Cuprins

Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.

Extras din document

Cuprins:
Capitolul 1: Ce este Fondul Monetar International?....4
1.1 Originea si fondarea FMI-ului7
1.2 Statutul FMIlui..12
1.3 Cadrul institutional al FMI...15
1.4 Celelalte organizatii internationale concepute la Bretton Woods.............19
Capitolul 2 : Structura financiara a Fondului Monetar International..............22
2.1 Resursele........22
- Cotele-parti......22
- imprumuturile...27
2.2 Facilitatile de creditare......29
- Drepturile de tragere.........34
- Facilitatileexistente...........36
2.3 Drepturile de tragere speciale (DST)...53
2.4 intirzierile de rambursare..60
2.5 Bugetul de functionare......62
Capitolul 3 : FMI-ul si regimul de la Bretton Woods (1945 -1973)..............65
3.1 Stabilirea unui regim de paritati fixe si de monede convertibile..............66
3.2 Primele tensiuni in cadrul sistemului monetar international....69
3.3 Sfirsitul regimului de la Bretton Woods..............72
3.4 Acordurile din Jamaica si schimbarea statutului FMI-ului......74
Capitolul 4: FMI si rolul sau pentru economiile in tranzitie........76
4.1 Tranzitia Europei de Est catre economia de piata77
4.2 Fosta U.R.S.S.83
Capitolul 5: Participarea Rominiei la Fondul Monetar International...........90
5.1 Rominia si FMI dintr-o privire...........90
- Asistenta financiara.....91
- Asistenta tehnica........92
- Rominia si programele de instruire ale FMI-ului.............94
5.2 Aspecte economice principale ale Rominiei.......96
5.3 Concluzii si propuneri.....112

Alte date

?Capitolul 1

Ce este Fondul Monetar International?

Cu exceptia unui mic grup de economisti si oficialitati financiare, Fondul Monetar International este pentru multi o prezenta misterioasa. Exista confuzii considerabile despre ce face acesta si de ce exista. Unii observatori, care posibil il confunda cu Banca Mondiala sau alta institutie suplimentara, traiesc cu impresia ca FMI-ul exista pentru a subventiona dezvoltarea economica a natiunilor mai sarace. Imaginea altora este a unei banci centrale internationale care controleaza emisiunea monetara pe o scara mondiala. Totusi unii privesc FMI-ul ca pe o institutie politica puternica si severa, plina de un entuziasm de misionar cu privire la echitatea fiscala, astfel incat impune intr-un oarecare mod membrii acestuia sa urmeze o cale a strictetii economice. FMI-ul nu este, de fapt, nici una dintre ele. Acesta nu este nici o banca mondiala centrala, nici o agentie care poate sau doreste sa impuna membrilor sai sa faca ceva. FMI-ul este mai curand o institutie cooperanta pe care aproape 180 de tari au urmat-o pentru ca au vazut avantajele consultarii cu alte tari din acest forum pentru a mentine stabil sistemul de cumparare si vanzare a disponibilitatilor, astfel incat platile in moneda straina sa aiba loc intre tari cu usurinta si fara ragaz. Membrii Fondului Monetar International cred ca informand celelalte tari despre politicile sale semnificative de intentie ce influenteaza platile guvernamentale si a rezidentilor privati ai unei tari catre o alta tara, vor indeplini interesele fiecaruia si va fi in avantajul tuturor. Ei cred, de asemenea, ca modificarea ocazionala a acelor politici (cauzata de deprecierea monetara, de exemplu) cand membrii asociati cad de acord ca aceasta e in interesele fiecaruia, va ajuta comertul international sa creasca si va crea mai multe si mai bine platite locuri de munca intr-o economie mondiala in dezvoltare. FMI-ul imprumuta membrii ce intampina greutati in indeplinirea obligatiilor financiare fata de alti membri, dar numai cu conditia ca ei sa efectueze reforme economice pentru a elimina aceste dificultati pentru buna lor dezvoltare si a intregii comunitati.

