Pagina documente » Drept » Subiectele raportului de drept constitutional

Despre lucrare

lucrare-licenta-subiectele-raportului-de-drept-constitutional
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.
lucrare-licenta-subiectele-raportului-de-drept-constitutional


Cuprins

CUPRINS
INTRODUCERE. Consideratii generale........ 1
CAPITOLUL I. Poporul... 4
1. Suveranitatea poporului..... 4 2. Puterea de stat..... 11
CAPITOLUL II. Statul..... 15
1. Formarea structurii de stat. 17
2. Asociatiile de state............. 20
3. Rominia, stat national si indivizibil. 22
4. Rominia, stat suveran si independent.............. 23
5. Natura juridica a cetateniei 32
CAPITOLUL III. Partidele politice. 52
1. Functiile partidelor politice 59
2. Categorii si variante de partide politice........... 61
3. Sisteme de partide politice. 64
4. Partidele politice dupa Revolutia din Decembrie 1998.. 65
CAPITOLUL IV. Organizarea statului........... 73
CAPITOLUL V. Cetatenii 79
1. Participarea cetatenilor la exercitarea puterii politice.... 79
2. Dreptul de a vota. 82
CAPITOLUL VI. Strainii si apatrizii.............. 85
BIBLIOGRAFIE 88

EXTRAS DIN DOCUMENT

?INTRODUCERE

CONSIDERATII PRELIMINARE

Subiectele de drept sunt: persoane fizice si persoane juridice. Calitatea de subiect de drept nu este definita automat sau din oficiu; ea este conferita de stat cu respectarea anumitor conditii. Aceste conditii, pe care trebuie sa le indeplineasca o persoana fizica sau juridica pentru a i se recunoaste calitatea de subiect de drept, difera, in general, de la un stat la altul si de la o perioada istorica la alta.

Fiecare stat suveran detine prerogativa de a stabili conditiile necesare recunoasteri calitatii de subiect de drept. Într-o formulare generala se poate considera ca atribuirea calitatii de subiect de drept in anumite raporturi juridice presupune recunoasterea de catre stat a capacitatii juridice, adica a posibilitatii de a fi titular de drepturi si obligatii si de a le exercita in mod nemijlocit.

Capacitatea juridica a unui subiect de drept poate avea un caracter general (consta in posibilitatea legala de a avea drepturi si obligatii) sau un caracter special (consta in posibilitatea legala de a avea si exercita anumite drepturi si obligatii care formeaza statutul persoanei fizice sau juridice). Din aceasta perspectiva putem distinge capacitatea juridica a alegatorului de cea a candidatului la o functie electiva, capacitatea juridica a militarilor, cea a ministrilor, cea a membrilor Parlamentului, etc.

Subiectele de drept sunt oameni luati individual sau in considerarea functiilor in cadrul unei ierarhii sociale, politice, profesionale, confesionale, si altele, precum si persoanele juridice. Si unii si altii sunt participanti la anumite raporturi juridice si dispun de capacitate juridica, adica sunt titulari de drepturi si obligatii specifice acestora.

Subiectele dreptului constitutional sunt: poporul; statul si anumite organisme ale statului; partidele si formatiunile politice legal constituite; Avocatul poporului; cetatenii grupati in circumscriptii electorale, precum si un numar de 250.000 si respectiv 500.000 de cetateni cu drept de vot, carora li se recunoaste dreptul de initiativa legislativa sau de revizuire a Constitutiei; cetateanul in anumite ipostaze (alegatorul, destinatar al drepturilor si indatoririlor fundamentale); candidatii propusi de formatiunile si partidele politice legal constituite, precum si candidatii independenti la functia de presedinte al Romaniei, deputat sau senator, ori in functii elective pe plan local (primari si membrii ai consiliilor locale); organizatii neguvernamentale legal constituite care au ca unic scop apararea drepturilor omului (in raporturi juridice cu caracter electoral); deputatii si senatorii.

Poporul este principalul subiect al raportului de drept constitutional. Capacitatea sa juridica este consfintita chiar in Constitutie. Ca atare, practic, nu exista un act de recunoastere a capacitatii sale juridice, aceasta este subinteleasa, deoarece poporul este chiar titularul, exclusivul titular al puterii.

