Pagina documente » Drept » Victimologia si consecintele criminalitatii in raport de victima si societate

Despre lucrare

lucrare-licenta-victimologia-si-consecintele-criminalitatii-in-raport-de-victima-si-societate
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.
lucrare-licenta-victimologia-si-consecintele-criminalitatii-in-raport-de-victima-si-societate


Cuprins

Cuprins:
Titlul I
Cap.I - Criminologia si domeniul ei de studiu
Cap.II - Victima si victimologia
2.1 - Conceptul de victima si victimologie
2.2 - Caracteristici privind victima si victimologia
2.3 - Clasificarea victimelor
Titlul II
Cap.I - Relatia agresor-victima
1.1 - Psihologia cuplului agresor-victima
1.2 - Declansarea atacului
Cap.II - Factorii care determina aparitia victimelor
Cap.III - Particularitati specifice diferitelor categorii de victime
3.1 - Victimizarea femeii
3.2 - Victimizarea copilului
3.3 - Victimizarea persoanelor in virsta
3.4 - Autovictimizarea
Cap.IV - Cadrul social si victimele
Titlul III
Protectia sociala a victimelor:
- modalitati de prevenire
- propuneri de lege ferenda
Reglementari in conventii internationale privind vicimele
Concluzie

EXTRAS DIN DOCUMENT

?Victimologia si consecintele criminalitatii in raport de victima si societate

Titlul I

Cap.I – Criminologia si domeniul ei de studiu

1.1 Originea criminologiei

Criminalitatea, ca fenomen social, a aparut odata cu structurarea primelor comunitati umane arhaice. Anterior acestui fapt istoric esential, nu se poate afirma existenta criminalitatii, deoarece “acolo unde nu exista morala si norme, nu exista crime”.

Desi criminalitatea nu a fost studiata in mod stiintific decat in mod relativ recent (in ultimele doua secole) o larga paleta de izvoare situate pe intregul arc temporal al evolutiei umanitatii releva interesul pentru acest fenomen.

Este foarte probabil ca primele preocupari pentru pedepsirea unor comportamente individuale considerate periculoase au fost determinate de necesitatea autoprotejarii comunitatilor umane constituite in conditii naturale vitrege care le amenintau permanent supravietuirea. În mod firesc, reactia grupului aflat in pericol a fost severa la adresa celor care, prin actiunile lor, amplificau starea de risc. Faptul ca “legea talionului" razbate prin negura timpului pana in civilizatul Babilon al regelui Hamurabi (1728-1686 i.e.n.) si chiar mult dupa aceea reprezinta o dovada in acest sens.

Odata cu trecerea timpului atat fapta prohibita cat si pedeapsa ce trebuia aplicata au dobandit conotatii noi, mai ales religioase, dar intr-o anumita masura si social-economice. În scopul valorizarii superioare a sentimentului religios, crima a fost considerata fie ca o manifestare diabolica, fie ca o expresie a pacatului, iar justitia a primit aspectul unui dar divin. De altfel pe stela de diorit negru de la muzeul Louvre, pe care sunt gravate articolele “Codului” sau, Hammurabi, este infatisat inchinandu-se zeului Samas, de la care primeste textul legii. Conferind esenta divina activitatii legislative, regele transmitea normele juridice oamenilor, care trebuiau sa le respecte intocmai, sub imperiul unor sanctiuni extrem de severe.

Pedepsele erau considerate ca o veritabila retributie pentru raul provocat, ori ca o ispasire a pacatului savarsit. Desi modelate dupa “legea talionului” ele se diferentiaza si in functie de pozitia sociala a inculpatului sau a partii lezate. Preotii si demnitarii se bucurau de privilegii in cazul delictelor minore, dar erau asoru pedepsiti in cazul comiterii unor delicte grave. Interesant este ca nu se pedepseau decat delictele premeditate.

“Codul” lui Hammurabi a influentat, intr-o masura importanta, reglementarile penale ale popoarelor din zona de confluenta. Astfel, in Egipt, in timpul Regatului Nou (1650 – 1085 i.e.n) se aplica pedeapsa cu moartea pentru rebeliune si conspiratie contra statului, pentru omucidere, viol si adulter feminin, precum si pentru furt din mormintele regale. Judecatorii corupti primeau, de asemenea, pedeapsa capitala, care se executa prin sinucidere impusa.

