Pagina documente » Istorie, Arte, Teologie » Desfranarea ca patima grea a lumii contemporane

Cuprins

lucrare-licenta-desfranarea-ca-patima-grea-a-lumii-contemporane
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.
lucrare-licenta-desfranarea-ca-patima-grea-a-lumii-contemporane


Extras din document

Cuprins
Introducere.......2
Cap. I. Pacatul si patima - boli sufletesti.......4
I.1. Pacatul, departare de Dumnezeu........4
I.2. Patimile, boli sufletesti.......8
Cap. II. Patima desfrinarii in Sfinta Scriptura..........21
II.1. Desfrinarea in Vechiul Testament, alunecare in prapastie.........21
II.2. Casatoria ridicata la rang de Taina.29
Cap. III. Patima desfrinarii descrisa de Sfintii Parinti..............39
III.1. Denumirile sau etimologia patimii41
III.2. Cauzele patimii desfrinarii...........42
III.3. Feluri, forme si manifestari...........46
Cap. IV. Patima desfrinarii in lumea contemporana.61
IV.1. Impactul pornografiei....61
IV.2. Deviatii legate de sexualitate........69
IV.3. Sexualitatea pre-maritala..............73
Cap. V. Combaterea patimii desfrinarii in operele duhovnicesti
rasaritene........79
V.1. Lupta, remediile si vindecarea de patima desfrinarii...79
V.1.1. Mijloace trupesti de lupta impotriva patimii desfrinarii.....79
V.1.2. Mijloace duhovnicesti de lupta impotriva patimii desfrinarii...........89
V.2. Casatoria - Taina intru imparatie........95
Concluzii......103
Bibliografie..105

Alte date

?__________________________________________________________________________________{p}

?

Introducere

Au trecut mai bine de 2000 de ani de cand omul, imbratisat si salvat de jertfa mantuitoare a lui Hristos este chemat si ajutat sa se intoarca la starea de har, de fiu al lui Dumnezeu. Desi iadul a fost biruit, lupta dintre viata si moarte nu a fost abolita, caci pacatul e moartea, iar lupta impotriva lui trebuie sa o purtam noi toti.

Asa se explica de ce omul, in virtutea libertatii lui inca mai cauta, se mai intreaba si, cel mai adesea, alege sa se departeze de Hristos si sa se apropie de suferinta, de inima pacatului.

Pacatul, inteles ca rupere a legaturii cu Dumnezeu imbraca nu tocmai forme infricosatoare, este asemenea fructului din „pomul oprit”: dulce, frumos si atragator pentru ca apoi, dupa gustare, sa raneasca intreaga fiinta umana. Aflate in stransa legatura, patimile, numite de Sfintii Parinti „boli spirituale”, au radacina comuna: iubirea nerationala a placerii simturilor. Vedem, astfel, cum iubirea de cele duhovnicesti este intoarsa spre cele vremelnice.

Dintre aceste patimi - desfranarea - numita si „boala placerii” este considerata o problema contemporana, cu atat mai mult cu cat ia amploare si devine o problema sociala pentru ca afecteaza celula de baza a societatii: familia.

Lucrarea de fata isi propune sa prezinte patima desfranarii – ca intrebuintare gresita a sexualitatii si mod de obtinere a placerii – in stransa legatura cu celelalte patimi. Avand radacini adanci, in insasi caderea omului in pacat, vom urmari “traseul” ei de-a lungul timpului dupa cum ne vorbesc: Scriptura (Vechiul Testament, Noul Testament) si Sfintii Parinti.

Probleme mai noi pe care le ridica aceasta patima sunt legate de formele noi pe care le imbraca desfranarea in lumea contemporana. Ne-am aplecat cu un studiu amanuntit asupra acestor aspecte, pentru ca, in ultimul capitol sa prezentam remediile pe care Sfintii Parinti le dau acestei boli.

Casatoria, taina tot mai putin inteleasa si acceptata este oferita drept mod de prevenire si chiar de tamaduire a desfranarii.

Urmand sfaturile si exemplele sfintilor care s-au izbavit de bolile pacatelor urcand treapta cu treapta pe scara virtutilor, prin straduinta si osteneala proprie, cu ajutorul si harul lui Dumnezeu omul contemporan se poate izbavi de aceasta patima ridicandu-se la inaltimea curatiei.

