Pagina documente » Drept » Supravegherea urmaririi penale exercitata de catre procuror

Despre lucrare

lucrare-licenta-supravegherea-urmaririi-penale-exercitata-de-catre-procuror
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.
lucrare-licenta-supravegherea-urmaririi-penale-exercitata-de-catre-procuror


Cuprins

C U P R I N S
C U P R I N S 1
ABREVIERI 5
CAPITOLUL I - CONSIDERATII PRELIMINARE 6
Procesul penal - concept 6
i1. Notiuni introductive 6
i2. Procesul penal roman 7
i3. Procesul penal barbaric 9
i4. Procedura penala in epoca feudala si epoca comunala 10
i5. Procedura inchizitoriala 10
SECTIUNEA a II-a - Participantii in procesul penal 12
i 1. Notiuni introductive 12
i2. Succesorii, reprezentantii si substituitii procesuali 13
2.1. Succesorii 13
2.2. Reprezentantii 13
2.3. Substituitii procesuali 14
i3. Organele judiciare 14
i4. Partile 15
4.1. Preliminarii 15
4.2. Inculpatul 16
4.3. Partea vatamata 16
4.4. Partea civila 17
4.5. Partea responsabila civilmente 17
i5. Aparatorul 18
SECTIUNEA a III-a - Urmarirea penala 20
i 1. Urmarirea penala, faza de debut a procesului penal 20
i 2. Obiectul urmaririi penale 21
i 3. Urmarirea penala - cercetarea penala 22
i 4. Regulile aplicabile urmaririi penale 23
CAPITOLUL II - MINISTERUL PUBLIC 27
SECTIUNEA I - Scurt istoric 27
SECTIUNEA a II-a - Principii in conformitate cu care isi desfasoara activitatea Ministerul Public 28
i1. Principiul legalitatii 29
i2. Principiul impartialitatii 29
i3. Principiul controlului ierarhic 30
SECTIUNEA a III-a - Atributiile Ministerului Public 31
SECTIUNEA a IV-a - Competenta de urmarire penala 32
SECTIUNEA a V-a - Parchetul National Anticoruptie 34
i.1 Dispozitii generale 34
i.2 Atributiile Parchetului National Anticoruptie 34
i.3 Organizarea si functionarea Parchetului National Anticoruptie 35
i.4 Competenta Parchetului National Anticoruptie 36
CAPITOLUL III - ORGANELE DE CERCETARE PENALA 38
SECTIUNEA I - Consideratii preliminare 38
SECTIUNEA a II-a - Organizarea si functionarea organelor de urmarire penala 38
SECTIUNEA a III-a - Competenta organelor de urmarire penala 43
i.1Consideratii preliminare 43
i.2 Competenta organelor de cercetare penala ale politiei judiciara 43
i.3 Competenta organelor de cercetare penala speciale 44
CAPITOLUL IV - SUPRAVEGHEREA URMARIRII PENALE EXERCITATA DE CATRE PROCUROR 46
SECTIUNEA I - Consideratii preliminare 46
i. 1 Cadrul legal 46
i. 2 Obiectul supravegherii 46
i. 3 Modalitati de exercitare a supravegherii 47
i. 4 Actele de dispozitie ale procurorului 49
4.1. Consideratii introductive 49
4.2. Autorizarea 49
4.3. incuviintarea 49
4.4. Confirmarea 49
4.5. Aprobarea 50
4.6. Avizarea 50
4.7. Infirmarea 50
i. 5 Procurorul competent sa exercite supravegherea 51
SECTIUNEA a II-a - Supravegherea exercitata de procuror anterior inceperii urmaririi penale 51
i.1 Procedura efectuarii interceptarilor si inregistrarilor 51
i. 2 Actele premergatoare urmaririi penale 52
SECTIUNEA a III-a - Supravegherea exercitata pentru confirmarea existentei vreunuia dintre cazurile prevazute la art. 10 C. pr. pen. 53
SECTIUNEA a IV-a - Supravegherea exercitata pe parcursul urmaririi penale 62
i1 Trecerea cauzei de la un organ la altul 62
i2 Participarea directa a procurorului la efectuarea urmaririi penale 63
i3 Verificarea lucrarilor de cercetare penala 64
i4 Dispozitii obligatorii date de procuror 64
i5 Autorizarea, confirmarea, incuviintarea si infirmarea actelor si masurilor procesuale de catre procuror 65
i6 Punerea in miscare a actiunii penale 66
i7 Procedura aplicabila masurilor procesuale 68
i8 Suspendarea urmaririi penale (art. 239-241 C. pr. pen.) 72
i9. Plingerea impotriva masurilor si actelor de urmarire penala ale organelor de cercetare penala 75
SECTIUNEA a V-a - Supravegherea exercitata la terminarea urmarii penale 76
i1 incetarea urmaririi penale (art. 242-248 C. pr. pen.) 76
i2 Scoaterea de sub urmarire penala (art. 249-2491 C. pr. pen.) 79
i3 Clasarea 82
i4 Procedura trimiterii in judecata 83
CAPITOLUL V - SUPRAVEGHEREA ACTIVITATII DE URMARIRE PENALA EXERCITATA DE CATRE INSTANTA DE JUDECATA 88
SECTIUNEA I - Procedura interceptarilor si inregistrarilor 88
SECTIUNEA a II-a - Perchezitia domiciliara 90
i1. Consideratii preliminare 90
i 2. Procedura de efectuare a perchezitiei 90
SECTIUNEA a III-a - Ridicarea de obiecte si inscrisuri 93
SECTIUNEA a IV-a - Arestarea preventiva 94
i.1. Consideratii preliminare 94
i. 2 Arestarea preventiva a invinuitului 95
i. 3 Arestarea preventiva a inculpatului 98
i. 4 Prelungirea duratei arestarii preventive in cursul urmaririi penale 101
i.5. Dispozitii speciale pentru minori 104
SECTIUNEA a V-a - Masurile de siguranta 105
SECTIUNEA a VI-a - Plingerea in fata instantei impotriva rezolutiilor sau a ordonantelor procurorului de netrimitere in judecata 107
BIBLIOGRAFIE 110