Statul, in intregul sau, sau organismele sale sunt subiecte de drept constitutional in raporturile juridice specifice acestei ramuri de drept.

În statele federative, statele componente ale acesteia si statul federal propriu-zis, au calitatea de subiect de drept constitutional, atributiile sau prerogativele acestora fiind prevazute in Constitutie. Într-un stat de drept, intemeiat pe principiile pluralismului politic, partidele politice sunt cele care de fapt declanseaza toate procesele politice. Practic, nu exista procese politice in care sa nu fie implicate intr-un fel sau altul partidele politice. Principiul pluralismului politic este consfintit in Constitutie. Din punct de vedere al raporturilor de drept constitutional, partidele politice legal constituite au vocatie de subiect de drept constitutional; depun candidaturi pentru mandatele de deputati si senatori, pentru functia de Presedinte al Republicii.

În general, cetatenii capata periodic calitatea de subiect de drept constitutional (cu ocazia campaniilor electorale).

CAPITOLUL I

POPORUL

Ca subiect de drept, poporul este constituit din totalitatea cetatenilor romani. Capacitatea sa juridica este consfintita chiar in Constitutie. Ca atare, practic, nu exista un act de recunoastere a capacitatii sale juridice; aceasta este subinteleasa, deoarece poporul este titularul, exclusivul titular al puterii. Într-o clasica formulare constitutionala, cu valoare de principiu constitutional, se spune ca “puterea emana de la popor”.

Constitutia recenta a Romaniei aplica acest principiu, prevazand in articolul 2 ca: ”suveranitatea nationala apartine poporului roman, care o exercita prin organele sale reprezentative si prin referendum”. Mai mult chiar, Constitutia precizeaza in acelasi articol ca “nici un grup si nici o persoana nu pot exercita suveranitatea in nume propriu”. Legea fundamentala nu se refera in articolul mentionat, in mod concret la “puterea poporului”, ci la unul dintre caracterele esentiale ale acesteia: caracterul suveran al puterii. Prin urmare, Constitutia nu face o emisiune sau o inlocuire de termeni, ci dimpotriva, subliniaza cel mai important caracter al puterii. Din acest caracter al puterii izvoraste si trasatura statului roman ca stat suveran si independent.

1. SUVERANITATEA

Suveranitatea este dreptul statului de a conduce societatea, de a stabilii raporturi cu alte state. Ea are doua laturi: una interna si alta externa. Latura interna suveranitatii statului priveste puterea sa de comanda in interior si se concretizeaza in elaborarea unor norme cu caracter general - obligatoriu si in urmarirea aplicarii lor in practica sociala (realizarea ordinii de drept). În temeiul suveranitatii sale, puterea de stat dispune de modul organizarii sale interne, stabileste regimul de functionare a puterii publice, statutul juridic al cetateanului, hotaraste amploarea obiectivelor economice care sunt de importanta strategica, organizeaza cadrul legal general al activitatii tuturor agentilor economici. În interior nici o alta autoritate nu este superioara puterii statului. Pentru acest motiv aceasta latura mai este denumita si suprematia puterii de stat. Cealalta latura a suveranitatii, latura externa, priveste comportamentul statului in societatea natiunilor, raporturilor sale cu celelalte state. Latura externa a suveranitatii este denumita si independenta puterii sau neatarnarea acesteia. În baza suveranitatii sale, statul isi organizeaza relatiile internationale, fara nici un amestec din exterior, cu respectarea drepturilor suverane ale altor state si in considerarea principiilor si normelor unanim admise ale dreptului international.

Transpunand in norme de drept obiective cele mai importante ale dezvoltarii social-economice si politice, statul instituie, in virtutea suveranitatii sale, o ordine juridica menita sa-i ocroteasca si sa-i consolideze valorile fundamentale pe care se intemeiaza si pe care este interesat sa le promoveze si sa le apere, relatiile sociale corespunzatoare acestor valori.

Reglarea normativa si optimizarea relatiilor sociale prin intermediul normelor de drept, instituirea unei norme periodice constituie, una dintre caracteristicile definitorii ale suveranitatii puterii de stat, singura indreptatita sa imbrace in haina normativa vointa poporului si sa-i confere acesteia, la nevoie prin forta de constrangere a statului, autoritate si obligativitate generala.