Cap. I. Pacatul si patima - boli sufletesti

I.1. Pacatul, expresie a libertatii

Vindeca-ma, Doamne, ca s-au tulburat oasele mele; si sufletul meu s-a tulburat foarte... "(Ps. 4, 2 - 3)

Dupa caderea in pacat, umanitatea a iesit din starea ei fireasca de sanatate, ajungand intr-o stare de boala. Pacatul este incalcarea cu buna stiinta si in mod liber a voii Lui Dumnezeu, ceea ce duce la caderea din har. Urmarea pacatului duce la indepartarea de Dumnezeu ca izvor al vietii, ceea ce genereaza suferinta trupeasca si sufleteasca [1 Vasile Raduca, Ghidul crestinului ortodox astazi, Editura Humanitas, Bucuresti, 1998, p. 174.]. Pacatul este rana produsa de iesirea din comuniunea cu Dumnezeu, staruinta in aceasta stare ducand la instalarea patimii. „Ranita, fiinta umana se afla aici, la marginea drumului, intre viata si moarte. Dumnezeu coboara in aceasta lume, vine la marginea acestui drum, intalneste umanitatea - propria Sa umanitate accidentata. El o ingrijeste, ii da leacuri si o incredinteaza Bisericii pana la intoarcerea Sa" [2 Jean - Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, traducere de Marinela Bojin, Editura Sophia, Bucuresti, 2001, p. 5.].

Pacatul, ca folosire gresita a libertatii primite de la Creator, ramane in permanenta in legatura cu liberul arbitru. De aceea, pacatul si forma lui paroxistica - patima - nu pot fi intelese decat in lumina libertatii omului. În acest sens, Sfintii Parinti discern intre diferite trepte ale pacatului in functie de implicarea libertatii si vointei omului. În Filocalie, pacatul apare numit „zid intre noi si Dumnezeu", „prapastie" si „haos"; prin el omul refuzand legatura cu Dumnezeu si cu virtutea, care isi afla suprema expresie in atributele dumnezeiesti [3 Nevoitor, Razboi in „vazduhul inimii", Editura Credinta stramoseasca, 2001, p. 47.]. Pacatul are ca urmare imediata moartea sufleteasca - distrugerea legaturii harice dintre om si Dumnezeu, iar lipsa pocaintei si staruinta in savarsirea lui duce la moartea vesnica - desfiintarea omului ca fiinta rationala, despartirea vesnica de Dumnezeu si chinul cel vesnic impreuna cu diavolul.

Conform invataturilor Sfintilor Parinti, pacatul isi are originea exclusiva in vointa libera a omului, intrucat pacatul nu exista in fire in mod natural, caci Dumnezeu a facut toate „bune foarte" (Facerea 1, 31) sau - asa cum spune Sfantul Ioan Scararul - „ pacatul sau patima nu se afla in fire in chip natural. Caci Dumnezeu nu e facatorul patimilor" [4 Sfantul Ioan Scararul, Scara dumnezeiescului urcus, in Filocalia, Traducere, introducere si note, de Pr. Prof. dr. Dumitru Staniloae, volumul IX, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1980. p. 333.].

În ceea ce priveste cauza pacatelor, Sfintii Parinti se pronunta lamurit: suntem noi, oamenii. Încercarea de a lua drept scuza slabiciunea firii omenesti este desfiintata de Sfantul Maxim Marturisitorul care spune: „nici unul din cei ce pacatuiesc nu poate aduce ca scuza a pacatului slabiciunea trupului. Pentru ca unirea cu Dumnezeu Cuvantul a intarit toata firea, prin dezlegarea ei de blestem, nelasandu-ne nici o scuza pentru pornirea cea de buna voie spre patimi" [5 Sfantul Maxim Marturisitorul, Raspunsuri catre Talasie, in Filocalia, vol. III, Traducere din greceste de Prot. stavr. Dr. Dumitru Staniloae, Institutul de Arte Grafice "Dacia Traiana" S.A., Sibiu, 1947, p. 262.].

