Pagina documente » Drept » Succesiunea in dreptul roman

Despre lucrare

lucrare-licenta-succesiunea-in-dreptul-roman
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.
lucrare-licenta-succesiunea-in-dreptul-roman


Cuprins

Succesiunea in dreptul roman
Cap . I . Generalitati
1. Institutia si materia succesiunilor
2. Principii generale ale succesiunii
3. Evolutia succesiunilor
Cap . II . Succesiunea testamentara
Subcap .I . Testamentul
1. Definitia testamentului
2. Forme obisnuite de testament
A. Formele de testament
a) Testamentul calatis comitiis
b) Testamentul in procinctu
c) Testamentul per aes et libram
B. Testamentul pretorian
A. Testamentul in dreptul imperial
3. Forme anormale de testament si testamentul militar .
Subcap . II . Capacitatea de a testa (testamenti factio activa)
1. Persoane care pot testa si persoane care nu pot testa
Subcap . III . Capacitatea de a figura in testament (testamenti factio pasiva)
1. Persoanele care pot fi gratificate in testament
2. Persoanele care nu pot fi gratificate
3. Persoanele care nu pot primi prin testament in virtutea legilor caducare
Subcap . IV . Instituirea de mostenitori
2. Conditiile de forma ale instituirii
3. Conditiile de fond ale instituirii
4. Modalitati de instituire
A. Dies
B. Condicio
C. Modus
5. Instituirea de sclavi
Subcap .V . Substituirea de mostenitori
1. Definitia substituirii
2. Forme de substituire
A. Substitutio vulgaris
B. Substitutio pupillaris
C. Substitutio quasi-pupillaris
Subcap .VI . Deschiderea testamentului si proba acestuia
Subcap .VII . Moduri de a infirma un testament
1. Testamentul ruptum -cauze de rupere
2. Testamentul irritum - capitis deminutio : maxima , media , minima
3. Testamentul destitutum (descrtum)
4. Revocarea testamentului
Cap . III . Succesiunea ab intestat
1. Regimul succesiunilor ab intestat in vechiul drept roman
2. Regimul succesiunilor ab intestat in dreptul pretorian . Bonorum possessio
3. Regimul succesiunilor ab intestat din epoca imperiala
4. Regimul succesiunilor ab intestat in Novelae lui Iustinian
Cap .IV . Succesiunea deferita contra testamentului
1. Omisiunea (dezmostenirea neregulata)
2. Querella inofficiosi testamenti (dezmostenirea regulata)
3. Proba inoficiozitatii si cauzele de stingere ale querellei
4. Efectul querellei
5. Regimul lui Iustinian
Cap . V . Dobindirea mostenirii
Subcap . I . Consideratii generale
Subcap . II . Acceptarea succesiunii
1. Forme de acceptare
A. Cretio
B. Pro herede gestio
C. Nuda voluntas
2. Conditii de acceptare
3. Efectele acceptarii
Subcap . III . Repudierea succesiunii
1. Formele repudierii
2. Efectele repudierii
Cap . VI . Sanctiunea mostenirii
1. in dreptul civil
2. In dreptul pretorian
Cap . VII . Concluzii

EXTRAS DIN DOCUMENT

?Cap . I . Generalitati

1. Institutia si materia succesiunilor

Institutia succesiunilor este intim legata de cea a proprietatii private , caci a aparut si s-a consolidat in procesul acapararii mijloacelor de productie si a produselor de catre minoritatea dominanta , constituind principalul instrument juridic prin care s-a asigurat perpetuarea sistemului exploatarii sclavagiste .

Privita in lumina semnificatiei sale istorice , mostenirea ne apare ca un sistem juridic prin care se inlocuieste o persoana printr-o alta persoana apartinand aceleiasi clase , iar cel mai adesea chiar aceleiasi familii.

Materia succesiunilor cuprinde totalitatea normelor ce reglementeaza transmiterea patrimoniului defunctului catre mostenitorii sai .

Romanii au ajuns la aceasta conceptie abia mai tarziu , in procesul evolutiei generale a ideilor privind transmiterea patrimoniului . La origine , ei nu admiteau ideea transmiterii patrimoniului de la defunct catre mostenitorii sai asa cum nu au admis nici ideea transmiterii proprietatii intre vii [1 Timbal P.C. Droit romain et ancient droit francais ( Regim matrimoniaux, successions – Liberalites ) Paris, 1975, p. 117;] .