EXTRAS DIN DOCUMENT

?CAPITOLUL I

CONSIDERATII PRELIMINARE

SECTIUNEA I

Procesul penal - concept

§1. Notiuni introductive

În tratatele de drept procesual penal sau de procedura penala, capitolul privitor la istoric, de regula, este o compilatie, care trece dintr-un tratat in celalalt, in forma mai ampla sau mai rezumata. Autorii nu fac studii, cercetari personale in aceasta materie si ipote­zele sau concluziile altora nu le supun unei critici personale. Este foarte dificil a descoperi sau constata ceva nou, in aceasta materie sau a corija eventuale greseli, fiindca prin scurgerea timpului iz­voarele se invechesc si dispar tot mai mult. Si cu cat trece timpul, cu atat scad valoarea si interesul pentru trecut. De altfel nu prezinta o necesitate si utilitate pentru un tratat de drept procesual penal, un studiu mai amplu si critic asupra istoricului acestuia; ci este sufici­enta o informatie generala in aceasta privinta. Ne intereseaza insa formele sau sistemele, pe care le-a imbracat procesul penal in cursul evolutiei sale istorice, caci pe aceste sisteme procesuale s-au grefat, sau din aceste sisteme s-au inspirat, in forme pure sau combinate, sistemele procesuale penale sau de procedura penala din timpurile mai noi pana la codurile actuale. Acest capitol al sistemelor de pro­cedura penala, care tine de evolutia istorica a dreptului procesual penal, ne intereseaza in mod deosebit, dar nu pentru date istorice, ci pentru felul de organizare a procesului, cu institutiile si formele speciale din fiecare sistem, dupa modelul carora, cu corective si adaptari, sau fara acestea, s-au faurit sistemele actuale de procedura. Acest capitol, tocmai pentru importanta sa stiintifica, nu va fi con­topit in capitolul despre istoricul dreptului procesual penal, ci va fi tratat ca un capitol distinct. In el vom gasi originea si ratiunea anu­mitor institutii, precum si ale anumitor acte si formalitati proce­suale din procesul modern.