Contrar conceptiilor raspandite, FMI-ul nu are autoritate efectiva asupra politicilor economice interne a membrilor sai. Acesta nu are autoritatea, spre exemplu, sa forteze un membru sa finanteze mai mult scolile sau spitalele si sa cheltuiasca mai putin pe achizitionarea de avioane militare. Însa, acesta poate sa atentioneze, si adesea o si face, membrii asupra unei mai bune gestionari a resurselor insuficiente prin diminuarea cheltuielilor inutile cu armata sau prin majorarea lor in domeniul mediului inconjurator. Din pacate, membrii FMI-ului pot sa ignore aceste sfaturi bine-intentionate. În acest caz, Fondul Monetar International poate doar sa incerce, folosind argumente rationale, sa determine acel membru sa adopte politici favorizate de intreaga comunitate. Nu se pune problema niciodata de fortare a unui membru de a adopta sau nu o politica. Autoritatea pe care o poseda FMI-ul se reduce la cerinta catre membru de a divulga informatia privind politica sa monetara si fiscala si sa evite, cat mai mult posibil, restrictionarea schimbului valutei nationale contra celei straine si efectuarea platilor catre alti membri.

Membrii Fondului au dat acestuia o autoritate oarecare asupra politicilor de plati, pentru ca aceste politici au o importanta suprema in circuitul banilor intre natiuni si pentru ca experienta a confirmat ca, fara o agentie de monitorizare globala, sistemul platilor in moneda straina pur si simplu nu functioneaza. Schimbul de bani este obiectivul principal al interactiunii financiare intre natiuni si un element indispensabil al comertului international. Fiece moneda, fie ea dolarul, francul sau ceva mai putin familiar ca, de exemplu, dalasiul gambian sau gourda haitiana, are un echivalent in alte valute. Valoarea relativa sau de schimb a majoritatii monezilor lumii fluctueaza continuu la momentul dat, spre marea incantare sau nenorocire a comerciantilor valutari si este anuntata zilnic in rubricile financiare ale ziarelor. Chiar daca operatiunile de pe piata valutara, unde banii (aproape la fel ca si graul sau merele) sunt cumparati sau vanduti, par a fi izolate de viata de zi cu zi, ele ne afecteaza profund. Cel mai adesea, putem sesiza realitatea valorilor de schimb, oarecum brusc, atunci cand vom calatori ca turist intr-o tara straina si vom vedea ca intai de toate trebuie sa cumparam bani pentru a putea cumpara si altceva. Cumpararea de valuta este un fapt din viata nu numai a unui turist , dar, de asemenea, si a importatorilor, bancilor, guvernelor si altor institutii care trebuie sa dobandeasca moneda straina, deseori pe o scara foarte mare, inainte de a putea tranzactiona in strainatate.

Sa luam, spre exemplu, un importator de biciclete din Copenhaga care incearca sa cumpere de la un dealer din Tokyo 100 de biciclete japoneze de vanzare cu 30.000 yeni fiecare. Dealerul japonez nu va accepta plata in krone daneze, pe care el nu le poate utiliza imediat: el nu poate plati furnizorii sai sau angajatii in krone sau nici macar sa-si plateasca masa la un restaurant local folosind bani danezi. El vrea yeni. Importatorul danez trebuie totodata sa aiba o cantitate suficienta de krone convertite ca sa plateasca cei 3 milioane de yeni pentru expediere. Nu este dificil de a schimba krone in yeni (orice banca in Copenhaga ar fi fericita sa o faca), deoarece ambele guverne, cel japonez si cel danez s-au angajat a efectua convertibilitatea celor doua valute. Nici o tara nu restrictioneaza preschimbarea monedei sale nationale intr-o alta moneda si aceasta faciliteaza enorm comertul international.

