Cuprins

Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.

Extras din document

CUPRINS
INTRODUCERE .....pg.2
PARTEA I - Cadru teoretic general
I.1. Comunicare, comunicare politica, comunicare electorala
II.1.1. Procesul comunicarii..........pg.4
II.1.2. Comunicare politica...........pg.6
II.1.3. Comunicare electorala........pg.10
II.1.4. Comunicare politica - proces de influenta sociala..........pg. 14
I.2. Emitatorul mesajului electoral
II.2.1. Conditia actorului politic...pg.20
II.2.2. Caracteristicile emitatorului..............pg.22
II.2.3. Gestionarea capitalului electoral.......pg.24
I.3. Mesajul electoral
II.3.1. Discurs poltic - discurs electoral......pg.30
II.3.2. Constructia discursului electoral.......pg.32
II.3.3. Particularitati ale discursului electoral.............pg.35
II.3.4. Limbajul in discursul electoral..........pg.37
II.3.5. Tendinte actuale de constructie a discursului electoral...pg.39
I.4. Mijloace de comunicare ale mesajului electoral
II.4.1. Mediatizarea vietii politicepg.41
II.4.2. Televiziune si persoanlizarea politicului.........pg.43
II.4.3. Efecte ale mass media......pg.45
I.5. Receptorii mesajului electoral
II.5.1. Electoratul ca public-tinta.pg.48
II.5.2. O tipologie ale electoratului.............pg.50
II.5.3. Comportamentul electoral si mediatizarea politicului..pg.52
PARTEA a II a
Comunicarea electorala in campania pentru
alegerile prezidentiale-2000....pg.56
CONCLUZII...........pg.70
ANEXE.....pg.72
BIBLIOGRAFIE.....pg.84

Alte date

?

Introducere

Analiza pe care o propun in aceasta lucrare reprezinta o incercare de a determina, nu o „reteta” pentru proiectarea comunicarii electorale, ci o analiza prin intermediul careia voi incerca sa subliniez transformarile survenite in comunicarea electorala. Comunicarea electorala presupune doua componente majore, una de imagine si alta ideologica, granita dintre cele doua fiind greu de precizat. Componenta de imagine se refera la la reprezentarile pe care le au oamenii despre o anumita personalitate sau o anumita formatiune, iar cea ideologica ia forma unei anumite conceptii cu valoare ideologica pe care fiecare actor politic o propune in campania electorala. Prin urmare in aceasta lucrare am incercat sa raspund problemei unui anume primat al ideologiei sau al imaginii in comunicarea electorala, prin referire la un caz concret, si anume campania electorala pentru alegerile prezidentiale din anul 2000. Raspunsul la acesta problema nu se poate impune ca un raspuns universal valabil, deoarece preponderenta uneia dintre cele doua concepte este strans dependenta de contextele particulare.

În incercarea de a stabili ordinea celor doua componente ale comunicarii electorale din perspectiva importantei pe care un actor politic le-o acorda, am avut in vedere evolutiile inregistrate in domeniul comunicarii electorale, evolutii care iau forma „americanizarii”. În linii mari, acest fenomen se refera la o serie de practici de comunicare si care vizeaza: spectacularizarea comunicarii electorale, profesionalizarea comunicarii si actiunii politice, diminuarea loialitatii politice, autonomia crescanda a mediilor de informare, comercializarea politicului care de altfel este in stransa legatura cu faptul ca mass media cunosc ele insele un proces de comercializare.

Prin urmare, voi prezenta elementele pe care le implica acest fenomen, urmarind sa identific daca acestea se pot regasi si in comunicarea electorala din Romania si modul in care aceste elemente determina o preferinta sporita pentru una din componentele de imagine sau de ideologie.

Structura acestei lucrari a fost gandita plecand de la modelul de analiza a comunicarii de masa propus de Harold D. Lasswell care afirma ca, pentru a intelege procesul comunicarii de masa, este necesara studierea nivelelor ce corespund urmatoarelor intrebari: Cine spune?, Ce spune? Prin ce canal?, Cui?, Cu ce efecte?. Adaptand acest model general de analiza a comunicarii de masa la comunicarea electorala, partea intai a lucrarii va dezbate fiecare din cele cinci dimensiuni: emitatorul de mesaj electoral, mesajul, mijloacele prin care sunt transmise mesajele si receptorii. Aceasta parte a lucrarii a delimitat cadrul teoretic in care imi voi desfasura analiza si a definit principalele concepte cu care voi lucra.