Studiu mai aprofundat asupra istoricului dreptului procesual pe­nal, cu investigatii si concluzii personale, isi are locul in lucrari spe­ciale privitoare la aceasta materie. [1 Pop Traian, Drept procesual penal, Vol I, Tipografia Nationala, Cluj, 1946, p.66.]

Prof. Vincenzo Manzini de la Universitatea din Padova, in opera sa de mare valoare stiintifica si didactica si de mare amploare, cu­prinzand 4 volume, Trattato di diritto processuale penale italiano, incepe primul volum cu capitolul despre dezvoltarea istorica a drep­tului procesual penal (de la pag. l-67), subliniind in nota l (pag. 1), ca acest capitol nu este o compilatie, ci este fructul unor studii lungi si in care, fiind utilizate operele istoricilor moderni, a fost adunat mult material scos direct din izvoare antice si supus elaborarii si cri­ticii personale, asa ca cititorul va gasi multe lucruri noi.

In toate domeniile dreptului si astfel si in acel al dreptului penal, legiuirile cele mai vechi cuprindeau de-a-valma norme de drept pe­nal substantial si de procedura penala. Exceptia de la aceasta re­gula, ar face codul Hammurabi, care nu continea norme de procedura. Diferentierea acestor doua categorii de norme s-a facut numai in urma unui proces lent de progres. Dreptul penal, la inceputul sau, avea un caracter religios si indeosebi procedura avea caracterul, forma unui ritual religios. Vechile carti, care prescriau norme de conduita pen­tru cetateni, erau in acelasi timp biblii si coduri. O alta caracteristica a dreptului penal primitiv a fost caracterul sau privat si numai dupa o lunga evolutie a ajuns in perioada etatica si in faza juridica, imbra­cand caracterul de drept public. Acest drum 1-a facut si procedura penala, pana ce a ajuns la dreptul procesual penal modern, cu carac­ter de drept public.

§2. Procesul penal roman

Procesul penal roman avea doua forme: proces penal privat si proces penal public, dupa cele doua moduri de interventie jurisdictionala a Statului; in primul, ca arbitru intre partile litigante, in al doilea, ca subiect al puterii de a pedepsi in interes social. [2 Pop Traian, op.cit., p. 67.]

Procesul penal privat se intemeia, in general, pe actio doli care avea loc pentru orice fapt injust, nu comis cu violenta si neprevazut in mod specific in legi. Cu timpul, procesul privat s-a limitat la cateva infractiuni, in special la acelea de injurie.

