Pagina documente » Stiinte Economice » Echilibrul si cresterea economica

Despre lucrare

lucrare-licenta-echilibrul-si-cresterea-economica
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.
lucrare-licenta-echilibrul-si-cresterea-economica


Cuprins

C U P R I N S
CAPITOLUL 1 - SOCIETAREA UMANA, UN SISTEM ECHILIBRAT 5
1.1. Economia, esenta societatii umane 5
1.2. Rolul statului in echilibrarea economiei 9
1.3. Echilibrarea macroeconomica 14
CAPITOLUL 2 - ECHILIBRUL ECONOMIC 17
2.1. Evolutia conceptuala 17
2.2. Teorii ale echilibrului 19
CAPITOLUL 3 - CRESTEREA SI DEZVOLTAREA ECHILIBRATA 29
3.1. Delimitari conceptuale privind cresterea si dezvoltarea echilibrata 30
3.2. Factorii cresterii economice echilibrate 33
3.3. Mecanisme ale cresterii echilibrate 37
CAPITOLUL 4 - EFECTELE POLITICILOR DE CRESTERE
SI DEZVOLTARE 41
4.1. Indicatori ai nivelului de dezvoltare 41
4.2. Exemplul tarilor dezvoltate 41
4.3. Dezvoltarea economica - dominata de tarile militarizate 46
4.4. Exigentele dezvoltarii europene 51
CAPITOLUL 5 - NOI PROVOCARI ALE PROBLEMEI
ECHILIBRULUI 56
5.1. Problema echilibrului intern-extern 56
5.2. Echilibrul economic in conditiile decalajului de timp 59
CONCLUZII 62
BIBLIOGRAFIE 63

EXTRAS DIN DOCUMENT

?

1. C A P I T O L U L

SOCIETATEA UMAN?, UN SISTEM ECHILIBRAT

1.1. Economia, esenta societatii umane

Indivizii produc in societate, deci productia socialmente determinata a indivizilor reprezinta, fireste, punct de plecare. Vanatorul si pescarul izolat cu care opereaza Smith si Ricardo fac parte din nascocirile lipsite de fantezie ale robinsonadelor secolului al XVIII-lea, care sunt departe de a fi, cum isi inchipuie istoricii civilizatiei, doar o reactie impotriva excesului de rafinament si o reintoarcere la o gresit inteleasa viata in mijlocul naturii. Nici „Contractul social” al lui Rousseau, care stabileste pe cale contractuala legaturi si relatii intre indivizi independenti de la natura, nu se sprijina catusi de putin pe un asemenea naturalism, care, atat in robinsonadele mici cat si cele mari, nu este decat o aparenta, o aparenta pur etica . Este vorba mai curand de o anticipare a „societatii civile”, care incepe sa se dezvolte inca din secolul al XVI-lea si care in secolul al XVIII-lea facuse pasi gigantici in directia maturizarii ei. În aceasta societate a liberei concurente, individul apare desprins de legaturile naturale etc., care in epocile istorice anterioare il faceau sa fie accesoriul unui conglomerat uman limitat si bine determinat. Profetilor din secolul al XVIII-lea, pe ai caror umeri mai stau inca pe de-a-ntregul Smith si Ricardo, individul secolului la XVIII-lea produs al destramarii formelor sociale feudale, pe de o parte, si al dezvoltarii noilor forte de productie, incepand cu secolul al XVI-lea, pe de alta parte — le apare ca un ideal al carui existenta tine de domeniul trecutului [* Nita Dobrota, Economie politica, Editura Eficient, Bucuresti, 1993, p. 10–21.]. El nu le apare ca rezultat al istoriei, ci ca punct de plecare al ei, deoarece, ca individ corespunzator naturii, potrivit conceptiei lor despre natura umana, el nu le apare ca un produs al istoriei, ci ca ceva dat de natura. Aceasta eroare a fost pana acum proprie tuturor epocilor noi. Stuart, care in unele privinte se afla in opozitie cu secolul al XVIII-lea si ca aristocrat se situeaza intr-o masura mai mare pe temeiul istoriei, a evitat aceasta eroare.

