Despre lucrare

Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.

Cuprins

CUPRINS
1. INTRODUCERE iN ISTORIA EVULUI
MEDIU 3
1. Ce este evul mediu? Istoria ideii de ev mediu
2. Terminologie
3. Periodizare
2. MIGRATII SI INVAZII. INSTALAREA PRIMILOR BARBARI 11
1. Delimitari terminologice. Migratie- invazie- infiltratie
2. Originile migratiilor
3. Clasificarea barbarilor si a invaziilor
4. Succesiunea evenimentelor
3. REGATELE BARBARE 20
1. Introducere
2. Regatul franc
3. Regatul ostrogot
4. Regatul vizigot
5. Regatul vandal
6. Regatul longobard
7. Regatele anglo-saxone
4. CIVILIZATIA MATERIALA iN REGATELE
BARBARE 34
1. Demografie. Organizare
2. Fuziunea intre barbari si romani
3. Rolul bisericii si extinderea crestinismului
4. Viata intelectuala si artistica
5. IMPERIUL CAROLINGIAN 42
1. Spre o noua dinastie: Carolingienii
2. Carol cel Mare- rege al francilor
3. Carol cel Mare- imparat
4. Organizarea imperiului carolingian
5. Urmasii lui Carol cel Mare
BIBLIOGRAFIE 61
1

EXTRAS DIN DOCUMENT

?

1. INTRODUCERE ÎN ISTORIA EVULUI MEDIU

1. Ce este evul mediu? Istoria ideii de ev mediu

Evul mediu reprezinta o perioada istorica distincta, in istoria umanitatii, dar controversata sub multiple aspecte.

Istoria conceptului de ev mediu, a semnificatiei conferite termenului de-a lungul timpului poate fi interesanta fiindca surprinde schimbarea perspectivei din care oamenii au judecat trecutul. Cei care au trait in evul mediu n-au avut constiinta faptului ca apartin unei epoci total diferite de cea pe care au lasat-o in urma, antichitatea, lumea romana. Si ulterior, schemele in care istoriografia medievala a incadrat succesiunea evenimentelor au eliminat orice diferenta intre trecutul antic si prezentul medieval.

Caracteristic pentru evul mediu a ramas efortul de a se lega de trecut: asa se explica cum un eveniment realmente nou- ca nasterea Imperiului carolingian -in anul 800- la peste trei secole de la rasturnarea lui Romulus Augustulus, i-a facut pe cronicari sa lege imperiul lui Carol de acela prabusit in anul 476, in paralel cu inventarea unui sistem complex de translatie a puterii imperiale din Occident in Orient, iar acum din Orient iarasi in Occident ( translatio Imperii). S-a adaugat si tendinta de a considera intotdeauna intoarcerea unui suveran pentru incoronare la Roma ca o restauratio sau renovatio a Imperiului.

Abia din secolele XIV-XV umanistii au inceput sa priveasca altfel succesiunea epocilor: nu ca o continuitate intre antichitate si evul mediu, ci ca o distinctie. Astfel, conceptul de ev mediu a fost expresia umanismului italian, ca antiteza la idealul renascentist. Între secoleleXIV-XV scriitorii italieni au considerat ca traiesc o epoca de radicala transformare a culturii, caracterizata prin recuperarea literaturii si spiritului antichitatii. Si artistii Renasterii au considerat ca trebuie sa recupereze valorile estetice si morale ale artei antice. Rezumand, se poate spune ca literatii si artistii Renasterii au schitat un itinerariu al civilizatiei care se impartea in trei faze : 1.antichitatea clasica, in care valorile umane si culturale au atins cel mai inalt grad de evolutie; 2.epoca de barbarie si decadenta ce a urmat prabusirii Imperiului roman. Aceasta epoca intermediara este cea care a devenit pentru noi evul mediu; 3. epoca umanismului , contemporana lor, in care au renascut idealurile antichitatii.

Spre deosebire de artisti si literati, istoricii, politicienii, ganditorii din Renastere, au judecat mersul istoriei universale mult mai nuantat. Istorici ca LEONARDO BRUNI (1370-1444) sau FLAVIO BIONDO( 1392-1463) au considerat ca intr-o epoca succesiva antichitatii s-au format institutii caracteristice si vremurilor in care ei traiau: orasul, biserica, organizarea municipala etc. Totusi, gandirea lor se inscrie in tipare umaniste fiindca, pe de o parte apreciau noutatea epocii lor ( costume, guvernare, arta), iar pe de alta parte condamnau evenimentele prin care s-a ajuns aici .