În general, pacatul nu este cauzat nici de ispita diavoleasca, nici de slabiciunea trupeasca, cu toate ca acestea il faciliteaza, ci de iubirea nerationala a sufletului fata de placerea simturilor, prin care omul pacatos cauta sa-si procure placeri tot mai intense [6 Nevoitor, op. cit., p. 48.]. „Omul se afla intr-o goana infernala dupa cautarea si procurarea placerii (...), uitand de sufletul sau, «chip al Lui Dumnezeu» si de bucuriile sale curate" [7 Preot Ioan C. Tesu. Patima desfranarii si lupta impotriva ei. Frumusetile casatoriei si ale familiei crestine, Editura Credinta stramoseasca, 2003, p.7].

Prin pacat omul, isi foloseste puterile sale sufletesti impotriva voii Lui Dumnezeu. Din aceasta cauza, pacatul poate cuprinde pe om in totalitatea lui, savarsirea pacatului putand implica atat gandirea sau puterea rationala - pacatul cu gandul -, cat si puterea vitala exercitata in trup -pacatul cu cuvantul sau cu lucrul; pacatul cu voie sau fara de voie - implicarea sau nu a puterii volitive alaturi de iutime; cu stiinta sau nestiinta - implicarea sau nu a mintii sau puterea contemplativa; mereu este implicata puterea poftitoare intrucat se are in vedere satisfacerea unei pofte [8 Vademecum crestin ortodox, Editura Biserica Ortodoxa, Editura Sophia, 2003, p.125.].

Daca starea naturala, fireasca, este cea de sanatate, pe plan spiritual, pacatul produce boala. În acest sens, Sfintii Parinti folosesc un limbaj medical cand trateaza despre pacat si urmarile lui, aratand ca pacatul nu face parte din firea omului, el aparand dupa caderea protoparintilor. Acest adevar este explicat de Sfantul Isaac Sirul care spune: "Deci e vadit ca sanatatea exista in fire de mai inainte de boala ce-i vine ca ceva ce nu tine de ea. Si daca acestea sunt asa, precum sunt cu adevarat, virtutea este in suflet in chip firesc. Iar cele ce-i vin ca ceva deosebit (accidentele) sunt in afara de fire (...). O data ce se stie si se marturiseste de toti ca tine de suflet curatia in chip firesc, se cuvine sa indrazneasca si sa spuna ca patimile nu tin de suflet nicidecum in chip firesc. Pentru ca boala e a doua dupa sanatate" [9 Sfantul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevointa, in Filocalia, vol. X, Traducere, introducere si note. de Pr. Prof. dr. Dumitru Staniloae, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1980, p. 125.].

Sfintii Parinti, cu puterea clarviziunii Duhului Sfant, cautand sa afle cum se pot birui patimile, au identificat trei cauze generale ale pacatului: uitarea de Dumnezeu, nestiinta si ignoranta. Prima cauza - uitarea de Dumnezeu - isi afla loc in sufletele celor care sunt aplecati numai asupra lumii materiale, cauta doar pe cele ale lumii acesteia fara a se preocupa deloc de cele ce vor urma acestei vieti adica moartea si judecata. Aceasta atitudine fata de cele spirituale genereaza in viata acestor oameni savarsirea pacatului si caderea in patimi fara nici o opreliste, pentru acestia pacatul fiind o stare de normalitate.

Nestiinta, ca a doua cauza generala a pacatului, afecteaza pe cei care nu cunosc legile morale, dar care nici nu se straduiesc sa le afle, complacandu-se in starea de pacatosi, justificandu-si pacatele in fata constiintei prin nestiinta.

Sfantul Maxim Marturisitorul deosebeste patru moduri generale prin care omul cade in pacat: prin rapire din partea diavolului, prin amagire, prin nestiinta si prin dispozitia sufleteasca [10 Sf. Maxim Marturisitorul, intrebari, nedumeriri si raspunsuri, in Filocalia, vol. II, Editia a II-a, Traducere, introducere si note, de Pr. Prof. dr. Dumitru Staniloae, Editura Harisma, Bucuresti, 1993, p. 218.]. Primele doua categorii sunt lucrari demonice si sunt posibile deoarece vointa este slabita si mintea imprastiata, amagirea afectand in special mintea si gandurile omului. Pacatele savarsite din aceste cauze pot fi destul de usor recunoscute si inlaturate prin pocainta. Pacatuirea prin nestiinta si aplecare sufleteasca sunt mult mai grave intrucat lucrarea demonica exterioara este mult redusa, omul savarsind pacatul din proprie initiativa si fara sa fie neaparat ispitit.