Cu cat patrundem mai adanc in istorie, cu atat mai mult individul —deci si individul care produce — ne apare dependent, apartinand unui ansamblu mai cuprinzator : initial — intru-n mod cu totul natural inca — el este legat de familie si de familia care, dezvoltandu-se, devine ginta, iar mai tarziu el este legat de obste in diferitele ei forme, rezultata din ciocnirea si contopirea gintilor. Abia in secolul al XVIII-lea, in „societatea civila”, diferitele forme de legatura sociala apar in raport cu individul ca simple mijloace pentru atingerea scopurilor lui private, ca o necesitate exterioara. Dar epoca care genereaza acest punct de vedere, punct de vedere al individului singularizat e tocmai epoca relatiilor sociale cele mai dezvoltate (si, din acest punct de vedere, generale).

Omul este, in sensul strict literar al cuvantului, un zoon politikon nu numai un animal social, ci un animal care numai in societate se poate singulariza. O productie realizata de un individ izolat in afara societatii — fenomen rar, posibil in cazul unui om civilizat pe care intamplarea 1-a aruncat intr-o regiune nelocuita si care poseda deja in sine, virtualmente, fortele societatii — este ceva tot atat de absurd ca si ideea ca limba s-ar putea dezvolta iara indivizi care sa traiasca impreuna si sa vorbeasca intre ei.

Cand vorbim de productie, asadar, avem in vedere intotdeauna o productie care are loc pe o anumita treapta de dezvoltare sociala, o productie realizata de indivizi sociali. S-ar parea deci ca, pentru a vorbi in genere despre productie, trebuie fie sa urmarim procesul dezvoltarii istorice in diferitele lui faze, fie sa declaram din capul locului ca avem de-a face cu o anumita epoca istorica, cu productia burgheza moderna, de pilda, care constituie in fond tema noastra propriu-zisa. Nu-i mai putin adevarat insa ca toate epocile de productie au anumite trasaturi comune, determinatii comune. Productia in general este o abstractie, dar o abstractie rationala in masura in care desprinde si fixeaza realmente ceea ce este comun, scutindu-ne astfel de repetari. Dar acest element general, sau elementul comun desprins prin comparatie, este el insusi ceva multiplu articulat, care se intruchipeaza in determinatii diferite. Unele din aceste trasaturi-sunt proprii tuturor epocilor; altele doar unora dintre ele. Unele determinatii sunt comune atat epocii celei mai moderne, cat si epocii celei mai vechi. Fara ele nu poate fi conceputa nici o productie. Dar asa cum limbile cele mai dezvoltate, desi au legi si determinatii comune cu cele mai putin dezvoltate, s-au dezvoltat totusi tocmai prin ceea ce le deosebeste de acest element general si comun, tot astfel determinarile valabile pentru productie in general trebuie degajate tocmai pentru a se evita ca unitatea — care decurge din insusi faptul ca subiectul, omenirea, si obiectul, natura sunt aceleasi — sa ne faca sa uitam deosebirile esentiale.

Societatea burgheza reprezinta cea mai dezvoltata si mai diversificata organizare istorica a productiei. De aceea categoriile care exprima relatiile acestei societati, intelegerea structurii ei ofera totodata posibilitatea de a cunoaste structura si relatiile de productie ale tuturor formelor sociale disparute din ale caror sfaramaturi si elemente s-a construit ea. Unele din aceste vestigii nedepasite inca continua sa vegeteze in cadrul societatii burgheze, in timp ce elementele care inainte existasera doar in germene s-au dezvoltat in toata semnificatia lor. Anatomia omului ne ofera o cheie pentru intelegerea anatomiei maimutei. Dimpotriva, la speciile animale inferioare, germenii unor elemente superioare pot fi intelesi numai in cazul cand insesi aceste elemente superioare sunt deja cunoscute. Economia burgheza ne ofera astfel cheia pentru intelegerea economiei antice, dar nicidecum in maniera proprie economistilor, care sterg toate deosebirile istorice si care vad in toate formele de societate numai formele burgheze. Dijma, zeciuiala etc. pot fi intelese daca cunoastem renta funciara, dar nu trebuie sa identificam cu aceasta din urma .