Plecand de la principiul ca nu exista patrimoniu fara titular , vechii romani considerau ca patrimoniul unei persoane dispare o data cu moartea sa [2 P. Collinet, Le successions, Paris, 1930, p. 187;] .În acea epoca raportul dintre o persoana si patrimoniul sau aparea ca o legatura materiala intemeiata pe ideea de putere , care se stingea odata cu moartea titularului patrimoniului [3 U. Brassiello, Corsso di diritto romano, Milano, 1952, p.87;]. Ca atare, dobandirea bunurilor defunctului de catre mostenitori nu implica ideea de transmitere a unui patrimoniu . Întrucat dreptul defunctului se stinge odata cu personalitatea sa, romanii considerau ca mostenitorii dobandesc un drept nou, un drept de proprietate – putere . Asadar, succesiunea se intemeiaza, la origine, nu pe transmiterea unui patrimoniu, ci pe stapanirea dobandita de catre mostenitori asupra bunurilor defunctului [4 C. Fadda – Concetti fondamentali del diritto eriditario romano, Napoli, 1900.] .

Numai astfel se explica faptul ca cel mai vechi termen care desemneaza pe succesor este „ heres ”, termen care vine de la „ herus ” (stapan) . Termenii de succesiune si de succesor apar mai tarziu, abia dupa ce romanii au admis principiul continuitatii persoanei defunctului .

S-a dovedit, atat pe baza unor texte, cat si pe baza cercetarii modului de organizare a familiei romane, ca mostenirea ab intestat este cea mai veche [5 C. St. Tomulescu –Drept privat roman, Bucuresti, 1973, p. 199;

Vl. Hanga – Tratat de drept privat roman, Bucuresti, 1978, p. 312;] . Mostenirea ab intestat a aparut odata cu stapanirea individuala asupra unor bunuri, inca inainte de constituirea familiei patriarhale [6 P.C. Timbal –p. 118;] . Mostenirea acestor bunuri revenea gintilor ( membrilor gintilor ), desigur ca avea in vedere un sistem succesoral in germene, intemeiat pe obiceiurile gentilice aflate in plin proces de juridicizare .

Odata cu aparitia familiei patriarhale, cand barbatul dobandeste o pozitie dominanta in familie exercitand o putere nelimitata asupra persoanelor si a bunurilor de sub puterea sa, a aparut si mostenirea testamentara [7 Gasto May – Elementes de droit romain, Paris, 1927, p. 521; ] .

Testamentul apare ca un act juridic menit sa asigure transmiterea puterii lui pater familias urmasilor sai [8 Arangio – Ruiz – Instituzioni de diritto romano, Napoli, 1957, p. 514.

] . Pe aceasta cale romanii au creat modalitatea prin care pater familias dispune de bunurile sale chiar si dupa moarte, ducand principiul proprietatii putere pana la ultimele sale consecinte .

F. Engels, in clasica sa lucrare „Originea familiei, a proprietatii private si a statului ” a aratat ca inceputurile mostenirii se gasesc in societatea gentilica, adica in societatea fara clase in perioada in care filiatia se stabilea dupa mama, succesiunea se atribuia rudelor din partea mamei .

2. Principii generale ale succesiunii

Dupa ius civile patrimoniul ramas la moartea unui cetatean roman se numea hereditas . Prin aceasta denumire nu se intelege numai totalitatea bunurilor al carei titular a fost defunctul, ci se intelege si indrituirea celor ramasi, de a succede in drept acest patrimoniu . De aceea Iulian a definit hereditas : „ succesio in universum ius quod defunctus habuit ”. Aceasta succesiune are loc cu titlu universal, in sensul ca mostenitorul intra deodata in intreaga situatie juridica a defunctului cu asa efect, incat s-a spus ca ii continua personalitatea juridica. Prin urmare dobandeste calitatea de proprietar, dreptul de creditor, de debitor ca si defunctul, raspunzand personal de intreg pasivul mostenirii.

Se excepteaza de la succesiunea universala asa numitele iura personalissima. Aceasta categorie de drepturi fiind inseparabil legate de persoana decedatului, era fatal sa se stinga odata cu moartea lui. De aceea mostenitorul nu dobandea nici usufructul, nici usus, nici habitatio, nici calitatea de mandatar sau mandant, nici aceea de asociat. Nu se mosteneau nici actiunile numite vindictam spirantes acordate unei persoane pentru a obtine o satisfactie in urma atingerii personale precum actio injuriarum, actio calumniae, nu se mosteneau acele datorii cu caracter penal, care provin din vreun delict al defunctului conform regulii: „in poenam heres succedit”. Mostenitorul raspunde totusi fata de asemenea actiuni penale din punct de vedere rei persecutoriu, adica intrucat patrimoniul defunctului s-a marit prin rezultatele delictului comis.