Procesul penal public, in care partea vatamata isi valorifica o pretentie juridica, iar Statul isi exercita functia sa de aparare sociala, detinand astfel rolul principal in proces, a avut doua forme (nu deodata, ci succesiv): cognitio si accusatio. În cognitio, toate func­tiile procesuale erau atribuite Statului (magistrati); in accusatio, acuzarea in interes public se facea, din caz in caz, de orice cetatean. În cognitio deci, judecatorul avea puteri depline si proceda cum credea de cuviinta; singura frana contra acestei puteri discretionare si corectiv pentru cel judecat era dreptul acestuia de a cere anula­rea sentintei (sau judecatii), prin asa zisa „provocatio ad populum” (care era mai mult un recurs pentru revizuire, decat un apel) si cand avea loc procedura anquisitio (citatie, termen de prezentare, apa­rare, etc.). În ultimele secole ale republicii, aceasta forma de proces, cognitio, aparu ca insuficienta, lipsita de garantii; in special pentru femei si pentru necetateni, exclusi de la provocatio, devenise o arma politica periculoasa in mana magistratilor. Accusatio este forma de proces penal public, care apare in ultimul secol al republicii, suc­cedand formei anterioare de cognitio si a insemnat o mare inovatie in dreptul procesual penal. Atat in cognitio, cat si in accusatio, este vorba de delicta publica si Statul intervine in proces pentru a deter­mina infractiunea si a pronunta sentinta. Dar in accusatio, Statul este reprezentat de un singur organ (magistrat), a carui putere este limi­tata la simplul exercitiu al functiunii jurisdictionale, in sens strict, adica la deliberare si la pronuntarea sentintei. Initiativa pentru a determina urmarirea infractiunii, pentru a realiza pretentia pu­nitiva publica, pentru a exercita actiunea penala, nu apartine unui organ al Statului, ci unui reprezentant al colectivitatii, nemagistrat, unui cetatean.

Prin introducerea actiunii penale de catre acuzatorul voluntar, judecatorul ramanea investit.

Sistemul acuzatorial, cu timpul s-a dovedit insuficient pentru noile exigente ale represiunii criminalitatii si periculos pentru spiri­tul de delatiune, de razbunare si de litigiozitate, pe care il favoriza si il stimula prin structura sa. Ca reactie, puterea magistratului a invadat tot mai mult sfera de atributii a acuzatorului privat pana ce le asuma si pe acestea. S-a ajuns astfel la procedura penala extraordinara, in care acuzarea nu mai poate fi privata, ci din ofi­ciu. Procedura extraordinara a introdus tortura intre institutiunile procesuale romane. Publicitatea si formalitatea sunt criterii generale ale procesului penal roman. Totusi, publicitatea nu a fost conside­rata, ca o conditie juridica indispensabila pentru validitatea proce­sului, mai ales cand a prevalat sistemul inchizitorial. Devenira frec­vente procesele cu usile inchise. În cauzele mai grave, procesul era de o formalitate solemna, in procesele mai putin grave, se omitea formalitatea procesului solemn, avand loc procedura de plano. Dupa dezbatere urma deliberarea, consilium. În procedura cu jurati, actul cu care acestia se trimiteau pentru a delibera, se numea in consilium mittere si faptul mergerii in deliberare in consilium ire. Sentinta, in epoca republicana, era pronuntata oral (pronunciato); sub imperiu era scrisa si se citea in sedinta. Erau motivate numai sentintele ju­decatorilor, nu si ale juratilor.

§3. Procesul penal barbaric

În epoca barbara, procesul penal barbaric (al popoa­relor barbare), si-a avut de asemenea normele sale speciale. În general, procesul penal avea caracter prevalent privat (acuzatie privata, aparare in contradictoriu, egalitatea tertilor, instructie publica si orala, proba martu­risirii) [3 Pop Traian, op.cit. p. 68.]. Tribunale anume convocate in acest scop judecau si tot ele executau pedeapsa. Ele erau compuse din oameni liberi; si aveau numiri diferite, dupa felul cum erau convocate, dupa com­petenta lor. Marturisirea (recunoasterea) inculpatului era proba cea mai buna. Daca inculpatul nu recunostea fapta, trebuia sa faca proba nevino­vatiei sale. Aceasta se facea prin juramantul purgator, prestat de inculpat si de aparatorii sai, conjuratores. Daca juramantul nu se primea, sau nu era suficient, se aplicau mijloacele de probatiune, denumite o r d a l i i; ele deriva de la Urtheil si propriamente nu trebuie considerate ca mijloace de probatiune, ci ca un semn sau hotarire a lui Dumnezeu- Or­daliile se faceau: cu fier rosu, apa fiarta, foc, scufundarea in apa adanca, etc.. Proba, care pare a se fi mentinut mai mult, a fost aceea a sicriului (sau cadavrului), caci s-a practicat si in secolul al XVI-lea. Pentru a se descoperi ucigasul, toti cei banuiti erau chemati in fata cadavrului, celui ucis, asezat in sicriu, si trebuiau sa atinga cadavrul. Daca era atins de ucigas, din cadavru curgeau cativa picuri de sange. Aceasta era proba identificarii si culpabilitatii agentului. Judecata prin ordalii s-a numit si judecata lui Dumnezeu. Cu timpul acuzatia privata se limiteaza la infractiunile, care lezau direct pe particulari, iar pentru infractiunile care vatamau interesele colectivitatii, avea loc acuzatia din oficiu. Stapanirea barbarica si institutiile sale, nu au reusit sa suprime si nici sa sufoce geniul juridic italian. Dreptul importat era dispretuit, aruncandu-i-se denumirea de „jus asinium”.