O conceptie mai matura a formulat NICCOLO MACHIAVELLI (1469-1527) care pentru a explica istoria Italiei din epoca sa a facut referiri la constituirea principatelor regionale si la puterea politica a papalitatii in secolele precedente. A privit istoria Italiei ca o dezvoltare continua, de la invaziile barbare la secolul al XV-lea.

Ideea de ev mediu s-a conturat astfel in gandirea umanistilor italieni. O prima denumire specifica epocii de mijloc a aparut in anul 1469 in lucrarea episcopului umanist GIOVANNI ANDREA BUSSI (1414?- 1475). Referindu-se la un alt umanist celebru- la Niccolo Cusano- a laudat cunostintele sale de istorie latina, atat antice cat si din “media tempestas”( din epoca de mijloc ). Doar ca in latina lui Bussi “medio” putea avea o dubla acceptiune: 1.intermediar; 2. mai putin antic. Ulterior, in alte scrieri notiunea de ev mediu apare in diverse forme, ca “media antiquitas”, “media aetas”, “media tempora”, “ medium aevum” etc. Însa sensul ramane acelasi ca la Bussi : intermediar; tardiv; mai recent fata de epoca clasica.

Reflectii mai mature despre evul mediu, dupa ce istoriografia a parcurs experienta polemicilor religioase dintre protestanti si catolici din secolul al XVI-lea, s-au formulat in secolul al XVII-lea. Monarhiile absolutiste din Europa au incurajat istoriografia, eruditia colectiva, cu scopul de a se idealiza institutia monarhica, propriile natiuni. Documentarea a facut progrese, interesul pentru documente fiind asociat cu cel pentru latina medievala.

O mare parte a eruditiei secolului al XVII-lea s-a concentrat asupra istoriei ecleziastice. Prin iezuitii condusi de JEAN BOLLANDUS (1596-1665), prin benedictinii maurini condusi de JEAN MABILLON (1632-1707) se perfectioneaza metoda critico-filologica. Totodata, acesti istorici ai bisericii privesc istoria ecleziastica ca o dezvoltare neintrerupta din antichitate pana in prezent. Ei au evidentiat diferite manifestari ale religiozitatii crestine in evul mediu. Astfel, au contribuit pozitiv la conturarea imaginii acestei epoci. Împartirea istoriei universale in epoci a fost consacrata in mediul academic de catre CHRISTOFOR KELLER (lat. Cellarius), profesor la Universitatea din Halle, care a vorbit in manualele sale despre o Historia antiqua (1685), o Historia medii aevi (1688) si o Historia nova (1696). Lucrarea din 1688, scrisa in latina, era o istorie a evului mediu, de la Constantin cel Mare pana la cucerirea Constantinopolului.Fiind o lucrare cu scop didactic a avut o mare influenta in difuzarea acestei periodizari a istoriei. De apreciat este faptul ca manualul a oferit o perspectiva larga asupra evului mediu, de la evenimente politice, militare, la cele religioase, la reinnoirea culturii. Totusi predomina evaluarea negativa a evului mediu

În secolul al XVIII-lea, evul mediu a devenit obiect de cercetare, incercandu-se o evaluare a caracteristicilor civilizatiei sale comparativ cu cea moderna. De remarcat rolul special al lui MURATORI (1672-1750), celebrul bibliotecar al bibliotecii Ambrosiana din Milano, care poate fi considerat initiatorul cercetarii sistematice a evului mediu italian. El a studiat institutiile, costumele, cultura, religia in evul mediu, pe baza cronicilor, a diplomelor, a legilor etc. Cu toate acestea Muratori nu a admirat exagerat aceasta epoca, dar nici nu a condamnat-o cu premeditare. A considerat evul mediu nu ca pe o epoca uniforma, cu neimpliniri, dar si cu progrese notabile dupa anul 1000 si mai ales din secolul al XIII-lea.

