acest manifest, destul de radical pentru acea perioada, nu ar fi putut fi formulat cu cateva secole inainte, cand lumea era perceputa ca o ordine cosmica, unde cutuma este privita ca tinand de randuiala divina, iar ordinea politica este ancorata in mai cuprinzatoarea ordine cosmica.

Astazi nimeni nu mai accepta explicatiile date de Rousseau problemei legitimitatii dar aceasta se defineste in continuare in limitele cadrului conceptual dezvoltat de el.

Teoriile contemporane despre legitimitatese pot imparti in trei mari tipuri.

Unele incearca sa restaureze aspecte ale lumii pe care noi le-am pierdut, interpunand cutumele si normele ca pe niste traditii purtand o pecete divina sau ca reflexe ale unei finalitati imanente naturii, ele incearca, asa cum spunea Hannde Arendt (1958, pag.82) sa restaureze doctrina “unei legitimitati ce deriva din ceva exterior sferei faptelor omenesti”.

Alte teorii recunosc caracterul conventional al vietii moderne, dar incearca sa limiteze chestiunea legitimitatii la acele conventii care guvernaza raporturile dintre cetateni si stat si care au ca suport consimtamantul rational al cetatenilor.

În fine exista teorii care subliniaza ca procesul de conventionalizare a normelor si a standardelor a invadat toate sectoarele vietii si incearca sa aplice un criteriu al consimtamantului discursiv la un intreg mod de viata.

Legitimitatea este un atribut esential al autoritatii, un fond pe care autoritatea se constituie ca factor de dominatie si de conducere a societatii.

Prin autoritate se intelege in mod curent dreptul de a efectua o actiune sau alta, auoritatea insemnand in acest context o competenta dobandita de un actor social de a impune ascultarea. G. Fenol si N. Flagnel (1998, pag.26) observau ca “orice forma de autoritate va avea intotdeauna una di urmatoarele doua surse: forta si violenta bruta a aceluia care o detine sau consimtamantul celor care i s-au supus printr-un contract intre ei si cel caruia i-au deferit autoritatea.

În societatea contemporana studiul asupra autoritatii sufera aceeasi abordare binara. Prima abordare este intalnita in stiintele sociale contemporane si considera autoritatea ca fiind orice sistem de putere sau de co0ntrol social considerat legitim de cei implicati in el. Spunand despre o organizare sociala ca este autoritara nu se are in vedere un anumit mod de de a guverna, ci un tip particular de atitudine specifica unui popor in raport cu modul de subordonare caruia ii este supus, oricare ar fi el. Din aceasta perspectiva, autoritatea poate fi considerata un fenomen universal, coextensiv societatii organizate si cuprinzand tipuri de relatii radical deosebite. Cea mai influenta versiune a acestei abordari ramane cea a lui Max Weber.

În acceptia lui Max Weber, actorul social atribuie semnificatii actiunii sociale, adica se orienteaza dupa “sensurile vizate” de alti actori sociali, astfel ca existenta traita este un necontenit proces de semnificare, de atribuire de sensuri si de integrare a sensurilor in ansambluri semnificative. Asa se face ca , desi conflictele si lupta sunt si ele prezente in societate, totusi problema principala este cea a gradului de acord sau dezacord al actorilor in raport cu ordinea data, adica aceea a legitimitatii autoritatii. În “Politica o vocatie si o profesie” Weber identifica trei tipuri de dominatie sau de autoritate: rationala, traditionala si carismatica.

Peponderenta unui anumit tip de relatie si a unui anumit tip de motivatie conferea caracteristica tipologica a tipurilor de autoritate. Astfel cand actorii se supun neconditionat si deci recunosc legalitatea regulamentelor, ca si a functiilor celor ce exercita autoritatea, vorbim de o autoritate rationala a carei forme ideal-tip este birocratia.

Cand dimpotriva omul acorda respect unor maniere de a actiona traditionale ti celor care detin puterea prin traditie vorbim de autoritate traditionala cu forma sa ideal-tip feudalitatea.

În fine cand autoritatea se intemeiaza pe devotamentul fata de o persoana recunoscuta ca avand calitati deosebite, iesite din comun acea “vointa de stapan”, vorbim de o autoritate carismatica cu ideal-tiul ei “Marele Conducator”.

Cea de-a doua abordare, ce s-a profilat in filosofia politica occidentala si priveste natura relatiei, de un fel aparent nou, dintre Guvern si guvernati, poate fi rezumata intr-o binecunoscuta formulare a Hannei Arendt (1968, pag.16), pentru a defini autoritatea in genere, trebuie sa evidentiem cum difera ea atat de convingerea bazata pe forta cat si de persuasiunearealizata prin argumentare. “Caracterul specific al acestei iterprtari a autoritatii poate fi reliefat analizand utilizarea efectiva a limbajului autoritatii in raporturile cu oamenii.

Unuil din avantajele concentrarii asupra discursului elaborat de autoritate consta in a observa ca avem aici de=a face cu o relatie de comunicare de un fel aparte, dintre un vorbitor, discursul acestuia, si un ascultator si reactia acestuia.

Un ascultator considera un discurs ca venind de la o autoritate atunci cand isi da seama ca mesajul continut va fi fost ascultat nu prin evaluarea argumentelor si a ratiunilor pe care acesta se sprijina, ci de considerentul ca vin de la un vorbitor, caruia , gratie unei caracteristici ce-l diferentiaza de alti vorbitori (are autoritate) i se recunoaste indreptatirea de a emite discursul.