În afara de aceste exceptii mostenitorii dobandesc mostenirea in tot intregul ei, compusa din activ si pasiv : cazul tipic de achizitie per universitatem.

Alaturi de principiul succesiunii in universum ius s-au dezvoltat si achizitiile mortis causa cu titlu particular. Astfel sunt legatele si fideicomisele prin care beneficiarul dobandeste lucruri sau alte valori izolate de mostenire fara a raspunde de datorii.

O succesiune se deschide prin moarte, dar spre deosebire de dreptul modern, la Romani nu trecea, in principiu, asupra mostenitorilor, ci numai li se oferea : „hereditas defertur” (moartea insemna pentru mostenitorii eventuali o chemare la mostenire, o vocatie, de aceea comentatorii germani o numesc delatiune, Berufung), de aceea numele de delatio hereditatis. Prin simpla delatiune mostenirea nu s-a castigat.

Ramane ca mostenitorul sa –si manifeste vointa de a o dobandi pentru a avea loc aquisitio hereditatis.

De aceea urmeaza, ca in dreptul roman putea sa dureze un interval intre delatio si aquisitio hereditatis, in care timp succesiunea neavand un stapan se numea hereditas iacens si fiind res nullius putea fi ocupat de oricine fara a fi comis un furt.

Delatiunea sau chemarea la mostenire avea loc sau printr-un act de ultima vointa a defunctului, numit testament, sau in lipsa acestuia, prin normele dreptului pozitiv. În primul caz succesiunea se numea testamentara, in al doilea caz se numea ab intestat, pentru ca „de cuius” [9 Expresia „de cuius” indica pe defunct prin subintelegerea cuvintelor : „de cuius successioni agitur” ] murise fara testament, iar mostenitorii se numeau legitimi, pentru ca erau chemati la mostenire prin lege.

În dreptul roman chiar in timpul celor XII Table se dadea preferinta succesiunii testamentare fata de succesiunea ab intestat.

De aici rezulta, pe de o parte, ca de ori de cate ori se putea pastra un testament printr-o interpretare binevoitoare a vointei defunctului, de atatea ori se intrebuinta o astfel de interpretare favorabila (favor testamenti),pe de alta parte, cand testatorul si-a facut testamentul numai cu privire la o parte din succesiunea lui, asupra partii ramase libere nu se deschidea succesiunea ab intestat ci se interpreta testamentul astfel ca si cum s-ar fi dispus asupra intregului patrimoniu, conform regulii : „nemo pro parte testatus pro parte intestatus decedere potest”.

Asadar, mostenitorul desi instituit pentru o parte din succesiune, era considerat avand vocatie pentru intreaga mostenire.

Deci numai concurenta mai multor mostenitori restrangea dreptul fiecaruia dintre ei si deci disparand unul, in mod firesc, dreptul celui ramas se intindea si asupra partii ramase libere.

Aceasta fiind principiul accrescentei.

Un alt principiu in materia succesiunii este acela pastrat in fraza : „semel heres, semper heres” care inseamna ca odata castigata calitatea de heres, aceeasi calitate nu se poate transfera altei persoane si deci heredele continua a figura fata de terti si ca creditor si ca debitor al mostenirii. Mai tarziu pe cai piezise s-a facut o abatere de la acea regula in materie de fideicomise.

3. Evolutia succesiunilor

În evolutia dreptului succesoral se deosebesc doua regimuri, a caror existenta se poate constata pana in epoca lui Iustinian, cand s-au contopit intr-un singur sistem. Si in materia succesiunilor ca si la bunuri si obligatii se poate urmarii regimul vechiului ius civile si manunchiul de norme tot mai numeroase introduse de pretori. Si aici dreptul civil e dominat de formalismul care se manifesta la modurile de a face un testament, de a primi o succesiune este dominat de principiul agnatiunii, aplicat exclusiv la succesiunea ab intestat. Si aici dreptul pretorian inlatura pe de o parte cerintele formalismului, iar pe de alta parte cheama la mostenire alaturi de agnati si rudele prin prin femei ale defunctului.

Dreptul de a succede ab intestat apare la Romani schitat, lapidar si fundamental in cuprinsul celor XII Table. Aici se consfinteste dreptul celui mai departat urmas agnatic de a mosteni, excluzand cea mai apropiata ruda de sange, cand intre aceasta si defunct se rupsese inainte de moarte, legatura agnatiunii .