Din fericire, convertibilitatea, raspandita acum, permite schimbul lejer intre majoritatea monezilor mari ale lumii. Convertibilitatea a permis virtual nerestrictionarea calatoriilor, comertului si investitiilor in ultimul sfert de deceniu si a conditionat o mai larga cooperare a natiunilor-membre cu FMI-ul in vederea eliminarii restrictionarii in vanzarea sau cumpararea de valute.

1.1 Originea si fondarea Fondului Monetar International

Ratiunea obiectiva a aparitiei FMI isi are originea in necesitatea existentei unei institutii cu putere de actiune la nivel mondial, care, prin competentele cu care este abilitata, sa acorde sprijin financiar tarilor care se confrunta cu deficite ale balantelor de plati. Se crea, astfel, cadrul institutional pentru prevenirea extinderii la dimensiuni globale a dezechilibrelor financiare locale si regionale, evitandu-se dezordinea economico-monetara internationala, care in anii ’30 a provocat imensele costuri si tensiuni sociale ce au precedat cel de-al doilea razboi mondial.

Dramatica recesiune economica din acea perioada a avut cauze monetare si comerciale profunde, respectiv frecventele devalorizarii competitive ale monedelor nationale, practicate de mai multe tari cu pondere in comertul international, fenomen la care s-au adaugat masurile protectioniste adoptate de numeroase state in scopul protejarii industriei lor nationale.

Ca rezultat al acestor actiuni haotice si contradictorii, intre anii 1929 si 1932 valoarea comertului mondial a scazut cu peste 60%, antrenand prabusirea productiei si cresterea fara precedent a somajului in cvasitotalitatea tarilor lumii.

Desi in cadrul mai multor conferinte internationale s-a convenit reinstaurarea ordinii monetare si relansarea economica, toate aceste incercari au esuat din cauza lipsei de cooperare dintre tari in procesul de aplicare a deciziilor stabilite. Practic, din punct de vedere politico-economic, acesta a fost momentul de apogeu al izolationismului.

Începand din 1941, doi ganditori originali, John Maynard Keynes - reputat economist, aflat la cotele cele mai inalte ale prestigiului sau in Marea Britanie – si Harry Dexter White – un alt functionar al Trezoreriei Statelor Unite ale Americii – au conceput aproape simultan planuri pentru instituirea unui nou sistem monetar international. Prin aceste lucrari se urmarea atingerea a doua obiective principale, respectiv stabilizarea ratelor de schimb si lansarea comertului liber, ca premise ale reluarii cresterii economice si ocuparii la nivel ridicat a fortei de munca in toate tarile lumii.

Locul unor acorduri temporare, adoptate la diferite conferinte ad-hoc, cu participarea tarilor cele mai importante, se impunea a fi luat de o institutie internationala cu caracter permanent, care sa supravegheze functionarea sistemului monetar. Aceasta institutie a fost proiectata cu scopul acordarii de asistenta financiara tarilor cu deficite ale contului curent al balantei de plati, urmand ca statele in cauza, prin aplicarea unor programe de reforma economica, sa obtina echilibrarea balantei lor de plati. Se eliminau astfel conditiile ca tarile care se confruntau cu deficite ale sectorului extern sa apeleze la masuri protectioniste sau la devalorizari competitive pentru refacerea echilibrului balantei de plati, ambele practici conducand la izolationism, reducerea comertului si productiei mondiale, a numarului locurilor de munca, respectiv, premisele unei crize economice generalizate.

Desi concepute in mod separat, planurile Keynes si White contin abordari identice in ceea ce priveste obiectivele esentiale ale reformarii sistemului monetar international: stabilizarea cursului de schimb, restabilirea convertibilitatii libere a monedei, stimularea dezvoltarii comertului mondial si acordarea de asistenta financiara tarilor cu deficite ale balantei de plati.

Deosebirile de conceptie au aparut in doua dintre punctele esentiale ale celor doua planuri, care reprezentau, totodata, solutiile-parghie pentru realizarea obiectivelor evocate mai sus, respectiv: asistenta financiara si ajustarea economica.