Apoi, deoarece insasi societatea burgheza nu este decat o forma antagonica de dezvoltare, relatiile unor formatiuni anterioare se intalnesc in ea adesea doar intr-o forma complet degenerata sau chiar caricaturala, cum este cazul, de pilda, cu proprietatea in obste. Prin urmare, daca este just sa se spuna ca categoriile economiei burgheze contin o doza de adevar pentru toate celelalte forme de societate, lucrul acesta trebuie inteles numai cum grano salis. Ele le pot contine pe acestea din urma intr-o forma dezvoltata, intr-o forma degenerata sau caricaturala etc., dar intotdeauna intr-o forma esentialmente modificata. Asa-numita dezvoltare istorica se sprijina in genere pe faptul ca forma noua vede in cele anterioare niste trepte care duc spre ea si deoarece numai arareori si numai in conditii bine determinate forma noua este capabila de autocritica — nu vorbim, fireste, de acele perioade istorice care se apreciaza singure ca perioade de decadenta —, ea le intelege intotdeauna intr-o maniera unilaterala. Religia crestina a putut contribui la intelegerea obiectiva a mitologiilor anterioare numai atunci cand autocritica ei a fost pana la un anumit punct, potential, ca sa zicem asa, gata elaborata . Tot asa economia politica burgheza a ajuns sa inteleaga economia feudala, [* Nita Dobrota, Reproductia capitalista contemporana, Editura Politica, Bucuresti, 1981, p. 17–30.] antica, orientala abia atunci cand a inceput autocritica societatii burgheze. În masura in care economia politica burgheza nu se identifica in intregime, intr-o maniera mitologica, cu economia trecutului, critica facuta de ea societatii anterioare, anume celei feudale, cu care mai avea de luptat in mod nemijlocit, se aseamana cu aceea pe care crestinismul o facuse paganismului, sau protestantismul catolicismului.

Ca si in orice stiinta istorica, sociala, la examinarea miscarii progresive a categoriilor economice trebuie sa avem intotdeauna in vedere ca — atat in realitate, cat si in minte — subiectul — in cazul de fata societatea burgheza moderna — este dat si ca, in virtutea acestui fapt, categoriile exprima forme de existenta, conditii de existenta, adesea numai diferite aspecte ale acestei societati determinate, ale acestui subiect, si ca de aceea nici pentru stiinta societatea nicidecum nu incepe sa existe abia in momentul cand pentru prima oara se vorbeste despre ea ca atare. Acest considerent trebuie retinut, pentru ca ne ofera din capul locului o indicatie hotaratoare cu privire la structura obiectului.

