Cuprins

Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.

Extras din document

CUPRINS
INTRODUCERE
Evenimentele istorice inainte de dezbinarea Bisericii Ortodoxe din Transilvania si incercarile de unire .... 1
PARTEA iNTiI
A. Situatia rominilor din Transilvania la sfirsitul secolului al XVII-lea si inceputul secolului al XVIII-lea ...... 4
B. inceputurile uniatiei .... 12
C. Actul de unire din anul 1697- 10 iunie ...... 19
PARTEA A DOUA
A. Atitudinea echivoca a mitropolitului Atanasie 33
B. Lupta rominilor ortodocsi din Transilvania impotriva uniatiei .......... 40
CONCLUZII 53

Alte date

?UNIATIA DIN TRANSILVANIA SI CONSECINTELE EI

?

INTRODUCERE

EVENIMENTELE ISTORICE ÎNAINTE DE DEZBINAREA BISERICII ORTODOXE DIN TRANSILVANIA SI ÎNCERC?RILE DE UNIRE

Dupa schisma de la 1054, in decursul istoriei au avut loc numeroase incercari de unire a celor doua Biserici, incercari determinate mai mult de motive politico-militare si mai putin religioase, in sensul ca bizantinii ortodocsi amenintati de puterea crescanda a turcilor otomani si de inaintarea lor in Europa si schisma din 1054 au atacat granitele bizantine ocupand o mare parte din tinuturile Asiei Mici .

Desi inaintarea turcilor a putut fi oprita cateva secole vanitatea si dorinta lor de cucerire coroborate cu slabiciunile Imperiului bizantin i-au facut pe turci un pericol permanent pentru aceasta.

Încercari de unire s-au facut si din interese politice: fie cel al imparatilor Comneni de a obtine si coroana Imperiului german, cu care papii secolului al XII-lea erau in grele conflicte; fie cel al imparatilor greci de la Niceea de a recuceri Bizantul ocupat de latini in urma cruciadei a IV-a din anul 1204; fie motivul celor din urma imparati bizantini de a obtine sprijinul Occidentului in lupta impotriva turcilor care ajunsesera la portile Constantinopolului.

În acest sens pana la caderea Constantinopolului in mai 1453 au avut loc cateva uniri formale, partiale, cele mai insemnate fiind cele de la Lyon (6 iulie 1274) si de la Ferrara-Florenta (1438-1439), toate acestea dovedind ineficienta si zadarnicirea lor. Toate aceste tratative si incercari de unire au luat sfarsit in anul 1453, data care marcheaza caderea Bizantului si incetarea lui ca entitate politica in istorie.

Trebuie sa spunem ca intre latinizarea Bisericii si stapanirea turceasca, bizantinii au preferat pe cea din urma, socotind pericolul politic mai mic decat cel religios. Au strigat ca: „Vor vedea mai bucurosi turbanul turcesc decat palaria de cardinal in Constantinopol.” Si au intrat sub stapanire necrestina cu un mare resentiment impotriva Apusului si indeosebi a papei, care timp de patru secole speculase nefericirea grecilor.

Singurele uniri pe care au reusit sa le realizeze papalitatea, au fost cele facute cu sprijinul politic al statului in tarile cu populatie ortodoxa, aceasta (populatia ortodoxa) traind sub regim de persecutie si in stare de teroare si mizerie.