Daca impotriva pacatelor savarsite din rapire si amagire puterile sufletesti opun rezistenta atacurilor duhurilor necurate, la savarsirea pacatelor prin dispozitie sufleteasca, omul conlucreaza cu demonii si din aceasta cauza Sfantul Maxim adauga ca „cel ce pacatuieste din aplecare sufleteasca si nu vine la pocainta nici in urma experientei, nici cu trecerea vremii, va avea parte de chinuri in mod sigur" [11 Ibidem, p. 218.]. Tot Sfantul Maxim Marturisitorul identifica prima forma a pacatului ca fiind inlaturarea ratiunii din functia ei de strajer al sufletului. Caderea se produce mai intai pe plan mintal si de aceea acest Sfant Parinte defineste pacatul ca fiind „intrebuintarea gresita a ideilor, careia ii urmeaza reaua intrebuintare a lucrurilor" [12 Idem, Capete despre dragoste. Suta a doua..., p. 97.] ; pentru evitarea pacatului invatand: „nu intrebuinta rau ideile, ca sa nu fii silit sa intrebuintezi rau si lucrurile. Caci de nu pacatuieste cineva mai intai cu mintea, nu va pacatui nici cu lucrul" [13 Ibidem, p. 96.].

I.2. Patimile, boli spirituale

Pentru ca Sfintii Parinti au vazut in pacat niste boli spirituale, scrierile lor sunt adevarate tratate de „medicina" duhovniceasca, in care patimile sunt clasificate si impartite pe categorii, dupa modul de actiune si formele specifice de atac ale fiecaruia.

Sfantul Ioan Casian arata cum pot fi impartite prin raportarea la diferitele „parti” ale sufletului sau la puterile acestuia, pe care le afecteaza si recurge pentru aceasta demonstratie la o comparatie clara cu bolile trupului: „Exista un singur izvor si inceput al tuturor viciilor, dupa calitatea partii, sau, ca sa spun asa, a portiunii din suflet care a fost molipsita, iar numele patimilor si ale stricaciunilor sunt felurite. Aceasta se intelege uneori mai usor prin comparatia cu bolile trupesti, care pot avea o singura cauza, dar felurile suferintei sunt multe, dupa membrele care au fost atinse de boala. Cand este atacata de puterea veninului vatamator fortareata trupului, capul adica, apare cefalgia. Cand acest venin a patruns in urechi sau in ochi, se produc otita si oftalmia. Cand acesta a atacat incheieturile sau extremitatile mainilor, boala se numeste guta, iar daca s-a coborat in picioare, numele bolii este podagra. Aceeasi singura obarsie, veninul vatamator, produce boli cu atatea nume, cate parti ale sufletului a infectat. În acelasi chip, trecand de la cele vazute la cele nevazute, credem ca se aseaza in partile, sau, ca sa spun asa, in membrele sufletului nostru, puterea fiecarui viciu, inteleptii spun ca virtutea este de trei feluri, adica avand drept obarsie ratiunea, vointa si sentimentul, care se pot tulbura din vreo pricina oarecare. Cand, asadar, puterea patimii vatamatoare a impresurat pe una dintre acestea, prin stricare, in locul ei se aseaza ceea ce numim viciu" [14 Sfantul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicesti, in volumul Scrieri alese, Traducere de prof.Vasile Cojocaru si prof. David Popescu, prefata, studiu introductiv si note de profesor Nicolae Chitescu, colectia. „Parinti si Scriitori Bisericesti", vol. 57, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1990, p. 697.].Acest text este reprezentativ pentru felul Sfintilor Parinti de a vedea pacatul si patimile. Aici, pacatul si patima sunt definite in mod clar ca boli sufletesti, nu ca o simpla comparatie, ci „in virtutea unei autentice analogii care exista intre afectiunile trupului si cele ale sufletului" [15 Jean - Claude Larchet, op. cit., p. 115.].