Primul om care, imprejmuind un teren, s-a incumetat sa spuna acesta este al meu si care a gasit oameni destul de prosti ca sa-1 creada a fost adevaratul intemeietor al societatii civile. De cate crime, razboaie, omoruri, de cate mizerii si orori ar fi scutit omenirea cel care, scotand tarusii sau astupand santul, ar fi strigat semenilor sai : „Feriti-va sa-1 ascultati pe acest impostor; sunteti pierduti daca uitati ca roadele sunt ale tuturor si ca pamantul nu este al nimanui”. Cat timp oamenii s-au multumit cu colibele lor simple, cat timp s-au multumit sa-si coasa imbracamintea din piei cu ajutorul spinilor si oaselor de peste sa-si zugraveasca corpul cu diferite culori, sa-si perfectioneze sau sa-si infrumuseteze arcurile si sagetile, sa-si ciopleasca cu ajutorul unor pietre ascutite cate o luntre de pescari sau instrumente grosolane de muzica, intr-un cuvant, cat timp n-au facut decat lucruri pe care le puteau face de unul singur si s-au ocupat cu mestesuguri care nu necesitau mai multe maini; ei au trait liberi, sanatosi, buni-si fericiti pe cat le ingaduia natura lor si au continuat sa se bucure de farmecul unor relatii independente de ei. Dar din clipa in care un om a avut nevoie de ajutorul altuia, din clipa in care s-a vazut ca este folositor ca unul singur sa aiba provizii pentru doi, egalitatea a disparut, s-a ivit proprietatea, munca a devenit necesara, iar padurile nemarginite s-au schimbat in campii ce trebuiau stropite cu sudoarea oamenilor. În curand, acolo s-a vazut sclavia si mizeria incoltind si crescand odata cu recoltele. Presupun ca oamenii au ajuns in stadiul cand obstacolele care impiedica ramanerea lor in starea de natura trag mai mult in cumpana, prin rezistenta lor, decat fortele pe care fiecare individ le poate intrebuinta pentru a se mentine in aceasta stare. Atunci starea primitiva nu mai poate dainui, si genul uman ar pieri daca nu si-ar schimba felul de a fi. Or, cum oamenii nu pot sa creeze forte noi, ci numai sa le uneasca si sa le dirijeze pe cele existente, ei n-au alt mijloc de autoconservare decat sa formeze, prin agregare, suma de forte in stare sa invinga orice rezistenta si sa le puna in miscare in vederea unui singur scop, facandu-le sa actioneze intr-un deplin acord.

Aceasta suma de forte nu se poate naste decat din unirea mai multor oameni; dar forta si libertatea fiecarui om fiind cele dintai instrumente ale propriei lui conservari, cum le va putea oare angaja fara sa-si dauneze si fara sa neglijeze grija pe care si-o datoreaza lui insusi ? Aceasta dificultate raportata la subiectul meu poate fi enuntata in termenii urmatori :

„A gasi o forma de asociatie care sa apere si sa protejeze cu toata forta comuna persoana si bunurile fiecarui asociat si in cadrul careia fiecare dintre ei, unindu-se cu totii, sa nu asculte totusi decat de el insusi si sa ramana tot atat de liber ca si mai inainte”. Aceasta este problema fundamentala, a carei solutie este contractul social.

Clauzele acestui contract sunt atat de mult determinate prin natura actului, incat cea mai mica modificare le-ar face sa devina zadarnice si fara efect; astfel ca, desi ele poate n-au fost niciodata enuntate formal, sunt peste tot aceleasi admise si recunoscute in mod tacit pretutindeni, pana in momentul cand pactul social fiind violat, fiecare reintra in drepturile sale initiale si isi recapata libertatea naturala, pierzand prin aceasta libertatea conventionala pentru care a renuntat la cea naturala.

Bineinteles, aceste clauze se reduc toate la una singura : instrainarea totala a fiecarui asociat, cu toate drepturile sale, in favoarea intregii comunitati ; caci in primul rand, fiecare daruindu-se in intregime, conditia este aceeasi pentru toti ; si conditia fiind egala pentru toti, nimeni nu are interes sa o faca sa devina oneroasa pentru ceilalti.

În afara de aceasta, instrainarea facandu-se fara rezerve, unirea este cat se poate de perfecta, si nici un asociat nu mai poate avea nimic de reclamat ; caci daca ar ramane unele drepturi in mainile particularilor, dat fiind ca n-ar exista nici un superior comun care sa poata hotari intre ei si public, atunci fiecare, fiind oarecum propriul sau judecator, ar putea pretinde sa fie si judecatorul celorlalti ; starea de natura s-ar mentine, iar asociatia ar ajunge in mod inevitabil tiranica sau zadarnica.