Legile ebraice pedepseau cu moartea omuciderea voluntara, rapirea de persoane, idolatria, vrajitoria, adulterul, sodomia, incestul, etc. Executarea pedepsei capitale – prin ucidere cu pietre (lapidare) – era incredintata fie familiei care suferise ofensa, fie intregii comunitati. Pentru crime deosebit de grave se aplica arderea pe rug, spanzurarea ori tragerea in teapa.

“Legea talionului” avea drept corespondent ebraic “razbunarea sangelui”.

Îmbinand normele barbare ale cutumelor arhaice cu elementele inerente evolutiei sociale, intre care rafinamentul religios a jucat un rol aparte, popoarele antice au reusit sa dezvolte sisteme legislative si institutionale care raspundeau in buna masura, mai ales prin asprimea lor, scopurilor pentru care fusesera create.

Interesul pentru reglementari juridice precise, cunoscute de toti membrii societatii si aplicabile tuturor in mod egal, a fost evidentiat pentru prima oara in Grecia antica. Înca din sec. al VII-lea i.e.n. au fost alesi legislatori insarcinati cu elaborarea legilor scrise. Au ramas celebri atenienii Drakon si Solon. Drakon s-a evidentiat prin asprimea legilor pe care le-a formulat. Solon a fost considerat drept unul din cei sapte intelepti ai Greciei antice. Prin activitatea lor, legislatorii au creat cadrul institutional necesar, au initiat eliminarea arbitrariului cutumiar si au intarit rolul statului in materie penala, prin interventie directa in cazurile de omucidere.

Alaturi de izvoarele legislative, un aspect important pentru criminologie il constituie interesul pe care marii filozofi ai lumii antice l-au manifestat fata de criminalitate. Socrate, Platon, Aristotel au evidentiat problematici care, intr-o anumita masura, isi mentin actualitatea chiar in perioada moderna.

Platon este primul ganditor al antichitatii care sesizeaza faptul ca pedeapsa nu poate fi justificata prin ea insasi, ca reactie la raul produs prin fapta prohibita, ci trebuie orientata catre un scop care sa constituie temeiul juridic si filozofic al aplicarii acesteia. Scopul identificat de marele filozof antic era generos si modern – prevenirea savarsirii altor crime in viitor. Platon afirma ca “acela care vrea sa pedepseasca in mod judicios, nu pedepseste din pricina faptei rele care este un lucru trecut, caci nu s-ar putea face ca fapta sa nu se fi savarsit, ci pedepseste in vederea viitorului, pentru ca vinovatul sa nu mai cada in greseala si pentru ca pedeapsa lui

sa-i infraneze pe ceilalti.”

Discipol al lui Platon, Aristotel a reflectat asupra problemei efectelor saraciei si a mizeriei sociale. Astfel, spune el “dupa cum omul in perfectiunea sa este cea mai nobila dintre fiinte, in aceeasi masura, lipsit de lege si dreptate, este cea mai rea dintre toate.” De asemenea, Aristotel formuleaza o veritabila teorie a crimei, considerand ca aceasta se va comite atunci cand faptuitorul, cantarind intre placere si durere, o va alege pe prima ori de cate ori nu va risca sa fie pedepsit sau pedeapsa va fi inferioara avantajelor (placerilor) pe care crima le aduce.

Numeroase alte izvoare antice releva preocuparea fata de criminalitate. Stau marturie operele literare ale antichitatii in care tema dramatica a crimei ocupa un loc important. Astfel, ar putea fi explicate poemele homerice, Orestia lui Eschil, Antigona, Oedip ale lui Sofocle sau Medeea lui Euripide.

Un interes real pentru criminologie il prezinta si datele furnizate de istoria medicinii legale. Înca din Egiptul antic s-a facut dovada folosirii otravii intr-un proces intentat unei femei care isi ucisese sotul. Hipocrate a fost consultat ca expert in mai multe cazuri de crima, iar medicul Antistius a examinat, dupa uciderea lui Cesar, cele 23 de rani ale acestuia.

Una din primele legi penale importante din Evul Mediu, “Constitutio Criminalis Carolina” (1532) stabilea colaborarea medicilor ca experti ai instantelor de judecata pentru anumite infractiuni.

Prin urmare, se poate afirma cu deplina justificare, ca izvoarele criminologiei sunt la fel de complexe ca si izvoarele dreptului, sociologiei, filozofiei sau artelor, atingand limita temporala a startului omului spre umanitate.