Legatura indisolubila dintre suveranitatea puterii de stat in ordinea juridica, dintre stat si drept are radacini istorice adanci, aparitia si cristalizarea diferitelor formatiuni sociale desfasurandu-se ca un proces istoric complex, in care latura politica a activitatii sociale, rolul statului suveran s-au impletit armonios cu elaborarea si aplicarea normelor de conduita.

Puterea sprijina ordinea fundamentala a societatii si organizarea sociala in cadrul ei. Fara putere nu exista nici organizare si nici ordine.

Sintetizand cerintele sociale fundamentale si prefigurand, pe plan legislativ, un anumit comportament uman corespunzator acestora, autoritatea publica, in virtutea suveranitatii sale, stabileste o ordine juridica potrivit intereselor sale majore.

Din perspectiva istorica se poate spune ca suveranitatea puterii de stat, ca fenomen social-politic, ca realitate a vietii si practicii social-economice, a aparut cu mult inainte de cristalizarea sa ca o notiune teoretica, in urma unei profunde necesitati istorice reflectand caracteristicile fundamentale ale statului: autoritatea suprema exercitata pe un anumit teritoriu, dreptul exclusiv de a se organiza de sine statator - economic, politic, militar, administrativ - de a elabora si impune la nevoie prin forta sa de constrangere legi, norme obligatorii pentru intreaga colectivitate. Aceasta isi explica si de ce puterea de stat suverana, in conceptia marilor ganditori din perioada de formare si cristalizare a relatiilor de productie si sociale burgheze (cand s-a fundamentat teoretic si practic conceptul de suveranitate) - Jean Bodin, Hugo Gratius, Thomas Hobbes si mai tarziu Spinoza, Machiavelli, etc., - este inreparabil legata de drept, de stabilirea unei ordini periodice ferme.

Acesti ganditori au inteles ca fapt fundamental ca prin intermediul dreptului, puterea de stat se impune intregii societati ca putere suverana. Într-un anume sens, comunitatea sociala este sinonima cu ordinea iar autoritatea serveste drept fundamente pentru instituirea ordinii pe care societatea o reclama.

Puterea, in conceptia lui Hugo Gratius, apartine, in principiu, uniunii oamenilor care au format statul dar in fapt poporul incredinteaza acest mandat unui singur individ, care este monarhul. Asadar, pe de o parte statul este proprietatea cetatenilor legati printr-un contract, iar pe de alta parte poporul transmite aproape intotdeauna puterea sa monarhului. Gratius ajunge astfel sa apere cauza absolutismului, acesta fiind numai una din consecintele logice care decurg din explicarea principiului dreptului natural, inteles ca sistem al legilor naturii pe care Dumnezeu le impune tuturor oamenilor ca mijloc de realizare a fericirii pe care ei le pot recunoaste cu ajutorul ratiunii. Contractul, in acest sens, este “figura juridica clasica utilizata de dreptul natural pentru a legitima dominatia. El explica de ce dominatii au renuntat la libertatea lor in schimbul protectiei.

Thomas Hobbes, spre deosebire de Gratius, nu deduce necesitatea contractului din sociabilitatea oamenilor, ci dimpotriva, omul nu se cauta decat pe sine insusi, el nu doreste ceea ce lui ii este util, isi uraste aproapele din principiu, binele celuilalt ca si spaima de a intalni un altul mai puternic decat el ii dau insomnii, fiecare se afla angajat intrucatva in nesfarsitul bellum omnium contra omnes. Constientii insa ca aceasta stare de lucruri marcata de violenta este impotriva binelui fiecaruia, contestatii se vad obligati sa subscrie la pactul social, care nu este altceva decat vointa tuturor transmisa unei terte persoane care devine astfel detinatorul dreptului tuturor. “Toti cetatenii luati impreuna nu sunt ceea ce se numeste statul. Numai datorita reuniunii acestora intr-o singura persoana statul exista”. Cel care intruchipeaza vointa colectiva este suveranul, care sta la baza unitatii statului.