Privit in acest fel, sufletul poate fi vatamat de o multime de boli dupa facultatile sale. Astfel, Sfantul Ioan Casian ne da urmatoarea clasificare: „Daca este infectata de viciu partea rationala va da nastere la slava desarta, trufia, pizma, mandria, infumurarea, sfada, erezia. Daca va fi ranita vointa (partea irascibila) va produce furie, nerabdare, tristete, nepasare, lasitate, cruzime. Iar daca va strica partea poftitoare va zamisli: lacomia pantecelui, desfranarea, arghirofilia, avaritia si poftele vatamatoare si pamantesti" [16 Sfantul Ioan Casian, op. cit., p. 698.].

Sfantul Maxim Marturisitorul face o impartire a patimilor in trei categorii: cele care provin din cautarea placerii, cele care provin din ferirea de durere si cele ce apar din unirea primelor doua. „Cautand placerea din pricina iubirii trupesti de noi insine si straduindu-ne sa fugim de durere, din aceeasi pricina, nascocim surse neinchipuite de patimi facatoare de stricaciune. Astfel, cand ne ingrijim prin placere de iubirea trupeasca de noi insine, naste lacomia pantecelui, mandria, slava desarta, ingamfarea, iubirea de arginti, zgarcenia, tirania, fanfaronada, aroganta, nechibzuinta, nebunia, parerea de sine, infumurarea, dispretul, injuria, necuratia, usuratatea, risipa, neinfranarea, frivolitatea, umblarea cu capul prin nori, moleseala, pornirea de a maltrata, de-a lua in ras, vorbirea prea multa, vorbirea la nevreme, vorbirea urata si toate cate sunt de felul acesta. Iar cand ascutim mai mult prin durere modul iubirii trupesti de noi insine, nastem mania, pizma, ura, dusmania, tinerea de minte a raului, calomnia, barfeala, intriga, intristarea, deznadejdea, defaimarea Providentei, lancezeala, neglijenta, descurajarea, deprimarea, putinatatea la suflet, plansul la nevreme, tanguirea, jalea, sfaramarea totala, ciuda, gelozia si toate cate tin de o dispozitie care a fost lipsita de prilejurile placerii. in sfarsit, cand din alte pricini se amesteca in placere durerea, dand perversitatea (caci asa numesc unii intalnirea partilor contrare ale rautatii) nastem fatarnicia, ironia, viclenia, prefacatoria, lingusirea, dorinta de a placea oamenilor si toate cate sunt nascociri ale acestui viclean amestec" [17 Sfantul Maxim Marturisitorul, Raspunsuri..., pp. 33 - 34.].

Desi numarul pacatelor enumerate de Sfantul Maxim Marturisitorul este impresionant, el nu acopera decat partial campul de actiune al raului, caci „a le numara pe toate si a le spune toate, cu infatisarile, modurile, cauzele si vremurile lor, nu e cu putinta" [18 Ibidem, p. 34.], incheie Sf. Maxim.

Potrivit duhurilor care le lucreaza, Sfintii Parinti impart patimile in trupesti si sufletesti, in sensul ca primele isi iau prilejurile din trup, in timp ce celelalte isi au cauza in lucrurile din afara [19 Idem, Capete despre dragoste. Suta intai..., p. 71.]. Daca patimile trupesti sunt mai grosiere - curvia, lacomia, pofta cea rea - cele sufletesti sunt mult mai grave, avand efecte mult mai profunde asupra omului in intregul lui. Patimile - dupa Sfantul Maxim Marturisitorul - fie sufletesti sau trupesti - se produc astfel: „mai intai amintirea aduce gandul simplu in minte; acesta zabovind, se starneste patima. Aceasta, la randul ei, nefiind scoasa afara, incovoie mintea la invoire; intamplandu-se aceasta, se ajunge, in sfarsit, la pacatul cu fapta" [20 Ibidem, p.75.].