Normele dreptului civil au fost modificate prin sistemul de reguli ale pretorului care constituie regimul cel nou numit bonorum possessio. Ideea fundamentala de care s-a calauzit magistratul roman a fost sa faca a se imparti din bunurile succesorale si rudelor prin femei. Neluand in consideratie lipsa legaturilor de agnatiune a chemat la mostenire si pe cognati. Reforma s-a infaptuit nu printr-o masura radicala, fiind in contradictie cu spiritul conservator al Romanilor, ci printr-o lenta evolutie de sute de ani, pe care Iustinian a incheiat-o stergand orice deosebire intre agnati si cognati.

Interventia pretorului se poate urmari si la succesiunea ab intestat si la succesiunea testamentara. Aici a acordat fie bonorum possessio, fie in conformitate cu continutul testamentului secundum tabulas (testamenti), fie in contra dispozitiilor acestui act de ultima vointa, contra tabulas.

„Ius borum possessionis introductum est a praetore emendandi veteris iuris gratia nec solum in intestatorum hereditatibus vetus ius eo modo praetor emendavit, sicut supra dictum est, sed in eurom quoque, qui testamento facto decesserint. Sunt autem bonorum possessiones ex testamento quidem hae : prima, quae praeteritis liberis datur vocatur que contra tabulus; secunda, quam omnibus iure scriptis heredibus praetor pollicetur ideque vocatur secundum tabulas et cum de testamentis prius locutus est, ad intestatos transitum fecit”.

Felul cum s-a procedat dovedeste aceeasi metoda moderata intrebuintata spre a introduce conceptii noi de drept : mai intai a acordat bonorum possessio pentru a exclude normele dreptului civil, confirmandi iuris civilis gratia, mai tarziu pentru a implini o lipsa dand o solutie intr-un caz neprevazut in dreptul civil, supplendi iuris civiis gratia si in sfarsit pentru a se pune in contradictoriu cu acest drept care nu mai corespundea ideilor timpului, corrigendi iuris civilis gratia.

Bonorum, possessio avea un efect definitiv, cand se acorda unui mostenitor care putea invoca si dreptul civil, sau cand se acorda unui mostenitor care era sigur ca nu va avea un concurent dupa dreptul civil.

În acest caz se numea bonorum possessio cum re, cum effectu. Se acorda si in mod provizoriu, asa incat persoana instalata in mostenire era expusa la evictiune din partea unui pretendent cu un drept mai intemeiat, bonorum possessio re, sine effectu [10 Ulpian. Reg. 28. 13. : „Bonorum possessio aut cum re datur aut sine re : cum re, cum is qui accepit cum effectu bona retineat ; sine re, cum alius iure civili evincere hereditatem possit” si Gaius. III. 36] .

Din punct de vedre al modului cum se acorda, s-a facut deosebirea intre bonorum possessio decretalis, data printr-un decret dupa ce s-a facut o cercetare prealabila, causa cognita; si bonorum possessio edictalis data conform edictului, care arata persoanele indrituite si ordinea in care erau chemate ( edictum successorium ) fara a se mai face vreo cercetare. Pretorul o acorda de plano ramanand ca instalatul in posesie, daca nu a avut drept, sa fie deposedat prin proces.

În ce priveste problema cum a luat nastere bonorum possessio si care i-a fost functia primordiala, parerile sunt impartite .

Este probabil ca s-a acordat la inceput pentru a se fixa rolul partilor in procesul de revendicare a mostenitorilor prin hereditatis petitio, dupa cum s-a recurs si la interdictum uti possedetis in caz de rei vindicatio.

În evolutia milenara a dreptului succesoral la Romani, se pot urmari in afara de reforma adusa de pretori si dispozitiile dreptului imperial care in acelasi spirit ca si ius praetorianum, a inlaturat acele norme ale vechiului drept civil socotite, ca nu mai corespund ideilor timpului. Astfel prin dreptul imperial se introduce un mod mai putin solemn de a dobandi cu titlu particular: se admite, alaturi de legatele civile, fideicommisele; se simplifica forma testamentelor si se desavarseste in aplicare principiul ca rudenia de sange trebuie sa stea in mod exclusiv la baza succesiunii ab intestat asa cum a incheiat evolutia Iustinian in constitutiile sale.

Din consideratiile precedente rezulta ca acest complex al normelor privitoare la dobandirea mortis causa se poate expune sistematic, tratand mai intai despre succesiunea infaptuita conform vointei defunctului, adica succesiunea testamentara, apoi in lipsa de testament despre succesiunea ab intestat; apoi cea deferita contra testamentului; apoi dobandirea mostenirii si in sfarsit modurile de dobandire cu titlu particular prin legate si fideicomise.