§4. Procedura penala in epoca feudala si epoca comunala

În epoca feudala, compozitia prinde teren. Infractiunea, in principiu, se urmareste la acuzatia partii lezate, sau, in caz de moarte a acesteia, la acuzatia rudelor. Între procedura penala si cea civila sunt mici diferente de amanunt. In sistemul probelor s-a inovat; s-au abandonat sau au fost lasate pe plan secundar juramantul purgator si ordaliile, adica probele unilaterale si s-au pus pe primul plan duelul judiciar si juramantul celor doi adversari. Se face deosebire intre procedura flagrantelor delicte si procedura delictelor neflagrante. Justitia este impartita, dupa cum se arata in tratatul Tanoviceanu—Dongoroz, de felurite tribunale, incepand cu Curtea regala a pairilor, prevats, des marachaux, lieutenant general criminel, tribunalele segnoriale etc., in Franta; iar in statele germanice, ala­turi de tribunalele regale si segnoriale au continuat sa existe tribunale libere (Freigerichte), intre care vestitul tribunal w e h m i c”. „In Italia, pana in sec. XIII, justitia represiva era impartita. Le magistrati comunali spe­ciali (podesta si capitane del popolo), procedura era simpla, contradictorie si asemanatoare cu cea civila.

În Italia in sec. XI, cetatea italiana a inceput sa se emancipeze fata de imperiu si a obtinut, ca judecatorii imperiali sa nu poata tine tribunale in cetate, ci cetatile sa -exercite justitia penala, cu recunoasterea jurisdictiunei supreme a imperatorului. In prima epoca comunala, jurisdictia penala era exercitata de consuli, care erau asistati de colegiul de judecatori sau avocati si de sapientes sau consilieri. În a doua epoca comunala, consulii fura substituiti de podesta si de capitano del popolo. [4 Pop Traian, op.cit. p.69.]

§5. Procedura inchizitoriala

În evul mediu se produc modificari importante, atat in ceea ce priveste organizarea tribunalelor penale, cat si in privinta formelor procedurii. Modificarile au fost determinate pe de o parte de nemul­tumirile pe care le provocau tribunalele libere si tribunalele segnioriale, pe de alta parte de autoritatea crescanda a justitiei eclesiastice. Se introduce procedura de cercetare prin inchizitie si actiunea din oficiu ia tot mai mult locul acuzarii de catre partea vatamata. În locul tribunalelor segnoriale, se infiinteaza tribunale municipale si regale. Justitia eclesiastica isi impune tot mai mult autoritatea si institutiile sale, ocupand tot mai mult teren din domeniul justitie laice. La finele secolului al XII-lea, Inocent al III-lea a inaugurat institutia Inchizitiei si procedura inchizitiei, care consista esential intr-o ancheta, facuta de judecator, contradictoriu cu prevenitul, se­cret si in scris, ancheta in urma careia judecatorul dadea sentinta. Inchizitia, institutie eclesiastica, aprobata de conciliul de la Lateran din 1215, s-a raspandit cu iuteala pretutindeni si in justitia laica. Jurisdictia penala se impartea, dupa calitatea delictelor sau a persoanelor, intre judecatorii laici si jude­catorii eclesiastici. De cei din urma erau judecate crimele de erezie, de sacrilegiu, de blasfemie si alte similare, iar in unele locuri si crima de bigamie, de adulter, etc. Sfanta Inchizitie, indreptata, la inceput (sec. XV), numai contra haereticam pravitatem si apoi extinsa la multe alte infractiuni, a fost cel mai insemnat dintre tribunalele eclesiastice. Nu trebuie confundata, inchizitia ordinara, care se practica in Italia si in alte State, cu Inchizitia din Spania, care era de o rigoare oarba si care servea regilor mai mult pentru razbunarile lor, decat pentru a conserva credinta catolica, incerca­rile de a introduce acest sistem atroce de inchizitie in tarile italiene supuse stapanirii spaniole nu au reusit si au provocat revolte in Napoli si Milano, in sec. XVI. Existau doua tipuri de proces penal: acuzatorial si inchizitorial. Procedura penala in­chizitoriala forma dreptul comun al Europei continentale. In Italia, in Spania, in Germania, in Tarile de Jos, din aceleasi cauze, s-a sub­stituit procedurii acuzatoriale si publice, instructia scrisa si secreta. Doua lucruri au caracterizat procedura franceza si au deosebit-o de a altor tari: institutia Ministerului public si coordonarea si sistema­tizarea prin jurisprudenta a regulilor de procedura, codificate (codi­ficarea completa a procedurii inchizitoriale) in marea ordonanta criminala a lui Ludovic al XlV-lea din 1670. Aceasta consacrare legislativa a procedurii inchizitoriale a fost acceptata fara rezistenta de natiune. Dar a produs vii protestari la juristi, in deosebi din partea lui Dumoulin si Pierre Agrault. Acesta din urma. in lucrarea sa, aratand primejdiile si viciile sistemului inchizitorial, a revendicat, ca principii de baza ale procedurii, oralita­tea, publicitatea si libertatea apararii.

În ce priveste institutia ministerului public, se arata, ca. justitia feudala a introdus pentru urmarirea amenzilor si confiscarilor (pe­depse ce se pronuntau pentru cele mai multe dintre infractiuni), un reprezentant al segniorului, care se numea procuror fiscal. Cand s-a dezvoltat puterea regala, a fost nevoie pe langa fiecare jurisdictiune, pentru toate afacerile, care interesau regalitatea, de procurorii care tineau condeiul si de avocati, care purtau cuvantul. Acesti procurori, si avocati, la origine au fost agentii regelui urmarind si aparand, in numele sau, in toate cauzele in care el era interesat. In ordonanta din 25 Martie 1303 s-a facut mentiune mai intai de acesti ofiteri. Acest corp de ofiteri regesti a fost definit colectiv minister public. Inchizitia este institutia de la care si-a imprumutat denumirea pro­cedura inchizitoriala sau sistemul (procedural) inchizitorial, care, in cursul istoriei procedurii penale, s-a alternat cu sistemul acuzatorial. Din imbinarea acestor sisteme concurente, s-a nascut un sistem eclec­tic sau mixt, care pastreaza din acestea partile cele mai bune si care a fost imbratisat de legiuirile procedurale moderne.

Din cauza faimei Inchizitiei, denumirea de sistem inchizitorial inspira oarecare spaima, aversiune. Dar notiunile nu sunt identice. Desigur, procedura inchizitoriala, in forma sa mai rudimentara (mai ales combinata cu tortura), incuraja excesul, arbitrarul, tirania. Dar ca un component al sistemului mixt modern, sistemul inchizi­torial ofera principii, care sunt aplicate cu preferinta pentru unele faze ale procedurii penale sau procesului penal. [5 Pop Traian, op.cit., p.71.]

SECTIUNEA a II-a

Participantii in procesul penal

§ 1. Notiuni introductive

Procesul penal este o activitate complexa, a carei realizare implica interventia unor persoane obligate sau interesate sa participe in vederea rezolvarii conflictului nascut prin savarsirea infractiunii. [6 Neagu Ion, Drept procesual penal. Tratat, Editura Global Lex, Bucuresti, 2002, p. 126. ]

Persoanele care coopereaza in cadrul procesului penal, in vederea atingerii scopului acestuia, poarta denumirea de participanti. Asa cum reiese de mai sus, in sensul larg al notiunii de participanti in procesul penal sunt inglobati toti subiectii oficiali sau particulari, care in mod efectiv, iau parte la activitatile ce se desfasoara in procesul penal. În acest sens fac parte din categoria participantilor: organele judiciare, partile, aparatorul si alte persoane.

În sensul restrans al notiunii de participanti in procesul penal se cuprind organele judiciare, partile si aparatorul. Organele care au calitatea de participanti in procesul penal sunt: organele judecatoresti, procurorul si organele de cercetare penala.

Partile in procesul penal sunt persoanele fizice sau juridice direct interesate in solutionarea actiunii penale sau a actiunii civile nascute din savarsirea infractiunii. Cu alte cuvinte, sunt parti in cadrul procesului penal acele persoane care au drepturi sau obligatii ce se nasc din exercitarea actiunii penale sau actiunii civile. Sunt parti in procesul penal inculpatul, partea vatamata, partea civila si partea responsabila civilmente. În literatura juridica s-a facut o clasificare a partilor in principale si secundare si constante sau eventuale.

Din categoria “ altor persoane “ care participa in procesul penal alaturi de organe si parti amintim: martorii, expertii, interpretii, grefierii, executorii judecatoresti etc.

Este posibil ca, in anumite cauze penale, partile sa nu fie prezente in mod efectiv, drepturile si obligatiile lor fiind preluate de anumiti subiecti procesuali. În functie de modul in care acesti subiecti ce inlocuiesc partile intervin in procesul penal si in functie de natura drepturilor si obligatiilor pe care le au acestia pot fi succesorii, substituitii si reprezentantii.

§2. Succesorii, reprezentantii si substituitii procesuali

2.1. Succesorii

În exercitarea actiunii civile in cadrul procesului penal pot interveni potrivit dispozitiilor legale succesorii persoanei fizice sau juridice. Deci, succesorii pot interveni numai in latura civila a procesului penal, ei devenind parti prin succesiune, succesiunea nefiind posibila in latura penala, stiut fiind ca raspunderea penala este personala. [7 Neagu Ion, op. cit., p. 127.]

Succesorii sunt parti in procesul penal si nu substituiti procesuali sau reprezentanti deoarece ei nu valorifica drepturile antecesorilor ci valorifica drepturile lor, intrucat antecesorii prin deces, desfiintare sau dizolvare au incetat sa mai existe ca subiecti de drept.

2.2. Reprezentantii

În anumite situatii este posibil ca partile sa nu poata fi prezente la desfasurarea procesului penal. Pentru continuarea activitatii procesuale, in locul partilor, in anumite conditii prevazute de lege pot sa apara in scena procesului penal reprezentantii, acestia fiind acele persoane imputernicite sa participe la indeplinirea activitatilor procesuale in numele si in interesul unei parti din proces. Drepturile reprezentantilor in procesul penal se infatiseaza ca insarcinari ale acestora pe care trebuie sa le indeplineasca in mod obligatoriu. Aceasta trasatura a drepturilor pe care le au reprezentantii face ca ei sa se deosebeasca de succesori care uneori pot sau nu sa-si exercite drepturile pe care le au deosebindu-se, in acelasi timp si de substituitii procesuali care, prin drepturile lor procesuale valorifica drepturile materiale ale acelora pe care-i substituie. [8 Neagu Ion, op. cit. p. 130.]