Rousseau a formulat, in modul cel mai articulat si mai complet, teoria clasica a suveranitatii, in “Contractul social sau principiile dreptului politic”, opera la care autorul a lucrat in cea de-a doua jumatate a secolului al XVII-lea. La temelia teoriei clasice a suveranitatii este pactul social. Rousseau nu a afirmat ca un asemenea pact s-ar fi incheiat, in realitate, in forma unui contract intre indivizi izolati. Pentru el, contractul social a fost un efort mintal pentru a explica sursa puterii publice. În lucrarea citata, Rousseau afirma ca oamenii au ajuns, pe o anumita treapta de dezvoltare a societatii, la obstacole care nu mai puteau fi trecute in starea lor primitiva. A gasi o forma de asociatie, care sa apere si sa protejeze cu toata forta comuna, persoana si bunurile fiecarui asociat si, in cadrul careia fiecare dintre ei, unindu-se cu totii, sa nu asculte totusi decat de el insusi si sa ramana atat de liber ca si mai inainte, a fost problema care a fost solutionata prin contractul social. Clauzele acelui contract ar fi fost atat de mult determinat prin natura actului, incat cea mai mica modificare le-ar fi facut sa devina zadarnice si fara efect; astfel ca, desi poate ele nu au fost niciodata enuntate formal, sunt peste tot aceleasi, admise si recunoscute in mod tacit, pretutindeni, pana in momentul cand, pactul social fiind violat, fiecare reclama in drepturile sale initiale si isi recapata libertatea naturala. Toate acele clauze s-ar fi redus la una singura si anume instrainarea totala a fiecarui asociat, cu toate drepturile sale, in favoarea intregii comunitati, caci, in primul rand, fiecare daruindu-se in intregime, conditia este aceeasi pentru toti. De aceea, fiind egala pentru toti, nimeni nu are interes sa o faca sa devina mai oneroasa pentru ceilalti. Mai mult, instrainarea facandu-se fara rezerve, unirea a fost cat se poate de perfecta si, de aceea nici un asociat nu ar putea avea nimic de reclamat. Fiecare daruindu-se tuturor, nu s-ar darui nimanui, si cum nu exista nici un asociat in privinta caruia individul, luat in sine, sa nu aiba un drept echivalent cu acela pe care l-a creat, fiecare asociat a castigat prin pactul social, echivalentul a tot ceea ce a pierdut cu ceva care s-a adaugat si anume mai multa forta este acum organizata pentru ca individul sa pastreze ceea ce avea.

Contractul social se reduce la termenii urmatori: “Fiecare din noi pune in comun persoana si toata puterea lui sub puterea lui sub conducerea suprema a vointei generale, si primim in corpore pe fiecare membru ca parte indivizibila a intregului”. Pactul fundamental, in loc sa fi distrus egalitatea naturala, dimpotriva a inlocuit, printr-o egalitate morala si legitima, totala inegalitate fizica dintre oameni. Astfel, putand fi inegali, ca forta si ca geniu, oamenii au devenit toti egali prin conventie si prin drept.

Rousseau a conchis rationamentul sau despre sursa suveranitatii cu concluzia ca, odata organizata, in societatea civila, prin incheierea contractului social, in locul persoanei particulare a fiecarui contractant, s-a nascut un corp moral si colectiv, care ar fi fost alcatuit din toti atatia membri cate voturi erau in adunarea prin care societatea isi exprima vointa, corp care prin insusi acest act, a capatat o unitate, un eu colectiv, o viata si o vointa a sa. “Aceasta persoana publica formeata prin unirea tuturor celorlalte persoane, purta odinioara numele de cetate, iar astazi poarta numele de republica sau corp politic, fiind numit, de catre membrii sai, stat, atunci cand este pasiv, suveran cand este activ si putere cand este comparat cu alte formatiuni asemanatoare. Asociatii (in sensul larg poporul) pot fi in acelasi timp cetateni (in masura in care participa la autoritatea suverana) si supusi (intrucat se supun legilor statului).

Suveranul, nu poate niciodata sa oblige, nici chiar fata de un alt suveran, la nimic care ar deroga de la contractul social, cum ar fi sa instraineze o parte din el insusi, sau sa se supuna unui alt suveran. Prin aceasta el ar viola actul in virtutea caruia exista si, de aceea s-ar nimicii pe el insusi, iar ceea ce este nimic nu produce nimic. În acest fel a rationalizat Rousseau indivizibilitatea si invariabilitatea suveranitatii. Cu alte cuvinte daca puterea a fost transmisa guvernantilor, aceasta nu inseamna ca ei pot desconsidera vointa suveranului. Ei trebuie sa respecte aceasta vointa. Desigur ca vointele guvernantilor pot sa treaca dreptatea vointei generale, dar numai atata timp cat, suveranul liber de a li se opune, nu o face. În asemenea cazuri, tacerea generala permite sa se prezume consimtamantului poporului.