1.2. Aparitia si evolutia criminologiei

Data aparitiei criminologiei stiintifice nu poate fi precizata cu exactitate, la fel ca si in cazul altor discipline sociale.

Majoritatea istoricilor criminologiei il considera pe medicul militar italian Cesare Lombroso (1835 – 1909) drept intemeietorul acestei stiinte, recunoscand totodata meritele precursorilor sai. Se accentueaza si importanta lucararii lui Cesare Beccaria (1738 – 1794) “Dei delliti e delle pene” (Despre infractiuni si pedepse) aparuta in anul 1764, in care sunt exprimate idei novatoare care, punand pe primul plan umanismul si subliniind importanta prevenirii delictelor anticipeaza cuceririle dreptului penal modern.

Înaintea lui Beccaria, Thomas Morus (1478 – 1535) insistase, in lucrarea sa intitulata “Utopia”, asupra necesitatii prevenirii infractiunilor prin masuri economice si sociale, iar Montesquieu, in lucrarea sa “L’esprit des lois” (Despre spiritul legilor), afirma : “un legiuitor bun va cauta nu atat sa pedepseasca infractiunile, cat sa le previna; el se va stradui mai mult sa imbunatateasca moravurile decat sa aplice pedepse!”

Influentat de lucrarile filozofilor iluministi Montesquiei si J.J.Rousseau, Beccaria a atacat virulent si pertinent tirania si arbitrariul care dominau justitia italiana din acel timp, pledand impotriva dreptului “divin” (inchizitorial) si in favoarea dreptului “natural”, in virtutea caruia toti oamenii ar fi trebuit sa se bucure de aceleasi drepturi si obligatii, fiind egali in fata legii. Preocuparile sale privind interesul general al societatii ca baza a dreptului de a pedepsi, raportarea pedepsei la pericolul social al faptei si la vinovatia faptuitorului, precum si opiniile referitoare la prevenirea criminalitatii constituie atat idei esentiale ale scolii clasice de drept penal, cat si importante puncte de plecare pentru criminologie.

Contemporan cu Beccaria, englezul Jeremy Bentham (1748 – 1833) a dezvoltat problematica penologiei, facand o serie de propuneri de reformare a sistemului de legi si pedepse, propuneri care au avut un impact social si politic real, fiind insusite de structurile britanice, judiciare si de putere.

Abordarea filozofico-umanista a problematicii criminalitaatii a fost completata cu incercarile de a include delicventii intr-un sistem de cercetari experimentale. La aceasta au contribuit antropologi, frenologi, medici de penitenciare. Printre acestia s-au numarat : Franz Joseph Gall (1758 – 1828) cu lucrarea “ Les fonctions du cerveau” (Functiile creierului), care este considerat intemeietorul antropologiei judiciare, medicii Lauvergue, Morell, Breca si Wilson au facut cercetari asupra craniilor delicventilor si asupra degenerescentei congenitale; medicul scotian Thompson a publicat in “Journal of Mental Science” (1870) observatiile sale asupra a peste 5.000 de detinuti, iar englezul Nicolson a publicat intre anii 1873 – 1875 studiile referitoare la viata psihica a infractorilor.

Aceste lucrari, majoritatea avand caracter experimental si tratand cu preponderenta problemele psihiatriei judiciare, au fost cunoscute de Lombroso. Acesta a publicat in anul 1876 lucrarea “L’uomo delinquente” (Omul delicvent). Sustinand ca ar fi gasit imaginea-model a infractorului, Lombroso l-a descris ca pe o fiinta predestinata sa comita delicte datorita unor stigmate fizice si psihice innascute. Desi criticata aspru de adversari, opera sa a avut un asemenea impact asupra lumii stiintifice de la sfarsitul sec. al XIX-lea, incat Lombroso a fost numit parintele criminologiei antropologice.

Un alt nume important de care se leaga nasterea criminologiei stiintifice este acela al lui Enrico Ferri (1856 – 1929), profesor in drept si sociologie, care, in lucrarea sa “Sociologia criminale” (1881) a analizat rolul factorilor sociali in geneza criminalitatii, motiv pentru care a fost considerat intemeietorul criminologiei sociologice.