„Sistemul ideal ar consta in mod sigur in fondarea unei banci supranationale care sa aiba cu bancile centrale nationale relatii asemanatoare celor care exista intre fiecare banca centrala si bancile sale subordonate.” John Maynard KEYNES, Traité sur monnaie.

? Planul Keynes. Planul lui Keynes, a carui prima versiune apare in septembrie 1941, se bazeaza in acelasi timp pe elemente de rationalitate economica, ca si pe o apararea a intereselor nationale, cum ar fi planul american. La sfarsitul razboiului, economia Regatului Unit se afla intr-o situatie critica, neconvertibilitatea lirei sterline, epuizarea rezervelor de aur si indatorarea externa contractata fata de Statele Unite. Planul lui Keynes pune in evidenta un mecanism destinat sa ajute Marea Britanie si celelalte tari europene aflate in dificultate in aceasta perioada. El reia ideea infiintarii unei Banci supranationale, idee avansata inca din 1930. Acest organism, pe care Keynes il numeste „Camera internationala de compensatie”, va fi insarcinat sa efectueze o compensatie multilaterala intre bancile centrale si sa acorde credite tarilor in dificultate. Keynes prevede ca toate platile sa fie facute intr-o noua moneda, cu acoperirea in aur, pe care o denumeste „bancor”. El recomanda ca avutiile exprimate in bancori sa nu poata fi transformate in aur si asta pentru a obliga tarile excedentare sa-si reduca surplusurile. De exemplu, in ipoteza unui deficit al balantei de plati al Marii Britanii fata de S.U.A., Banca Angliei ar putea obtine un credit din partea Camerei internationale de compensatie (in limita cotei-parti ce-i revine), in timp ce Rezerva federala americana ar acumula surplusurile in bancori. Pentru a evita acumularea unor surplusuri importante inutilizabile, guvernul american ar avea interesul, in acest caz, sa-si mareasca importurile din Marea Britanie si sa plateasca aceste marfuri in bancori. Este vorba, deci, de un mecanism care privilegiaza tarile ale caror balante de plati sunt deficitare, cum ar fi Marea Britanie, si care ar face ca efortul de ajustare sa apese asupra tarilor a caror situatie este excedentara, cum ar fi Statele Unite.

? Planul White. Propunerea americana elaborata de Harry White reuneste punctele de vedere avansate de diferite servicii ale administratiei americane, care pun accentul pe restabilirea liberului schimb, relansarea comertului mondial, destramarea masurilor protectioniste, reducerea taxelor vamale si eliminarea barierelor netarifare. White vrea neaparat sa restabileasca o cooperare monetara internationala; el pleaca de la ideea ca marea criza a anilor ’30 a fost provocata de supraevaluarea monedelor, ceea ce a provocat o puternica instabilitate a schimburilor si frecvente devalorizari competitive. El propune sa se creeze un „Fond de stabilizare a Natiunilor Unite si a asociatiilor acestora”, care sa impiedice revenirea la politici de schimb necooperative si sa acorde credite tarilor care vor sa-si apere monedele. Acest Fond ar avea un capital de 5 miliarde de dolari la care S.U.A. ar fi gata sa contribuie cu 2 miliarde. El prevede, de asemenea, crearea unei „Banci Internationale pentru Reconstructie si Dezvoltare” (BIRD) insarcinata sa finanteze reconstructia tarilor distruse de conflictele militare, precum si dezvoltarea economica a tarilor slab dezvoltate.