Rousseau a gasit ca aceleasi cauze care fac suveranitatea inalienabila o fac si indivizibila, caci vointa sau este generala sau nu este generala. Pentru ca o vointa sa fie generala nu este intotdeauna necesar ca ea sa fie unanima, dar este necesar ca toate valorile sa fie numarate; orice excludere formala anuleaza generalitatea. Puterile statului nu sunt parti ale autoritatii suverane; ele reprezinta numai emanatii ale ei. Rousseau a recunoscut ca suveranitatea isi are totusi propriile limite, chiar daca nici o lege fundamentala, nici chiar contractul social, nu ar putea fi obligatorie pentru suveran.

Ca o consecinta a pactului social, cetateanul a ajuns sa datoreze statului serviciile pe care i le poate face, de vreme ce suveranul le cere. Nici suveranul nu poate, la randul lui, sa-i impovareze pe supusi, cu nici un lant care ar fi inutil comunitatii. Daca ar face-o, supusii n-ar avea nici un interes sa se supuna. Angajamentele care leaga pe acestia de corpul social nu sunt obligatorii decat pentru ca sunt naturale, ele sunt de asa natura, incat indeplinindu-le unii indivizi nu poate lucra pentru altul fara a lucra deopotriva si pentru el. De aceea puterea suverana oricat de absoluta, de sacra si de invariabila ar fi, nu trece si nu poate trece peste limitele conventiilor generale, adica nu poate sa coboare pana la chestiuni particulare interesand fiecare cetatean.

Cu alte cuvinte fiecare cetatean poate sa dispuna pe deplin de ceea ce i-a fost lasat, prin aceste conventii din bunurile si din libertatea lui. Astfel suveranul nu are niciodata dreptul sa incalce pe supusii lui mai mult decat pe altul, pentru ca atunci problema a devenit particulara, puterea lui depaseste limitele componentei sale.

În prezent, analiza realitatilor internationale dovedeste interdependenta statelor nu este contrapusa suveranitatii, care nu reprezinta un obstacol in calea cooperarii internationale, ci “o afirmare a ceea ce s-ar putea numi demnitatea statala”. Prin urmare, suveranitatea-fenomen social-politic obiectiv, viabil - se caracterizeaza prin exclusivitate, indivizibilitate, inalienabilitate, avand un caracter originar si plenar.

Continutul sau este prefigurat de doua prerogative majore ale puterii de stat - suprematia sa in plan intern si independenta in plan international, dimensiuni complementare si interdependente.

Suveranitatea, in plan international, nu poate fi insa absoluta, tocmai pentru ca ea trebuie sa asigure toleranta si respect pentru suveranitatea altor state. De altfel, dreptul la respect este considerat in doctrina clasica a fi unul din drepturile fundamentale ale statelor.

Recunoasterea suveranitatii determina anumite consecinte juridice cum ar fi: capacitatea statelor de a-si alege sistemul politic, economic, social, cultural si capacitatea lor de a-si asuma obligatii in plan international, interzicerea amestecului in afacerile interne, recunoasterea unor imunitati a statelor. Referindu-se la suveranitate, Nicolae Titulescu afirma ca: “conceputa odinioara ca o forta atat de absoluta incat unii ganditori s-au crezut nedreptatiti sa nege existenta unui adevarat drept international, suveranitatea este astazi conceputa ca o vointa care se ingradeste ea insasi in virtutea propriei ei puteri independente.

2. PUTEREA DE STAT.

Exercitarea puterii; organizarea canalelor prin care circula puterea sunt incredintate statului; in planul activitatii statale are loc o divizare, o separare a puterilor.