Partea a doua a lucrari propune o analiza la nivelul comunicarii electorale. Campania electorala din 2000 pentru alegerile prezidentiale a avut un element de surpriza, si anume, ascensiunea electorala a candidatului Corneliu Vadim Tudor. Avand in vedere faptul ca, in cazul acestor alegeri, electorii lui Corneliu Vadim Tudor care si-au format o optiune de vot pe perioada desfasurarii campaniei electorale au fost in proportie de 35%, putem afirma ca, in cazul acestui candidat, campania sa electorala a avut un efect semnificativ. O campanie electorala este eficienta in primul rand prin componenta sa de comunicare. Masura in care un candidat reuseste sau nu sa atraga cat mai multi electori de partea sa depinde intr-o foarte mare masura de modul in care acesta isi comunica mesajele. Analiza pe care o propun reprezinta astfel o incercare de a determina elementele definitorii ale comunicarii electorale in cazul candidatului Corneliu Vadim Tudor si masura in care acesta, prin anumite tehnici discursive, promoveaza o identitate ideologica sau o „imagine” printr-o comunicare personalizata.

În final se regasesc concluziile generale ale lucrarii, precum si cateva idei care au rezultat pe parcursul intregii analize.

I.1. Comunicare, comunicare politica,

comunicare electorala

I.1.1. Procesul comunicarii

La baza tuturor proceselor, interactiunilor si relatiilor interumane sta comunicarea iar societatea exista practic datorita procesului de comunicare, pentru ca, fara acesta, structurile sociale la nivel de micro si macroclimat nu s-ar putea forma si nici nu s-ar putea mentine. În acest sens, Paul Watzlawick considera comunicarea ca pe o „conditio sine qua non a vietii omenesti si a ordinii sociale” [1 apud Michael Kunczik, Astrid Zipfel, Introducere in stiinta publicisticii si a comunicarii, Editura Presa Universitara Clujeana, Cluj-Napoca, 1998, p.12].

Procesul comunicarii are o dispersie foarte larga in toate domeniile de activitate. Probabil ca nimeni nu va putea vreodata sa defineasca toate domeniile de aplicabilitate ale comunicarii, atat datorita palierului larg al dispersiei sale, cat si datorita caracterului dinamic al acestui proces.

Comunicarea a fost perceputa ca element fundamental al existentei umane inca din antichitate. În fapt, insasi etimologia termenului sugereaza acest lucru; cuvantul „comunicare” provine din limba latina; „communis” inseamna „a pune de acord”, „a fi in legatura cu” sau „a fi in relatie”, desi termenul circula in vocabularul anticilor cu sensul de „a transmite si celorlalti”, „a impartasi ceva celorlati”. În prezent, a fi informati, a comunica, reprezinta principala dimensiune a existentei fiecaruia dintre noi, devenind atat de prezenta, incat nici macar nu mai este perceputa ca activitate distincta.

Conceptul de comunicare se afla intr-o spectaculoasa crestere de popularitate, atat in limbajul uzual, cat si in terminologia unor tot mai diverse domenii; acesta deruteaza prin multitudinea ipostazelor sale si tinde sa se constituie intr-o permanenta sursa de confuzii si controverse. Personalitati nenumarate, apartinand diverselor domenii de activitate, au incercat sa defineasca cat mai complet acest concept, astfel incat, elementele care il constituie sa contina referiri la cat mai multe domenii de activitate si astfel, definitia in sine sa fie un punct de referinta unanim.

Inca de la inceputul secolului XX, Charles Cooley deja intelegea prin comunicare „mecanismul prin intermediul caruia relatiile umane exista si se dezvolta” (Social Organisation). Ganditori precum J. Habermas si N. Luhmann au considerat comunicarea drept conceptul cheie al teoriei lor; unul a cercetat conditiile de existenta a consensului rational elaborand o teorie asupra activitatii comunicationale, celalalt a prezis ca „raportul dintre comunicare si societate va fi reprezentat nu numai de subiectul unui studiu specific al comunicarii, ci si de tema centrala a oricarei teorii asupra societatii”. De asemenea, Anthony Giddens scria: „consider ca ideile mele implica punctul central al studiilor asupra comunicarii in stiinta sociala in ansamblu” [2 apud Jacques Gerstlé, Comunicarea politica, Editura Institutul European, Iasi, 2002, p.22]. Putem astfel afirma ca studiul comunicarii este, cu desavarsire, unul central, in ceea ce priveste teoria sociala si stiinta sociala.

Însa, pentru a ne apropia mai bine de domeniul pe care il voi prezenta in aceasta lucrare – comunicarea politica – voi lua ca exemplu si definitia comunicarii ce apartine autorilor Carl I. Hovland, Irving I. Janis si Harold H. Kelley: “Comunicarea este un proces prin care un individ (comunicatorul) transmite stimuli (de obicei verbali) cu scopul de a schimba comportarea altor indivizi (auditoriul)” [3 apud Mihai Dinu, Comunicarea, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1997, p.9

].