Triada italiana a criminologiei de la sfarsitul secolului al XIX-lea este incheiata de magistratul Raffaele Garofalo (1851 – 1934) a carui lucrare fundamentala este intitulata “Criminologia” (Napoli, 1885). Încercand sa depaseasca greutatile cu care se confrunta criminologia datorita dependentei sale fata de stiinta dreptului penal, el a creat o teorie a “criminalitatii naturale”, independenta in spatiu si timp, fapt care l-a expus unor critici vehemente, mai ales din partea sociologilor francezi.

Desi denumirea de criminologie este asociata numelui lui Garofalo, datorita titlului celebru al operei sale, folosirea in premiera a acestui cuvant se pare ca ar apartine, conform unor opinii, antropologului francez Paul Topinard.

Preocuparile cercetatorilor italieni mentionti anterior, nu s-au limitat la identificarea si studierea factorilor criminogeni. Contributia lor acopera o paleta mult mai larga, fiind la fel de importanta si in planul politicii penale, ca urmare a elaborarii modelului preventiv de reactie sociala impotriva criminalitatii. Datorita faptului ca acestia au realizat inlocuirea metodologica a sistemului metafizic de analiza cu un sistem stiintific, determinist, orientarea lor teoretica a fost numita scoala pozitivista.

Antropologia criminologica nu a constituit singura cale de cercetare criminologica in secolul al XIX-lea. Simultan, studiile cu privire la starea si dinamica delicventei au dus la acumularea unui volum important de date statistice care au determinat, mai ales in Belgia si Franta, aparitia si cristalizarea unui nou domeniu de cercetare. Lucrari stiintifice destinate examinarii datelor statistice au fost efectuate, in prima jumatate a sec. al XIX-lea de francezul Andre-Michel Guerry (1802 – 1866) in lucrarea “Essai sur la statistique morale de la France” (Eseu asupra statisticii morale in Franta) aparuta in anul 1833 si de belgianul Lambert A.J.Quetelet (1796 – 1874) – “Sur l’homme et le developpement de ses facultes ou Essai de physique sociale” (Asupra omului si a dezvoltarii facultatilor sale sau Eseu de fizica sociala) aparuta in anul 1835.

În aceeasi directie s-au indreptat studiile cercetatorilor germani,

von Mayr cu lucrarea “Statistica politiei judiciare din regatul Bavariei (1867) si von Oettingen cu lucrarea “Statistica morala si importanta sa pentru o etica sociala crestina”(1874).

Tot in Germania, Franz von Liszt a militat cu energie in favoarea cercetarilor criminologice si aplicarea in practica a rezultatelor. El si-a dezvoltat ideile in dizertatia intitulata “Ideea scopului in dreptul penal”(1882) cunoscuta ulterior sub denumirea de “Programul de la Marburg”. Von Liszt sustine necesitatea unei “stiinte totale a dreptului penal” in care sa fie incluse si statistica criminologica, psihologia criminologica si antropologia criminologica.O asemenea abordare reprezenta o veritabila revolutie in criminologie si totodata o provocare adresata penalistilor dogmatici. În incercarea de a depasi divergentele de idei dintre teoreticienii francezi si cei italieni, von Liszt a ajuns la teoria sintetica despre interactiunea predispozitiilor native cu mediul inconjurator in comiterea faptelor antisociale.

Controversele la care am facut referire erau determinate de opiniile diferite cu privire la etiologia criminalitatii: preponderent biologica – dupa opinia autorilor italieni si preponderent sociala – dupa opinia autorilor francezi. Disputa s-a accentuat odata cu enuntarea de catre medicul francez Andre Lacassagne a teoriei “mediului”, conform careia responsabilitatea pentru savarsirea faptelor antisociale este transferata societatii in ansamblul sau.

Opiniile divergente exprimate in lumea stiintifica privind criminalitatea au constituit un prilej favorabil pentru efectuarea de noi cercetari si au determinat crearea unui cadru institutional adecvat, care a impulsionat studiul fenomenului infractional, prefigurand aparitia unei noi discipline stiintifice – criminologia.

1.3. Evolutia criminologiei stiintifice

Criminologia se dezvolta la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului XX in cadrul altor discipline stiintifice.

Statistica gazduieste, in special in Franta si Belgia, studiul criminologic al starii si dinamicii fenomenului infractional, in cadrul sociologiei isi fac loc din ce in ce mai mult preocuparile pentru studiul influentei mediului social asupra criminalitatii, iar in antropologie, psihologie si psihiatrie – studiul infractorului.