Separarea puterilor se realizeaza in scopul echilibrarii lor, pentru a se impiedica abuzul de putere. Ideea unor puteri multiple isi are radacini in antichitate. Aristotel vorbea despre cele trei parti ale guvernamantului pure si anume: regalitatea, aristocratia si republica. El a indicat, de asemenea, trei derivatii ale acestora: tirania pentru regalitate, oligarhia pentru aristocrati si demagogia pentru republica. Facand o caracterizare a celor trei forme de guvernamant, Aristotel a scris: “Cand monarhia sau guvernamantul unuia singur, are drept obiect interesul general, se numeste vulgar regalitate. Cu aceeasi conditie, guvernamantul majoritatii, daca nu e redusa la o singura persoana, este aristocratie, astfel denumita, fie pentru ca puterea este in mana celor mai buni fie pentru ca scopul ei este cel mai mare bine al statului si al asociatilor. În sfarsit, cand majoritatea guverneaza in sensul general, guvernul primeste ca nume special, numele generic al tuturor guvernamintelor si se numeste (politic) republica”. Referindu-se apoi la deviatiile celor trei forme de guvernamant, Aristotel a precizat ca tirania este guvernamantul unuia singur, care domneste ca un stapan peste asociatia politica, oligarhia este predominarea politica a bogatilor, iar demagogia este din contra, predominarea saracilor, cu inlaturarea bogatilor. Aristotel a atras atentia asupra faptului ca, daca majoritatea stapana a statului este alcatuita din bogati si daca guvernul majoritatii se numeste democratie, sau, invers, daca saracii, in minoritate fata de bogati, sunt cu toate acestea, gratie superioritatii fortei lor, stapani ai statului, si daca guvernamantul minoritatii trebuie sa se numeasca oligarhie, definitiile date devin inexacte. J. Loke aminteste de puterea legislativa, executiva si confederativa (puterea de a pune in miscare legile).

În forma sa cunoscuta si astazi, teoria separatiei puterilor a fost fundamentata de catre Montesquieu in lucrarea sa “Despre spiritul legilor”. Potrivit conceptiei sale in stat exista trei puteri: puterea legiuitoare, puterea executiva si puterea judecatoreasca. Fiecare putere trebuie sa se exercite independent, trebuie sa se autolimiteze pentru a se evita abuzul de putere. Libertatea politica nu exista decat in statele in care cele trei puteri nu sunt concentrate in mana aceleasi persoane.

“Nu exista libertate - noteaza Montesquieu - daca puterea judecatoreasca nu este separata de puterea legislativa si cea executiva. Daca ea ar fi imbinata de puterea legislativa, puterea asupra vietii si libertatii cetatenilor ar fi arbitrara, caci judecator ar fi si slujitor. Daca ar fi imbinata cu puterea executiva, judecatorul ar avea forta unui opresor”. Statul ar fi pierdut daca acelasi om sau acelasi corp ar exercita trei puteri; acelasi corp de dregatori ar poseda, ca executor, puterea care si-a dat-o ca legiuitor. Separatia puterilor apare astfel ca o conditie indispensabila realizarii unei guvernari moderate.

Separatia puterilor a fost inclusa in ideologia revolutiilor burghezo-democratice si a patruns in practica statala prin imbratisarea sa ca o teza constitutionala. În acest fel, laturile continutului statului sunt puterile diferite, functiile si activitatile lor. Separatia puterilor nu inseamna lipsa de corespondenta intre ele. Puterile statului trebuie sa fie distincte, dar fiecare alcatuieste in sine un intreg. Acest principiu, al separatiei puterilor, nu trebuie sa introduca o atare independenta absoluta care sa constituie raportul puterilor ca ceva negativ, in sensul ca tot ceea ce face una fata de cealalta, devenind ostila, cu destinatia sa i se impotriveasca. În ameliorarea unei asemenea viziuni un rol important revine dreptului, prin fixarea cadrului legal de functionare a fiecarei puteri, cadru in care trebuie sa se regleze si raporturile firesti de cooperare a puterilor si de integrare a acestora in sistemul social-politic de organizare sociala. Statul nefiind unica entitate politica, problema majora ce se ridica in fata bunei functionari a organismului social este ceea a integrarii sale in acest organism si a clasificarii legaturilor sale cu restul institutiilor sociale si politice. Dreptul vine sa confere stabilitatea si siguranta acestor legaturi incadrandu-le in limite de ordine.

Este esential ca puterea sa fie legitima si sa se exercite in cadrul legislatiei constitutionale adaptate in mod democratic. O putere devine ilegitima prin contestarea de catre intreaga natiune sau de catre majoritatea populatiei. O conditie a legitimitatii este respectarea de catre putere a Constitutiei.