În sfarsit, fiecare daruindu-se tuturor, nu se daruieste nimanui ; si cum nu exista nici un asociat asupra caruia sa nu castigi acelasi drept pe care i 1-ai cedat, fiecare castiga echivalentul a tot ce a pierdut si, in plus mai multa forta pentru a pastra ceea ce are. Deci, daca indepartam din pactul social ceea ce nu este de esenta lui, vom vedea ca el se poate reduce la termenii urmatori :

„Fiecare din noi pune in comun persoana si toata puterea lui, conducerea suprema a vointei generale ; si primim in corpore pe fiecare membru, ca parte indivizibila a intregului”.

În acelasi moment, in locul persoanei particulare a fiecarui contractant, actul acesta de asociere da nastere unui corp moral si colectiv, alcatuit din tot atatia membri cate voturi sunt in adunare, corp care capata, prin insusi acest act, o unitate, un eu colectiv, o viata si o vointa a sa. Aceasta persoana publica ; formata astfel prin unirea tuturor celorlalte persoane, purta odinioara numele de cetate, iar astazi poarta numele de republica sau corp politic, fiind numit de catre membrii sai stat, atunci cand e pasiv, suveran cand e activ si putere cand e comparat cu alte formatiuni asemanatoare. În ceea ce ii priveste pe asociati, ei iau in mod colectiv numele de popor si in particular se numesc cetateni, intrucat participa la autoritatea suverana, si supusi, intrucat se supun legilor statului. Dar acesti termeni se confunda adesea, fiind folositi unul in locul altuia ; e de ajuns sa-i putem distinge atunci cand sunt intrebuintati cu toata precizia.

Adevarata fiinta a omului este mai degraba fapta sa ; in ea individualitatea este reala, si ea este aceea care suprima ce e presupus pe ambele laturi ale ei : odata ea suprima ce este presupusa fiinta corporala calma ; individualitatea se prezinta mai curand in fapta ca fiind esenta negativa, care nu este decat intrucat suprima fiinta. Apoi, fapta suprima inexprimabilitatea parerii si in ce priveste individualitatea constienta –de – sine, care, in parere, este o individualitate infinit determinata si determinabila. În fapta implinita, aceasta infinitate rea este distrusa. Fapta este ceva simplu determinat, universal, ce poate fi cuprins intr-o abstractie: ea este crima, hotie, binefacere, fapta eroica, etc. Si se poate spune despre ea ceea ce ea este. fia este aceasta, si fiinta ei nu este doar un semn, ci este faptul insusi. Ea este aceasta, si anume omul individual este ceea ce ea este. În simplitatea acestei fiinte, omul este pentru ceilalti o esenta universala si inceteaza de a fi numai ceva presupus. El nu este anume pus in ea ca spirit; dar, intrucat e vorba de fiinta lui ca fiinta, si, pe de o parte, fiinta dubla, figura si fapta, se opun aici, numai actiunea trebuie mai degraba considerata ca fiind fiinta lui autentica, nu figura sa, care ar trebuii sa exprime ceea ce el crede despre faptele sale sau ceea ce s-ar crede ca el ar putea doar sa faca. La fel, intrucat de pe alta parte opera si posibilitatea sa interna, capacitatea, adica intentia, sunt opuse, opera singulara trebuie privita ca fiind realitatea sa adevarata, chiar daca el insusi se inseala in aceasta privinta si, intors in sine din actiunea sa, el crede a fi in acest interior un altul decat este in fapta. Individualitatea care se incredinteaza elementului obiectiv, atunci cand devine opera, se lasa sa fie schimbata in voie si invertita. Dar caracterul faptei il constituie tocmai aceea ca fapta este sau o fiinta relativ — reala, care se tine, sau este numai o opera presupusa, care, nula, dispare in sine. Obiectivitatea nu altereaza fapta insasi ci arata numai ceea ce este fapta, adica arata daca ea este sau nu este nimic. Dezmembrarea acestei fiinte in intentii si in atare fineturi, prin care omul real, adica fapta sa, trebuie sa fie din nou interpretat ca o fiinta presupusa — asa cum, desigur, el insusi poate sa-si creeze intentii particulare in ce priveste realitatea sa —, trebuie lasata trandaviei conjuncturii, care, daca vrea sa puna in actiune intelepciunea ei ineficace.