Printre aceste nenumarate boli sufletesti, ascetica ortodoxa deosebeste unele care sunt fundamentale sau generice, in sensul ca, intr-un anumit fel, le contin dau nastere tuturor celorlalte [21 Jean - Claude Larchet, op. cit., p. 117.]. Acestea sunt in numar de opt, dupa clasificarea Sfantului Ioan Casian [22 Sf. Ioan Casian, Asezaminte manastiresti, in vol. cit., p. 164.], si anume:

1. Lacomia pantecelui - gastrimarghia, este cautarea placerii provocate de multimea si felurimea mancarurilor sau, altfel spus, dorinta de a manca nu din necesitate, ci de dragul placerii. Asa cum reiese din definitia ei, patima lacomiei pantecelui are doua forme principale: prima se indreapta spre o anumita calitate a mancarii si atunci inseamna cautarea unor feluri de mancare gustoase, fine si in diverse sortimente; a doua are in vedere cantitatea mancarii si se manifesta in dorinta de a manca cat mai mult [23 Jean - Claude Larchet, op. cit., p. 129.]. În amandoua cazurile se cauta o placere pur trupeasca si de aceea gastrimarghia a fost trecuta printre patimile trupesti. În aceasta patima, raul nu consta in hrana, ci in reaua folosire a ei intrucat „nu ceea ce intra in gura spurca pe om" (Matei 15, 11). Prin lacomia pantecelui, omul pacatuieste prin aceea ca, dorind sa se desfateze cu mancarea, pune dorinta de hrana inaintea doririi Lui Dumnezeu, departandu-se astfel de cele duhovnicesti.

Sfantul Apostol Pavel identifica aceasta patima cu o forma de idolatrie zicand ca lacomii si-au facut din „pantece dumnezeul lor" (Filip. 3, 19). Într-adevar, lacomii, in loc sa aduca o jertfa curata Lui Dumnezeu, jertfesc tot ce au pantecelui si gurii lor.

Ca remediu impotriva acestei patimi, Sfintii Parinti recomanda infranarea, necautarea anumitor feluri de mancare si ferirea de orice exces, Sfantul Ioan Casian aratand ca masura cumpatarii este „ca fiecare sa manance cat ii cere mentinerea corpului, iar nu (pana la a-i implini) dorinta de satiu" [24 Sf. loan Casian, Convorbiri duhovnicesti..., p. 342.].

În general, Parintii recomanda in privinta hranei trupului ca regula obisnuita, ridicarea de la masa inainte de saturare, pentru a nu da loc placerii.

2. Desfranarea. Consta in reaua intrebuintare pe care omul o da sexualitatii sale. Ea are mai multe aspecte: „relatie trupeasca intre sexe opuse in afara casatoriei religioase; relatii exagerate fara respectarea perioadelor de post si fara finalitatea de a naste copii; onania; relatii contra firii intre persoane de acelasi sex sau de sex diferit; vorbele, glumele, cuvintele usuratice, triviale si necumpatate, aluzii la desfranare" [25 Preot loan C. Tesu, Teologia necazurilor si alte eseuri, Editura Christiana, Bucuresti, 1998, p. 59.]. Prin desfranare, se neaga principala menire a functiei sexuale, procrearea. Atunci omul se foloseste de sexualitatea sa numai pentru dobandirea placerii legate de ea, transformand placerea sexuala intr-un scop in sine, ceea ce este un lucru pervers si patologic. Sfintii Parinti numesc aceasta patima „boala a sufletului", „boala cea mai rea", „boala placerii", „boala rea" si chiar nebunie [26 Jean - Claude Larchet, op. cit., p. 143.], toate aceste numiri reflectand gravitatea ei. Din aceasta, cauza tamaduirea desfranarii este foarte dificila, cerand multa tarie, stradanie si mult timp, dupa cum arata Sfantul loan Casian: „A doua lupta, dupa predania batranilor, este impotriva duhului desfranarii. Este razboi lung si mai crancen decat toate celelalte, terminat cu biruinta de foarte putini. Razboiul acesta infricosator incepe sa asalteze neamul oamenilor chiar din primul moment al tineretii si nu se stinge, decat numai dupa ce vor fi infrante mai intai celelalte vicii" [27 Sf. loan Casian, op.cit., p. 187.].

Vindecarea patimii desfranarii trebuie inceputa prin curatirea gandurilor si a trairilor interioare, lupta impotriva lacomiei pantecelui, a trandaviei si a somnului, intrucat patimile se sprijina unele pe altele. Sfintii Parinti mai recomanda deasa spovedanie, rugaciunea, citirea psalmilor si ostenirea trupului.