În aceste conditii, o parte a credinciosilor si preotilor din Ucraina au acceptat in 1596 la Brest-Litovsk, unirea cu Biserica Romei, act conceput si organizat prin abuz si fals, asa cum se va intampla un secol mai tarziu si cu romanii din Transilvania. Astfel, spre deosebire de toate religiile si de toate confesiunile crestine, uniatismul nu s-a nascut dintr-o aderare a unor mase de oameni la o conceptie religioasa, deosebita de cea pe care au avut-o inainte, care sa aduca o schimbare si o imbunatatire a vietii lor spirituale, ci uniatismul a fost rezultatul unei indelungate actiuni de violentare a constiintei religioase a poporului roman din Ardeal, care, supus unei infernale propagande catolice, a acceptat o dependenta administrativa de Roma, dar si-a pastrat in realitate tot cultul si intreaga invatatura ortodoxa. Astfel, a luat nastere acest nefericit fenomen al istoriei romanesti, care se numeste uniatia – ca un compromis artificial si hibrid intre presiunile exercitate asupra poporului roman si intre forta lui de rezistenta - si atat cat a daruit si cat va exista va pastra pecetea silniciei religioase la care au fost supusi romanii din Transilvania. De aceea marele istoric Nicolae Iorga a spus: „Biserica unita era o creatie artificiala, nu pornire dintr-o convingere”.

PARTEA ÎNTÂI

A. UNIATIA – NASTEREA UNIATISMULUI SI SITUATIA ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA LA SFÂRSITUL SECOLULUI AL XVII-LEA SI ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XVIII-LEA

Pentru a intelege, insa, complexitatea acestui nefericit moment istoric, si de asemenea consecintele lui, care se resimt si astazi in Ardeal, trebuie sa facem o incursiune in istorie si sa vedem care era situatia Transilvaniei si a romanilor ardeleni, din punct de vedere politic, social, istoric, cultural, dar mai ales religios, la sfarsitul secolului al XVII-lea si inceputul secolului al XVIII-lea. În acest fel vom vedea care au fost motivele care au stat la baza acestei uniri cu Roma si cum au inteles romanii ardeleni acest eveniment.

Poporul roman din Transilvania era tinut in stare de robie, fapt reiesit si din legea Approbatae Constitutiones adoptata in 1653 (partea I, titlul I art.3si partea III, titlul III, art.2)care dispunea: „romanii sa fie tinuti in robie deplina si perpetua (= mesa et perpetua servitute=),ei fiind in tara tolerati numai pana cand va placea principelului si proprietarilor de pamant (= usque at beneplacitum principis et regni eolarum=), avand sa plateasca acestora toate darile si prestandu-le robota”. În ceea ce-i priveste pe preoti, iezuitul silezian Andrei Freyberger, care a descris actul unirii de la 1701, spune: „Preotii sau parohii se socoteau printre iobagi, care nume indica servajul; in ceea ce priveste contributiile, transporturile, incasarea darilor, precum si a altor sarcini, nefacandu-se nici o deosebire intre ei si laici, fiind supusi si ei robiei.” Întelegem ca, precum taranii si preotii romani erau considerati ca „tolerati” in propria lor tara, fata de cele trei natiuni cu drepturi depline (unguri, sasi si secui), tot astfel si religia ortodoxa era „tolerata” fata de cele patru religii recepte (catolicismul, luteranismul si unitarismul).

La greutatile si suferintele romanilor transilvaneni, care indurau o crunta asuprire sociala si nationala, se adauga suferinta religioasa spirituala, determinata de propaganda intensa a calvinilor, luteranilor si in general a reformatilor. Astfel, maghiarii reformati cauta prin toate mijloacele sa-i castige pe romani la calvinism, intrucat acest fapt ar fi intarit considerabil elementul maghiar in detrimentul celui romanesc.

Multi dintre nobilii romani din Transilvania au fost maghiarizati prin catolicizare sau calvinizare. Taranii romani, insa, au rezistat atat propagandei catolice, cat si celei reformate, pastrandu-si fiinta nationala prin Biserica.

Printul Gabriel Bethlem (1613-1629) a incercat calvinizarea in masa a romanilor ardeleni, cerand pentru aceasta aprobarea patriarhului de Constantinopol, Chiril Lucaris, dar, patriarhul respingand dorinta principelui, l-a facut pe acesta atent asupra nemultumirii ce ar determina-o planul lui intre romanii din Tara Romaneasca si Moldova.