Altfel spus, fiecare proces de comunicare are o structura specifica reprezentata de un anume tip de relatie dezvoltata de trinomul emitator-mesaj-receptor. Aceasta este o relatie de interdependenta care face ca orice proces de comunicare sa se desfasoare astfel: exista cineva care initiaza comunicarea, emitatorul, si altcineva caruia ii este destinat mesajul, destinatarul. Acest mesaj este o componenta complexa a procesului de comunicare, datorita faptului ca presupune etape precum codificarea si decodificarea, presupune existenta unor canale de transmitere, este influentat de dependenta modului de receptionare a mesajului, de deprinderile de comunicare ale emitatorului si destinatarului, de contextul fizic si psihosocial in care are loc comunicarea.

I.1.2. Comunicarea politica

A defini „comunicare politica” este de asemenea o intreprindere dificila, din cauza multiplelor perspective de studiu, sau a diferitelor obiecte de cercetare la care se face trimitere, dar si datorita faptului ca se sprijina pe concepte deja supraincarcate de sens, ale caror relatii nu pot fi decat problematice si ale caror manifestari sunt multidimensionale.

Dupa cum am afirmat anterior, comunicarea este considerata un proces social fundamental de la care porneste orice alt fapt social. În aceste conditii nici politica nu se poate sustrage acestei reguli. Însa ce intelegem prin politica? Activitatea politica priveste emergenta problemelor colective, elaborarea unor proiecte de solutii, relatia dintre aceste proiecte si modalitatile lor de realizare. În fiecare dintre aceste procese, este implicata comunicarea, iar contributia sa in activitatea politica este omniprezenta Comunicarea patrunde in orice activitate politica, in masura in care comportamentele de acest gen implica un recurs la o forma oarecare de comunicare. De altfel, ar fi imposibila politica in absenta comunicarii, pentru ca insasi societatea nu poate fi conceputa in absenta comunicarii.

O prima definitie a comunicarii politice ar fi cea pe care ne-o ofera Andre Gosselin: „un camp in care se intersecteaza diverse modalitati de persuadare a electoratului”. În aceeasi maniera A.Belanger considera ca prin comunicarea politica se realizeaza „o influentare in primul rand voita, apoi transformata in actiune, sau dimpotriva, o actiune omisa. Întotdeauna este vorba de o interventie intentionala referitoare la un eventual comportament al receptorului” [4 apud Camelia Beciu, Politica discursiva. Practici politice intr-o campanie electorala, Ed Polirom, Iasi, 2000, p.27]. Aceste definitii evidentiaza un scop anume al comunicarii politice, si anume acela de a influenta opinia publica. Nu putem insa reduce comunicarea politica strict la intentionalitatea sa.

Alti autori asociaza comunicarea politica cu mediul si spatiul de dispersie al acesteia. Ideea de spatiu politic apare si in acceptiunea lui Domonique Wolton pentru care comunicarea politica este „spatiul in care se relationeaza discursurile contradictorii a trei actori care au legitimitate de a se exprima in mod public asupra politicii: oameni politici, jurnalisti si opinia publica, prin intermediul sondajelor de opinie”. [5 ibidem, p.27]

Un alt unghi sub care este analizata comunicarea politica este cel al mijloacelor prin intermediul carora aceasta forma de comunicare ajunge la nivelul receptorilor. Roland Cayrol considera ca procesul comunicarii poltice este rezultatul final al conlucrarii convergente sau divergente al unei „sfinte treimi”: „televiziunea, sondajele si publicitatea”. [6 apud G. Thoveron, Comunicarea politica azi, Ed. Antet, Bucuresti, 1996, p.12] De asemenea, Pippa Norris propune un model interactiv, intr-o oarecare masura linear, caci considera comunicarea politica „un proces interactiv referitor la transmiterea de informatie intre oamenii politici, noile media si public. Procesul opereaza de sus in jos, de la institutiile guvernului catre cetateni, orizontal, intre oamenii politici, si de jos in sus, de la opinia publica spre autoritati”.

Definitiile expuse anterior se inscriu in cele doua abordari ale comunicarii politice, una centrata pe aspectul instrumental, cealalta pe cel institutional. Dimensiunea instrumentala a comunicarii politice se axeaza pe elementele de influentare si intentionalitate, acest proces fiind vazut ca o relatie de persuasiune intre interlocutori. A doua tendinta in definirea comunicarii politice accentueaza dimensiunea institutionala si/sau structurala care face trimitere la termeni precum „camp”, „spatiu”, „sistem”, „proces”; aici comunicarea politica este inteleasa ca un sistem alcatuit din resurse tehnologice, conditii etice, profesionale, reglementari normative si conventionale destinate publicitatii politice.

O abordare integrata a comunicarii politice, adica inteleasa atat ca o relatie pragmatica, cat si ca o structura institutionala ne este oferita de autorul francez Gilles Achache (Le marketing politique, 1989) care distinge intre mai multe modele de comunicare politica: dialogic, propagandistic, marketing politic [7 apud Alexandra Bardan, Marketing politic in Romania inainte si dupa 1989, Ed. Tritonic, Bucuresti, 2001, p. 69-71]. Cele trei modele pot fi rezumate astfel: