Pagina documente » Stiinte Economice » Gestiunea datoriei publice. Elemente tehnice ale imprumutului

Despre lucrare

lucrare-licenta-gestiunea-datoriei-publice.-elemente-tehnice-ale-imprumutului
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.
lucrare-licenta-gestiunea-datoriei-publice.-elemente-tehnice-ale-imprumutului


Cuprins

CUPRINS
CAPITOLUL I: TEORIA iMPRUMUTULUI DE STAT
p. 1
Sectiunea I: Continutul imprumutului: deosebirea dintre imprumutul public si imprumutul privat, impozite

p. 1
Sectiunea a II-a: Trasaturi ale imprumutului
p. 4
Sectiunea a III-a: Necesitatea imprumutului de stat
p. 5
CAPITOLUL II: ELEMENTE TEHNICE ALE iMPRUMUTULUI
p. 9
Sectiunea I: Principalele elemente tehnice ale imprumutului de stat
p. 9
A. Elemente definite in momentul emisiunii prin reglementarea legala, care stabileste valoarea si conditiile plasamentelor

p. 9
B. Tehnicile de plasare
p. 10
C. Datoria publica la un moment dat
p. 11
D. Serviciul datoriei publice
p. 11
Sectiunea a II-a: Emisiunea imprumutului
p. 11
Sectiunea a III-a: Plasarea titlurilor
p. 17
CAPITOLUL III: DATORIA PUBLICA
p. 20
Sectiunea I: Formele si elementele tehnice ale datoriei publice
p. 20
Sectiunea a II-a: Regimul datoriei publice in Rominia
p. 24
Sectiunea a III-a: Datoria interna
p. 34
CAPITOLUL IV: DATORIA PUBLICA EXTERNA
p. 40
Sectiunea I: Conceptul de datorie externa. Caracteristici. Strategii
p. 40
Sectiunea a II-a: Datoria externa a tarilor in curs de dezvoltare
p. 48
Sectiunea a III-a: Criza datoriei externe
p. 52
CAPITOLUL V: MECANISMUL DE GESTIUNE A DATORIEI PUBLICE
p. 56
Sectiunea I: Operatii privind gestiunea datoriei publice
p. 56
Sectiunea a II-a: Relatiile Rominiei cu institutiile financiare internationale pentru gestionarea datoriei publice
p. 63
CAPITOLUL VI: CONCLUZII
p. 68

EXTRAS DIN DOCUMENT

?CAPITOLUL I

TEORIA ÎMPRUMUTULUI DE STAT

SECTIUNEA I: Continutul imprumutului: deosebirea dintre imprumutul public si imprumutul privat, impozite

Împrumutul reprezinta o posibilitate de a anticipa resursele viitoare, de a mobiliza imediat sumele necesare, sume ce urmeaza sa fie recuperate in timpul unui an sau a mai multor ani.

Împrumuturile de stat au aparut si s-au dezvoltat in cadrul finantelor publice moderne, alaturi de impozite si taxe, ca mijloc de completare a fondurilor banesti de utilitate publica sau ca venituri bugetare extraordinare.

Din punct de vedere terminologic, este des utilizata expresia „imprumutul public” care este sinonima celei de „credit public”. În sfera acestuia sunt incluse atat imprumuturile de stat, cat si cele ale colectivitatilor publice (unitatile administrativ teritoriale).

Împrumutul de stat presupune anumite fluxuri financiare de atragere la dispozitia statului a unor economii banesti ce urmeaza sa fie plasate, mai apoi, in titluri de valoare emise de stat sau in credite in contul statului. Aceste sume au rolul de a completa resursele ordinare ale guvernului sau ale autoritatilor locale. Ele reprezinta resurse extraordinare. Statului ii revine obligatia de a restitui la termen (cu exceptia imprumuturilor perpetue) sumele imprumutate, de a plati dobanda, comisionul si alte avantaje oferite creditorilor sai. Astfel, debitor este statul, iar creditori publici sunt diferiti subscriitori la imprumuturile sale.

Împrumutul public se deosebeste de imprumutul privat, prin natura sa. O persoana, care intentioneaza sa faca o investitie, poate imprumuta suma necesara si, apoi, in fiecare an ramburseaza o parte din suma imprumutata, plus dobanzile aferente imprumutului.

Împrumutul public se deosebeste si de impozite, deosebire ce este subliniata de finantele moderne. Astfel, finantistii moderni considera imprumutul ca pe un veritabil procedeu de incasari care se apropie de caracteristicile impozitelor. Ei au abandonat „teama” specifica finantelor clasice, care aveau tendinta de a restrange imprumuturile; se estimeaza astfel recurgerea la imprumut la fel de normala ca si alte procedee de incasare [1 Tatiana Mosteanu, Buget si trezorerie publica, Ed. Du Style, Bucuresti, 2000, p. 146.].

Împrumuturile de stat sunt resurse financiare publice extraordinare, iar impozitele sunt resurse ordinare. Împrumuturile se contracteaza in mod limitat, datorita faptului ca ele determina cheltuieli din partea statului si colectivitatilor locale, cheltuieli care cuprind dobanzile si alte avantaje acordate creditorilor publici, precum si alte cheltuieli care sunt legate de gestionarea datoriei publice.

Împrumuturile interne de stat angajate in nume propriu prin Ministerul Finantelor, sunt contractate pe piata financiara interna, pe diferite termene pentru a asigura resursele banesti necesare in vederea finantarii si/sau refinantarii deficitelor bugetare si a datoriei publice interne constituite in baza unor legi speciale. De asemenea, aceste imprumuturi mai sunt contractate si pentru finantarea unor obiective de investitii de interes national, aprobate in conditiile legii si mentinerea unui sold corespunzator in contul general al trezoreriei statului. Procurarea resurselor banesti necesare in vederea convertirii in datorie publica interna a garantiilor pentru imprumuturi interne executate, pentru suma neacoperita din fondul de risc si din prevederile bugetului de stat cu aceasta distinctie, reprezinta un ultim obiectiv.

Pentru primele doua destinatii amintite anterior Ministerul Finantelor are posibilitatea de a contracta imprumuturi din disponibilitatile existente in contul general al trezoreriei statului, in special din contravaloarea in lei a imprumuturilor interne pastrate in contul general al trezoreriei statului. Acelasi lucru este valabil si pentru ultima destinatie. Pentru mentinerea unui sold corespunzator in contul general al trezoreriei statului, Ministerul Finantelor poate angaja imprumuturi de la Banca Nationala a Romaniei, in conditiile stabilite prin Legea nr. 101/1998 privind statutul Bancii Nationale.

Împrumuturile publice sunt contractate pentru a acoperi deficitul bugetar, atunci cand acesta s-a aprobat de catre Parlament, fiind justificat de nivelul cheltuielilor publice totale, care depaseste nivelul resurselor ordinare.

Clasificarea imprumuturilor de stat se face dupa mai multe criterii. Astfel, in functie de termen se disting trei categorii de imprumuturi.

Împrumuturile pe termen scurt (pana la un an) se folosesc ca resurse de trezorerie, cu scopul de a asigura echilibrul in executie a bugetului public. Cele pe termen mediu (2 - 3 pana la 5 ani) si lung (peste 5 ani) urmaresc atragerea de resurse suficiente pentru acoperirea deficitelor bugetare.

Un alt criteriu de clasificare este locul de plasare (contractare), in functie de care imprumuturile se impart in interne (de pe piata interna a capitalului de imprumut) si externe (de pe piata externa a capitalului de imprumut).

Potrivit art. 2 din Legea nr. 81/1999 privind datoria publica, Guvernul este autorizat sa contracteze imprumuturi de stat interne si externe numai prin Ministerul Finantelor in scopul finantarii deficitului bugetului de stat; refinantarii datoriei publice; sustinerii balantei de plati si consolidarii rezervei valutare a statului. Se mai urmareste finantarea proiectelor de investitii pentru dezvoltarea sectoarelor prioritare ale economiei; a dezvoltarii intreprinderilor mici si mijlocii cu capital majoritar romanesc si a achizitionarii de bunuri si servicii, inclusiv importul de materii prime si resurse energetice. Alte scopuri pentru care sunt angajate imprumuturile interne si externe de stat sunt: indeplinirea obligatiilor legate de garantiile de stat pentru imprumuturi; amortizarea si achitarea imprumuturilor guvernamentale si rascumpararea datoriei neachitate, incluzand capitalul, dobanda si alte costuri; finantarea necesitatilor pe termen scurt ale bugetului de stat si a cheltuielilor legate de lichidarea consecintelor dezastrelor naturale si ale altor calamitati; mentinerea in permanenta a unui sold corespunzator in contul general al trezoreriei statului, stabilit de Ministerul Finantelor si alte necesitati aprobate prin legi speciale.

Un ultim criteriu este pozitia statului fata de creditori. În functie de acesta se disting imprumuturi contractate direct de catre stat si imprumuturi garantate de stat. Acestea din urma sunt contractate de catre agentii economici sau alte entitati de drept.

Împrumuturile de stat ocupa locul principal in cadrul imprumutului public si sunt contractate de la cetatenii autohtoni, agenti economici autohtoni sau straini, precum si de la alte state ori de la organizatii financiare si bancare internationale (F.M.I., Banca Mondiala etc.).

SECTIUNEA a II-a: TR?S?TURI ALE ÎMPRUMUTULUI

O prima trasatura a imprumutului este caracterul voluntar si contractual. Între impozite si imprumuturi exista o deosebire esentiala, si anume, faptul ca in timp ce impozitul este decis de catre un act unilateral al statului, imprumutul este un contract. Rezulta de aici ca imprumutul se bazeaza pe acordul subscriptorului, nimeni nefiind obligat sa subscrie la imprumut.

Dar, subscriptorul poate numai sa accepte sau sa refuze subscrierea la imprumut. El nu poate discuta cu statul pentru a obtine conditii mai avantajoase, ci trebuie sa accepte conditiile generale stabilite pentru toti creditorii. Statul este singurul care fixeaza, unilateral, conditiile de imprumut: dobanda, forma de emisiune, datele de rambursare etc. Acest aspect deosebeste imprumutul public de contractul unui imprumut privat, in care clauzele sunt stabilite de comun acord intre parti.

Particularitatea imprumutului public consta in natura de contract de drept public.

O exceptie de la caracterul contractual o reprezinta subscrierea fortata care poate imbraca forma impozitelor extraordinare si a imprumuturilor semifortate. Statul apeleaza la aceasta numai in imprejurari exceptionale, cum ar fi aceea in care independenta nationala, integritatea teritoriala a statului ar fi incalcate sau grav amenintate.

Spre deosebire de impozit, care constituie o prelevare, la dispozitia statului definitiva si nerambursabila, imprumutul are caracter rambursabil.

Creditorii publici nu isi pierd banii imprumutati, acestia fiind plasati pentru contrapartida pe care statul o asigura. Astfel, statul ramburseaza banii de imprumut (cu exceptia imprumuturilor perpetue) plus dobanzile, ca pret platit de stat pentru imprumutul primit.

În cazul in care moneda se erodeaza datorita inflatiei si statul restituie imprumutul si plateste dobanda in moneda devalorizata, putem vorbi de o disparitie a contrapartidei. Acest fapt este, insa, foarte rar intalnit. Mai des intalnita este reducerea contrapartidei, care poate fi: voluntara si fortata, prin intermediul conversiunii. Adica, statul preschimba inscrisurile unui imprumut vechi cu o dobanda ridicata cu inscrisurile unui imprumut nou cu o dobanda mai redusa.

O alta trasatura a imprumutului public este influenta asupra generatiilor viitoare. Aceasta a fost abordata in mod diferit de catre finantele clasice si de catre finantele moderne. Astfel, in timp ce clasicii considerau imprumuturile ca fiind „impozite amanate pentru generatiile viitoare”, modernii cred ca imprumuturile determina cheltuieli ce sunt suportate de generatia prezenta.

Spre deosebire de clasici, care urmaresc creditorul luat individual, modernii trateaza creditorul ca fiind ansamblul cetatenilor. Creditorul individual face plasamentul, iar cetatenii in ansamblu suporta cheltuielile de imprumut.