3. Iubirea de argint (arghirofilia). Desemneaza in mod general iubirea de bani si a altor forme de bogatie materiala. Aceasta se manifesta prin placerea de a avea bani, straduinta patimasa de a-i obtine, furtul, inselaciunea, asuprirea semenului [28 Preot loan C. Tesu, op.cit., p. 60.]. Trebuie remarcat ca, la fel ca in cazurile anterioare, nu banii sau bogatia materiala sunt condamnabile atunci cand vorbim de aceasta patima, ci atitudinea perversa a omului fata de ele. În acest sens, Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca „nimic din cele create si facute de Dumnezeu nu este rau" [29 Sf. Maxim Marturisitorul, op. cit., p. 102.], intrucat „nu mancarile sunt rele, ci lacomia pantecelui; (...) nici banii, ci iubirea de bani" [30 Ibidem, p.102.].

Sfantul Ioan Casian indica drept cauze ale acestei boli fie lancezeala unei minti bolnave si amortite, fie o hotarare gresita de a renunta la lume sau o dragoste caldicica fata de Dumnezeu [31 Sf. Ioan Casian, op. cit, p. 198.]. Acelasi Sfant Parinte arata ca, spre deosebire de celelalte patimi, care par sa aiba inceputul in noi, boala iubirii de arginti „vine asupra noastra mai tarziu si din afara; (...) daca, neluata in seama la inceput, a si patruns in inima, ea ajunge radacina tuturor relelor din care ies lastarii multor alte vicii" [32 Ibidem, p. 199.], pe care le arata ca fiind „minciuna, inselaciunea, furturile, juramintele strambe, dorinta de castiguri murdare, marturiile false, violentele neomenia, rapacitatea" [33 Ibidem, p. 390.]. Iar Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca iubirea de arginti „nu este sadita in fire nici fireasca" [34 Sfantul Ioan Gura de Aur, Putul si impartirea de grau, Editura Bunavestire, Bacau, 1995, p. 308.].

Primul pas in vindecarea acestei boli este recunoasterea ei si cunoasterea urmarilor ei. Apoi tamaduirea iubirii de bani si averi presupune intelegerea desertaciunii lucrurilor dupa care alearga cel impatimit de ea. Astfel Sfantul Ioan Gura de Aur ne invata sa punem „in minte pe cei ce mai inainte de noi au nedreptatit, pe cei ce au napastuit si au murit. Oare nu de banii si ostenelile lor altii se indulcesc, iar ei sunt in pedeapsa si in chin si in relele cele nesuferite ?" [35 Ibidem, p. 306.]. În acord cu toti Sfintii Parinti si Sfantul Ioan Gura de Aur recomanda milostenia si abtinerea de a dori bunuri straine [36 Ibidem, p. 307.] ca remediu impotriva acestei boli, dar biruinta deplina asupra demonului iubirii de arginti se dobandeste prin convertirea dorintei, prin intoarcerea puterii poftitoare a sufletului de la bogatiile materiale la Dumnezeu si bogatiile duhovnicesti. Daca te intrebi: Cum ma pot vindeca de iubirea de avutiile pamantesti? Ti se raspunde: "indragosteste-te de altceva! indragosteste-te de bogatia cea din ceruri! Cine se indragosteste de imparatia cerurilor dispretuieste lacomia" [37 Sf. Ioan Gura de Aur, Omilii la Matei, in volumul Scrieri, Partea a treia, in colectia „Parinti si Scriitori Bisericesti", voi. 23, Traducere, introducere, indici si note de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1994, p. 118.].

4. Mania. Mania a fost sadita in firea omului de insusi Dumnezeu si avea ca scop sa ajute pe om sa lupte impotriva ispitelor si sa se fereasca de pacat si de rautate. Aceasta era la origini folosirea normala a maniei, dar, prin caderea in pacat, omul i-a schimbat sensul si in loc sa se foloseasca de manie pentru a se impotrivi celui rau, a indreptat-o contra aproapelui. Aceasta face din manie o boala a sufletului care, conform asceticii ortodoxe, consta in „toate formele de agresivitate ale omului, exteriorizate sau nu, fatise sau ascunse, grosolane sau subtile, si care, in general, sunt indreptate impotriva aproapelui" [38 Jean - Claude Larchet, op. cit., p. 174.].