Aceasta era situatia romanilor transilvaneni in momentul in care tara lor trecea in stapanirea Imperiului habsburgic, dupa victoria de la Zenta a austriecilor impotriva turcilor, castigata in 1697 sub conducerea printului Eugen si dupa incheierea pacii de la Karlowitz in 1699, care asigura stapanirea asupra Ungariei si Transilvaniei, turcii pastrand doar Timisoara.

Instalarea habsburgilor in Transilvania a produs schimbari profunde pentru aceasta provincie. Cu toate ca imperialii s-au obligat sa respecte vechea constitutie, ei cauta din primul moment sa acapareze in mainile lor toata puterea politica.

Dieta, reprezentata de unguri, sasi si secui, care a avut un rol hotarator sub principii autohtoni, au socotit ca se pun la adapost de orice primejdie, daca vor incheia o conventie cu noii stapanitori. Sub principii autohtoni, Dieta reprezentata de reformati, a izbutit sa inlature aproape in totalitate pe catolici din arena politica. Se stie ca in timpul in care Transilvania fusese principat autohton sub suzeranitate turceasca (1526-1627) ungurii, secuii si sasii care faceau cele trei natiuni recunoscute (Unio trium nationem) au devenit calvini, luterani si unitarieni, detinand majoritate in Dieta si ocupand toate dregatoriile publice.

De aceea, in 1687, cand habsburgii ocupa Ardealul, Curtea din Viena trebuie sa gaseasca un argument puternic pentru a spori numarul membrilor catolici in Dieta si reprezentarea lor in guvern. De altfel, dominatia habsburgilor nu depindea decat de intarirea catolicismului, iar mijlocul cel mai indicat, potrivit Vienei, nu era decat unul singur si anume atragerea romanilor ortodocsi la catolicism. În acest sens, un mare istoric spune ca: ”in noile conditii politice, concurenta confesionala se intensifica in chip firesc”.

Reactia maghiarilor si sasilor fata de stapanirea austriaca romano-catolica este aratata de reaua primire facuta armatei imperiale habsburgice la Brasov, care a trebuit sa fie asediat si bombardat spre a fi cucerit (mai 1678) ca si miscarile revolutionare, care au loc inca de la inceputul dominatiei austriece sub conducerea lui Francisc Tokey si a predicatorului reformei Martin Kinski (1697), apoi Francisc Rakoczi (1703-1711).

Înflacarand pe taranii de toate neamurile cu lozinci religioase precum: „pentru Dumnezeu si libertate” si chemandu-i sa scuture jugul de fier al nemtilor, Rakoczi reuseste sa fie ales chiar principe al Transilvaniei. El scrie romaneste stolnicului Constantin Cantacuzino, ca vrea sa ocroteasca bisericile ortodoxe din Transilvania, pe care casa de Austria si-a pus in gand: ”sa le prigoneasca foarte, ca pe niste pietre de sminteala a viitoarelor sale intentii rauvoitoare”.

În lupta dintre cele trei natiuni dominante si Curtea din Viena, romanii lipsiti de drepturile sociale si politice, nu au nici un cuvant de spus, insa faptul ca erau mai numerosi, i-a impus in atentia habsburgilor, care daca i-ar fi castigat la unirea cu Roma, catolicii s-ar fi intarit intr-o masura considerabila. Mijloacele folosite pentru castigarea romanilor erau cele ale propagandei iezutilor patrunsi in Transilvania o data cu armatele imperiale.

Printr-un memoriu din septembrie1697, statul catolic ardelean cerea imparatului sa faca un apel catre preotii romani, ca sa imbratiseze catolicismul, promitandu-le scaparea de plata a darilor si impartasirea de privilegiile pe care le aveau clericii si credinciosii catolici. Iata ce se spune in acest memoriu: „cu supunere, cerem de la Majestatea Sa o diploma pentru unirea romanilor care locuiesc in Transilvania si care nu cer altceva decat ca Maiestatea Sa sa se indure a-i face partasi pe preotii si calugarii de rit grec, de aceleasi privilegii si drepturi de care se bucura acum nu numai preotii catolici, ci chiar si preotii unitarieni, luterani si calvieni”.

Cu acest memoriu pleca la Viena iezuitul Kolonich, parohul bisericii romano-catolice din Alba-Iulia. În ciuda opozitiei guvernatorului si cancelarului din Transilvania, contii B?nfy si Bethlem, ambii calvini, Baranyi a obtinut de la Leopold I prin cardinalul Kolonich rezolutia din 14 aprilie 1698 in care se spunea: „aceia dintre preotii romani de rit grec, care pastrandu-si ritul se vor declara pentru catolici cu recunoasterea pontificelui roman, se vor bucura de privilegiile preotilor catolici, iar aceia dintre cei care socotesc ca nu pot face numita marturisire, sau se vor uni cu una din celalalte religii recepte, ori vor ramane in statul religiei in care se afla acum, se vor bucura de privilegiile religiei pentru care se vor declara, vor fi considerati in starea si dreptul religiei in care traiesc acum ”.

Asadar, nu predica superioritatii catolicismului a stat la baza uniatiei, ci promisiunea unei mai bune situatii economice si sociale. Unirea cu Roma nu a fost niciodata o aspiratie a poporului roman din Transilvania cum lasa sa se inteleaga Eugen Popa in lucrarea sa: „Legea stramoseasca si unirea cu Roma”, ci a fost un act de silnicie si teroare, un abuz si un fals, o fortare a constiintei credinciosilor romani, care s-au vazut lipsiti atat de drepturile sociale, cat si de credinta adevarata. Nu este vorba de o „revenire la credinta in care s-a nascut poporul roman”, dupa cum subliniaza dar acelasi Eugen Popa, pentru ca Ortodoxia a fost si ramane caracteristica esentiala a poporului roman de pretutindeni.

Uniatia urmarea atragerea poporului roman intr-o biserica noua, fara nici o actiune de convertire, ci lasandu-l la convingerea, ca nu i se cere nici o schimbare. Unitarismul este deci, o opera politica, intrucat catolicii nu ar fi incercat o convertire, deoarece nu erau siguri de succesul lor.

Rezolutia imperiala din 14 aprilie 1698 parea justa la prima vedere si echitabila, crezandu-se ca ea nu obliga pe nimeni sa treaca la catolicism. Dar faptul ca guvernatorul si cancelarul Transilvaniei, contii calvini B?nfy si Bethlem, chemati de imparat la Viena pentru consultari in problema emiterii acestor rezolutii, se supun, este o dovada ca ea nu era data in folosul catolicismului.

B. ÎNCEPUTURILE UNIATIEI

Începuturile unirii nu se cunosc decat din marturia documentelor pastrate de iezuiti. Se vorbeste mai ales de un sinod din 1697 tinut sub conducerea mitropolitului Teofil. Actele acestui pretins sinod cuprind: trei procese verbale, o rezolutie de unire cu Biserica Romei, semnata de Teofil la 21 martie 1697 si o adresa catre cardinalul Baranyi datata 10 iunie 1697, cu iscalitura aceluiasi vladica, precum si semnatura a 12 protopopi.

Mai multi istorici, printre care Nicolae Iorga si Constantin Giurascu, sustin ca actul de unire din 1697, este autentic si sub mitropolitul Teofil are loc o unire cu Biserica romano-catolica, iar delegatia ortodoxa, ar fi acceptat cele patru puncte catolice: primatul papal, purgatoriul, Filioque si azima. Desigur ca istoricii sunt de acord cu aceste afirmatii si pun originea uniatiei in actul din 1697.