1.2. Rolul statului in echilibrarea economiei

Statul si institutiile sale au jucat un rol considerabil in dezvoltarea tarilor lumii exercitand functii complexe pentru promovarea organismelor economice nationale, din cele mai vechi timpuri. Istoria economico-sociala a lumii confera o pozitie majora statului in special in ultimele doua secole, recunoscand potentialul financiar, organizatoric si accelerator al fortelor progresiste interne. Mai mult decat atat, in perioada postbelica, in multe tari care au pasit pe calea construirii economiei deschise, eficiente, s-a dezvoltat un puternic sector public ce inghite cheltuieli publice substantiale si un volum mare din produsul intern brut (in anii ’90 atingand 40–50% in tarile OCDE).

Interventia statului in economie prin anumite functii specifice pietei are deja o varsta seculara: aici inscriem reglementarea mecanismului de piata, reguli financiare menite sa corecteze imperfectiunile raportului dintre cerere si oferta la diferite niveluri ale societatii, precum si politicile de acumulare si alocare a resurselor disponibile la un moment dat si care au in ultimii ani o forma coerenta de modelare macroeconomica si sociala, chiar incercari de integrare a modelelor in proiectari planetare.

Statul este principalul furnizor de servicii si prestatii costisitoare: apararea nationala, siguranta si protectie, cercetare, educatie, transporturi si comunicatii, energie, asigurari medicale, pentru batranete, somaj, handicap, protectia mediului.

Tema relatiei dintre stat si economie cere o abordare interdisciplinara, in care istoria, economia, matematica, statistica sunt chemate sa dea un raspuns dinamic si anticipativ asupra principiilor care se pun la baza conducerii efective a afacerilor unei tari.

Convergenta conceptuala dintre stat si economie, concretizata intr-o strategie a dezvoltarii, duce permanent la schimbarea structurilor economice.

Pentru statul roman, consideram ca este inca de mare actualitate orientarea spre ceea ce O. Onicescu numea ,,mentalitatea industriala”, deoarece acest aspect include in conditiile de acum sistemul tehnologic si informatic necesar lansarii Romaniei intr-un circuit performant al economiei mondiale.

Rolul statului a fost abordat in teoria economica de toate scolile si curentele principale de gandire incepand cu scoala clasica engleza, cea neoclasica (marginalista), keynesismul, monetarism, teoria ofertei, s.a. Aceste abordari, desi nuantate si chiar diferentiate prin ideile principale ale doctrinei economice respective si nivelul de intelegere a fenomenelor aferent momentului istoric respectiv, se polarizeaza in doua conceptii opuse: individualismul (liberalismul) si interventionismul statal.

Doctrina liberala a exercitat o influenta majora in ideologia secolului al XIX-lea.

Ea a conceptualizat proprietatea si libertatea ca institutii fundamentale asezate la temelia lumii moderne. Doctrinarii liberalismului economic si politic au reusit sa sintetizeze ca principiu fundamental individualismul. Principiile clasice au incercat sa delimiteze masura dintre individ si stat in activitatea economica. Adam Smith [* Adam Smith, Avutia Natiunilor. Cercetare asupra naturii si cauzelor ei, Ed. Academiei, Bucuresti, 1962.] recomanda explicit statului o totala neimplicare „orice amestec al sau e costisitor si se intoarce impotriva prosperitatii si progresului cetatenilor.” Prin pozitia anti-interventionista Adam Smith a consacrat un element determinant al doctrinei liberale: actiunea statala trebuia sa se limiteze la asigurarea sigurantei individului si a securitatii nationale.

David Ricardo, continuator al lui A. Smith conceptualizeaza interesele capitalului imobiliar distantandu-se de mai vechea prioritate agrariana fiziocrata. El aduce in teorie problemele capitalismului industrial: se contura celebra scoala liberala clasica de la Manchester.