În ceea ce priveste influenta asupra generatiilor, s-a afirmat faptul ca in timp ce generatiile prezente suporta cheltuielile pentru imprumut, pentru generatiile viitoare nu exista nici o sarcina propriu-zisa, intrucat plusului de cheltuieli generate de imprumuturi contractate in trecut ii va corespunde un plus de venituri: dobanzi si restituiri de imprumuturi, ce va reveni creditorului statului.

Influenta imprumuturilor asupra capitalului reprezinta o ultima trasatura a acestora. În legatura cu aceasta problema este important sa subliniem faptul ca un imprumut public, care permite reducerea sumelor pe care creditorii le-ar fi destinat consumului si dirijarea lor catre o reinnoire si dezvoltare a dotarii natiunii, conserva si intareste capitalul.

SECTIUNEA a III-a: NECESITATEA ÎMPRUMUTULUI DE STAT

În general, datoria publica a unei tari poate avea una sau mai multe cauze, printre care: razboaiele (necesitatea finantarii acestora peste veniturile fiscale), lucrarile publice, investitiile sociale, nationalizarea unei parti a sectorului privat, deficitele bugetare, crize ale balantei de plati etc.

Statul recurge la imprumuturi fie din necesitati de trezorerie, fie din necesitati de echilibru bugetar. În prima situatie, veniturile bugetare ordinare ce urmeaza sa se realizeze in anul respectiv acopera integral cheltuielile bugetare. Exista posibilitatea ca bugetul de stat sa fie echilibrat pe intregul an, dar pe parcursul acestuia, si in special in primele luni ale anului, poate sa nu existe o concordanta deplina intre termenele la care se incaseaza veniturile si cele la care se efectueaza cheltuielile. În consecinta, in anumite perioade platile se efectueaza inaintea incasarilor, ceea ce provoaca un gol de casa, adica resursele sunt insuficiente, in timp ce in alte perioade se inregistreaza un plus de resurse.

Daca unele institutii publice nu dispun de resurse suficiente pentru a acoperi golul de casa al bugetului, atunci vor solicita imprumuturi pe termen scurt de la alti detinatori de resurse banesti de pe piata. Ca o ultima solutie se poate apela la banca centrala a tarii, sub forma unui avans in contul veniturilor bugetare viitoare. Dar, in timp ce imprumuturile de la diversii detinatori publici sau privati nu maresc masa semnelor banesti aflate in circulatie, imprumuturile de la banca centrala reprezinta o emisiune de bani fara acoperire materiala.

În concluzie putem afirma ca imprumuturile din necesitati de trezorerie au consecinte nefaste asupra circulatiei banesti atunci cand acestea vizeaza sume importante si nu se ramburseaza la termenele prevazute.

Statul recurge la imprumuturi si din necesitati de echilibru bugetar. Pentru finantarea deficitului bugetar statul se imprumuta pe piata interna sau in strainatate. Avand in vedere faptul ca deficitul bugetar poate atinge dimensiuni mari, iar creditul public este limitat, statul apeleaza si la resursele bancii centrale.

Pentru imprumuturile contractate pe piata interna, inclusiv la banca centrala, pe termen scurt, se emit bonuri de tezaur. În unele tari emisiunea de bonuri de tezaur este limitata prin lege, in timp ce in alte tari aceasta este nelimitata. Astfel, emisiunea de bonuri de tezaur din instrument de trezorerie (de acoperire a golurilor temporare de casa) se transforma in mijloc de echilibrare a bugetului de stat (de acoperire a deficitului bugetar).

Împrumuturile de la banca centrala au, cel putin teoretic, caracter rambursabil. Ele se vor restitui fie din excedentul bugetar, atunci cand acesta exista, fie din imprumuturile efectuate de stat la diverse persoane fizice sau juridice (altele decat banca centrala). Însa, de cele mai multe ori, rambursarea acestor imprumuturi are un caracter formal, in sensul ca statul stinge imprumuturile sale vechi pe seama unor imprumuturi noi contractate la aceeasi institutie.

Împrumuturile de stat pentru acoperirea deficitelor bugetare sunt contractate, de regula, pe termene mijlocii si lungi.

Oferta anului

Reducere 2020