Critica istorica ulterioara, indeosebi istoricii Stefan Lupsa si Silviu Dragomir vad insa realist ce este cu acest act, adaugand o serie de obiectiuni, care pana la urma s-au dovedit intemeiate. Ei au descoperit ca procesele verbale nu exista in original, ci doar in copia unui manuscris depus de iezuitul Baranyi in „dulapurile” Arhiepiscopiei din Esztergom, unde istoricii mentionati mai sus le-au cautat in zadar.

Atat procesele verbale cat si rezolutia sinodului sunt indoielnice atat in forma cat si in fondul lor. În procesul verbal din sedinta a 3-a nu se aminteste despre o declaratie de unire a mitropolitului, ci de actele sedintei din ziua a 2-a, trimise imparatului si lui Kolonick, care insa nu exista in arhivele acestora. Termenii: „principii acatolici”, „jus canonicum latinum”, „missa”- in loc de liturghie; „arhidiaconi” – in loc de protopopi, arata drept autor, mai degraba pe un catolic decat pe clericii ortodocsi din Transilvania.

De asemenea titlul lui Teofil si semnatura sa sunt atat de neobisnuite. Mitropolitii romani nu au folosit sigiliul episcopal, ci doar pecetea mitropoliei Balgradului, dar si sigiliul sinodului este o inventie a autorului, deoarece sinodul mare nu avea o pecete proprie. De asemenea este foarte greu de admis ca un mitropolit ortodox batran si fara nici o putere sa atace in sinod cu atata vehementa pe calvinii din Transilvania, care la acea data controlau inca din punct de vedere juridic asupra Bisericii Ortodoxe de aici. În sfarsit, hotararile sinodului reproduc cuvant cu cuvant formula recomandata de iezuiti pentru unirea Bisericii Ortodoxe cu catolicii. A o atribui unui mitropolit ortodox ce traia in vechea traditie rasariteana este o evidenta absurditate.

Sinodul s-a intrunit in februarie, iar actele au fost semnate in martie si iunie. Si aceasta imprejurare arunca indoieli, ca de asemenea si faptul ca Teofil e numit „episcop al Bisericii Valahe din Transilvania”, iar nu „arhiepiscop al mitropoliei Balgradului si a toata tara Ardealului”, cum semna chiar el in 1697. La aceste obiectiuni se mai pot adauga doua.

Semnatura mitropolitului Teofil pusa la 10 iunie 1697 pe actul adresat cardinalului Kolonick, prin care i se aducea la cunostinta hotararea de unire este contrafacuta. Pecetea personala, pare de asemenea contrafacuta.

În concluzie, semnatura de pe actul din 10 iunie 1697 se dovedeste a fi o imitatie nereusita, opera unui falsificator, care nu a tinut cont de spiritul credintei noastre, de terminologia specifica credintei si cultului nostru.

Dar actul de la 10 iunie mai are un defect: voind sa-i fie confirmata autenticitatea, este data o lista de 12 protopopi, de fapt 11 protopopi si un preot care ar fi semnat ca „servi si prea umili”, o adresa cardinalului de Esztergom. Aceasta lista, este suspecta din mai multe motive. Ea nu urmeaza imediat dupa ce actul a fost datat. Actul se compune din doua file (paginile 53–56 din tomul 24 al lui Hevenessi). Pe pagina intai este scris textul latin cu semnatura si pecetea lui Teofil. Pe pagina a doua sunt scrise in latina numele celor 11 protopopi si al preotului, care, chipurile, ar fi semnat actul de unire. Pagina a treia contine semnaturile cu cele 11 peceti, iar pagina a patra este adresata catre cardinalul Kolonick scrisa in latineste de aceeasi mana care a transcris in latineste si semnaturile.

Împrejurarea ca protopopii care figureaza in lista nu sunt fruntasii clerului roman din acea epoca, si ca nici macar numele secretarului sinodului nu se afla intre ei, ne indreptateste sa afirmam ca semnaturile acestor protopopi romani sunt autentice dar ele nu au nici o legatura cu vreo declaratie de unire cu Biserica romano-catolica.