Desi elaborate in mod separat, cele doua planuri coincid in privinta obiectivelor de atins: stabilizarea convertibilitatii libere a monedei, incurajarea dezvoltarii comertului mondial si acordarea de finantari tarilor in dificultate. În schimb, se opun in doua domenii principale:

- in cel al finantarilor: englezii estimeaza ca suma prevazuta in proiectul american este insuficienta si ca risca sa provoace „o penurie de dolari si sa blocheze expansiunea comertului mondial”; in mod contrar, americanii apreciaza ca sistemul de finantare imaginat de Keynes va duce la o „indatorare nelimitata” a tarilor ale caror balante de plati sunt in deficit si ca aceasta indatorare risca sa puna in pericol stabilitatea sistemului monetar international;

- in cel al modului de ajustare: planul Keynes propune ca efortul de ajustare sa fie suportat de catre tarile excedentare obligandu-le sa-si mareasca importurile; in mod contrar, planul White propune ca ajustarea sa fie suportata de tarile deficitare obligandu-le sa prevada programe de stabilizare prin reducerea importurilor.

Pentru a apropia cele doua planuri, in septembrie si octombrie 1943, la Washington, au avut loc noua reuniuni bilaterale intre negociatorii englezi si cei americani. Keynes si White incearca sa puna bazele unui proiect in comun. Dupa cateva saptamani de tratative, englezii – care sunt intr-o pozitie defavorabila de negociere, depinzand de S.U.A. in ceea ce priveste armamentul si finantarea efortului de razboi – abandoneaza planul Keynes pentru a se ralia planului White. În schimb americanii accepta sa mareasca capitalul prevazut pentru Fondul de stabilizare de la 5 la 9 miliarde de dolari. Pe aceasta baza, zece state aliate sunt invitate, in iunie 1944, in mica statiune balneara de la Atlantic City (New Jersey) in vederea elaborarii unui raport care sa propuna o „Carta” pentru aceasta noua organizatie care a fost botezata definitiv Fondul Monetar International. Aceasta „Carta” va fi prezentata la conferinta de la Bretton Woods.

Pe data de 1 iulie 1944, trei saptamani dupa debarcarea aliatilor pe plajele din Normandia, 730 de delegati provenind din patruzeci si cinci de tari se intalnesc in oraselul Bretton Woods, la hotelul „Mont Washington”. Conferinta este dominata in mare parte de delegatiile engleza si americana. De fapt, tarile Europei continentale nu sunt reprezentate decat de guvernele acestora din exil (Franta este reprezentata de Pierre Mendès-France, in numele Comitetului de eliberare nationala). Uniunea Sovietica participa la reuniune fara a cauta sa influenteze rezultatul; Germania si Japonia nu sunt reprezentate fiindca razboiul continua; numarul tarilor in curs de dezvoltare prezente este restrans (India, China, Brazilia precum si alte cateva tari din America latina). Trebuie actionat repede, caci hotelul „Mont Washington” va gazdui trei saptamani mai tarziu o conventie democrata. Harry White prezideaza comisiaI, consacrata Fondului Monetar International, fiindca in cadrul acesteia se va discuta esenta proiectului sau; Keynes, pe de alta parte, prezideaza comisia II-a, consacrata BIRD. Conferinta se desfasoara intr-o maniera destul de haotica; Keynes relateaza ca delegatii se inghesuie in sali prea mici si rau sonorizate, unii dintre ei se exprima intr-o engleza aproximativa (traducerile nefiind prevazute), iar delegatii sovietici nu participa deloc la aceste dezbateri cu toata importanta strategica a tarii lor. Cea mai mare parte a dezbaterilor se poarta asupra repartizarii cotelor-parti si a definirii precise a Statutului FMI-ului. În realitate, conferinta se termina, cu cateva zile de intarziere, printr-un acord final asupra unei serii de rezolutii. Delegatii adopta doua texte care vor ramane in istorie; Statutul FMI-ului si cel al BIRD.