Scoala liberala franceza primeste prin Frédéric Bastiat o reimprospatare a ostilitatii oricarei interventii a statului in viata economica ; adept al liberului schimb, el a fost un adversar al protectionismului si al socialismului exercitand o mare influenta in mentalitatea europeana clasica a secolului al XIX-lea.

În a doua parte a secolului al XIX-lea au aparut replici alternative la individualism. Denumite generic eclectice, noi curente ofereau raspunsuri unor tendinte liberale si marxiste: socialismul de stat sau „de catedra”, socialismul crestin, scoala lui Le Play, scoala solidarista sau cooperatista.

Socialismul de stat, care a primit in epoca denumirea generica de interven-tionism, a fost reprezentat prin profesori, din universitatile germane in special, care s-au disociat de marxism. În Germania el a fost promovat de Schmoller, A. Wagner, Anton Menger, in Franta- de Léonard Simonde de Sismondi, Dupont White, Michel Chevalier, in Belgia- de Renard si Cezar de Paepe, in Anglia- de Sidney Webb. Acestia subliniau mentinerea proprietatii private asupra capitalurilor si bunurilor de orice fel, libera concurenta dintre producatori, indepartandu-se de liberalism prin moderatia adusa functionarii acestui principiu. Interventionismul facea apel energic la justitie pentru a reglementa raporturile dintre oameni, pentru a ameliora starea sociala a celor defavorizati. Pentru realizarea acestui scop interventia statului prin monopolurile publice trebuia sa atenueze activitatea sociala, nu tocmai benefica, a marilor monopoluri private. Ideile interventioniste ale socialismului de stat au inspirat politica sociala a guvernelor in Europa.

Socialismul crestin sau crestinismul social sustinea proprietatea privata admitand o ordine naturala a economiei de origine divina. Desi de factura liberala aceasta doctrina considera ca pacea sociala nu se poate realiza pe baza interesului individual-personal. Aceasta doctrina, respingand concurenta, recomanda interventionismul statului in raporturile economice dintre indivizi pe baza principiilor morale crestine. Popularitatea crestinismului social s-a datorat papei Leon al XIII-lea (1878–1903) care propovaduia in esenta solidaritatea dintre capital si munca ; demersul papal a fost sustinut de cardinalul Maning in Anglia, Monseniorul Von Ketteler, pastorul Stocker in Germania, Vileneuve de Bargemont, de Mun, Boissard si Max Saugnier in Franta [* Nicolae Paun, Stat si economie, Ed. Interferente, Cluj-Napoca, 1992, p. 128–169.].

Doctrina lui Le Play este o varianta a scolii liberale dar se deosebeste de ea prin importanta exagerata data factorilor morali-religiosi in societate.

Asemanandu-se cu socialismul crestin admitea necesitatea interventiei statului si respectarea principiului autoritatii.

Scoala solidarista sau cooperatista sustinea ca cetatenii sunt beneficiarii realizarilor anterioare ale oamenilor. Totodata ei sunt obligati sa crediteze prin munca lor realizarile generatiilor viitoare. Din punct de vedere economic solidaristii fac apel la unirea indivizilor, caci numai astfel se pot asigura avantaje comune ; aceasta unire se concretiza in sindicate sau asociatii cooperative. Gandirea lor era individualista, apropriata de socialismul de stat prin apelul adresat puterii publice in vederea realizarii solidaritatii umane. Respingand libera concurenta, cooperativele erau un instrument al organizarii sociale generator de justitie si acces la proprietatea privata. Reprezentantii acestei scoli au fost: in Anglia Vansisasst, in Germania Wilbrant, iar in Franta Charles Gide (care a influentat o mare parte a gandirii economice si social-politice a timpului sau).

În secolul XX s-a reluat polemica dintre individualism si interventionism, prin dezvoltarea marginalismului (de esenta individualista) si a keynesismului (promotorul interventionismului statal).

Oferta anului

Reducere 2020