Noutatea absoluta a Acordului de infiintare a FMI a constituit-o transferul catre aceasta institutie al puterii fiecarei natiuni asupra politicii ratelor de schimb. Astfel, dupa 1944 modificarile acestora se puteau efectua numai dupa obtinerea acordului prealabil al FMI. Decizia confirma faptul ca statele lumii au realizat ca politicile in domeniul ratei de schimb si al comertului international afecteaza deopotriva interesele tuturor tarilor si, prin urmare, se impune asigurarea unui regim coerent si a unei evolutii predictibile a acestora.

Crearea in 1944 a sistemului monetar international a insemnat primul mare succes al ideii de cooperare internationala in domeniul monetar, un succes al conceptiei potrivit careia o moneda nationala poate indeplini functii internationale si ca atare poate servi ca pivot al sistemului.

1.2 Statutul FMI-ului

Acordul semnat in 1944 la Bretton Woods nu stabileste o delimitare precisa intre notiunea de sistem monetar international si cea de organizatie creata sa serveasca sistemul, Fondul Monetar International. Întrucat nu s-a intocmit nici un document distinct de prezentare a sistemului, principiile sale se regasesc in Acordul de creare a Fondului Monetar International, considerandu-se ca acesta reprezinta statutul organismului nou creat.

Statutul FMI-ului adoptat la Bretton Woods contine 31 de articole care definesc obiectivele si regulile sale de functionare.

Articolul I: rolul FMI-ului

FMI-ul este infiintat ca o institutie permanenta insarcinata sa mentina o functionare armonioasa a sistemului monetar international. Pentru aceasta el trebuie sa favorizeze schimburile de informatii intre tarile membre, sa incurajeze o apropiere intre responsabilii monetari si sa puna in functiune mecanisme de cooperare internationala, cu scopul de a impiedica actiuni unilaterale. Acest „Cod de conduita”, la care FMI-ul trebuie sa vegheze sa fie respectat, nu este obiectivul final in sine. El urmareste, inainte de toate, sa contribuie la expansiunea comertului international si, in concluzie, sa creeze locuri de munca in tarile membre. Mai explicit, Fondul trebuie sa contribuie la instalarea unui sistem de „paritati fixe” (in versiunea de la Bretton Woods) si la restabilirea liberei convertibilitati a monedelor pentru operatiunile curente.

Articolul IV: regimul schimburilor fixe si stabilitatea schimburilor

Tarile care au ratificat Statutul Fondului se angajeaza sa nu efectueze devalorizari competitive si sa faca tot posibilul pentru a garanta stabilitatea monedelor lor. Articolele IV si XX ale Statutului (in versiunea din 1945) stipuleaza ca toate tarile membre sa declare oficial FMI-ului o paritate centrala pentru monedele lor. Aceste paritati trebuie exprimate in aur, practic insa ele sunt deseori exprimate in dolari. Dolarul devine, de fapt, etalonul sistemului, deoarece este singura moneda convertibila total in aur la un curs fix (35 dolari pentru o uncie de aur). Paritatile trebuie comunicate Fondului Monetar in timp de 30 de zile de la inceperea operatiunilor, fiind exceptate tarile care au fost ocupate de fortele inamice in timpul razboiului. O data declarate paritatile, tarile membre trebuie sa mentina cursul monedei lor la un nivel de fluctuatie limitat la 1% din paritatea centrala oficiala. Stabilitatea schimburilor nu este insa vazuta in Statutul FMI-ului ca sinonim al unei rigiditati irevocabile; sistemul imaginat este un regim de schimburi fixe, dar ajustabile in caz de dezechilibru economic fundamental.

Tarile membre pot modifica paritatile lor oficiale din proprie initiativa, cu conditia sa obtina acordul prealabil al Fondului Monetar. O tara membra care si-ar modifica cursul monedei fara sa fi obtinut acordul Fondului Monetar ar fi exclusa de la creditele Fondului in anii urmatori sau, sanctionata mai sever, adica ar fi obligata sa se retraga din aceasta institutie. Pe de alta parte, fiecare stat membru are obligatia unei „consultari” anuale cu FMI-ul, in vederea discutarii evolutiei politicii sale economice.