În secolul al XVIII-lea consideratiile asupra evului mediu n-au cuprins doar mediul academic. Filosofii au facut suficiente critici la adresa sa, astfel incat era vazut ca o epoca negativa, a fanatismului si superstitiilor, a inegalitatii si privilegiului nasterii si al sangelui.

Abia romantismul, in polemica directa cu ra tionalismul iluminist si cu organizarea europeana napoleoniana, a inceput reevaluarea epocii medievale. Romanticii au abandonat condamnarea ei, incercand o comprehensiune a ei. Dar ambianta in care se faceau aceste noi consideratii era una dominata de Restauratie si de confruntarile dintre partizanii Vechilui Regim si mostenitorii traditiilor liberale ale Revolutiei franceze. Într-o epoca ce se impletea cu infiriparea nationalismului s-au plasat in evul mediu originile natiunilor. În evul mediu, romanticii au gasit originile sentimentului national, ale marilor idealuri ale crestinismului.

Cel mai mare istoric romantic francez, JULES MICHELET, considera in Introducere la istoria universala (1831), ca evul mediu este o epoca simpla si pitoreasca. În schimb, in primele volume din Istoria Frantei ( 1833-1844 ) a considerat evul mediu ca epoca de formare si afirmare a natiunii franceze, figura Ioanei d`Arc fiind evocata in pagini memorabile.

Pozitivismul a pornit spre cunoasterea evului mediu dinspre achizitionarea si critica de noi documente. În Germania, istoriografia universitara a accentuat orientarea erudita, facand reconstituiri minutioase in domeniul istoriei politico-diplomatice. Si istoria dreptului a facut progrese, istoricii germani studiind institutiile principale, ca si principalele sisteme economice ale evului mediu. Curentului pozitivist i-a fost proprie si o alta orientare, asa numita Kulturgeschichte- o istorie a culturii in sensul unei reconstituiri a unitatii organice a diferitelor manifestari ale vietii unui popor, de la literatura la activitatea politica, organixarea economica, expresia artistica, religie. Aceasta s-a reflectat cel mai bine in opera lui JACOB BURCKARDT (1818-1897) care a oferit o analiza speciala pentru Renasterea italiana. Modelul sau a deschis drum unor reflectii similare si pentru alte epoci, pentru evul mediu de exemplu. Acelasi Burckardt a fost autorul unor studii importante despre epoca medievala, in care s-a oprit la cateva elemente ale structurii culturale: educatia crestina, organizarea ecleziastica, colaborarea dintre imperiu si biserica.

Si istoriografia franceza a traversat o orientare pozitivista, indeosebi dupa aparitia in anul 1876 a revistei conduse de GABRIEL MONOD- Revue Historique. Ea a imprimat o metoda precisa de reconstituire a evenimentelor- asa cum rezulta ele din izvoare scrise. Pentru istoria evului mediu, francezul FUSTEL DE COULANGES (1830-1889) a lasat o originala contributie. Studiind institutiile antice si medievale, a considerat ca acestea sunt expresia nevoilor societatii. Invaziile –credea Coulanges- nu au insemnat inceputul unei noi epoci fiindca regimul proprietatii funciare nu s-a schimbat. Istoricul credea ca institutiile se schimba lent si numai in acord cu nevoile profunde ale societatii.

Preluand aceste concluzii, istoricul belgian HENRI PIRENNE (1862-1935) le-a utilizat in cartea sa despre geneza oraselor medievale. Nici el nu considera ca invaziile germanice au provocat o ruptura in istoria Europei. Pentru Pirenne o atare cezura separa in schimb epoca merovingiana de cea carolingiana, datorita expansiunii islamice in Mediterana, ce ar fi pus capat legaturilor comerciale traditionale dintre partea orientala si cea occidentala a fostului imperiu roman. Aceasta faimoasa “teza Pirenne” a reprezentat o noua interpretare a trecerii de la antichitate la evul mediu si a fost reluata de autor in cartea Mahomed si Carol cel Mare (1937).

Istoriografia secolului XX este marcata de revolutionarea discursului istoric, in mare parte datorita “scolii istorice” formate in jurul revistei franceze Annales(1929). Anterior aparitiei ei o noua perspeciva asupra evului mediu fusese oferita de istoricul olandez JOHAN HUIZINGA (1872-1945), cu lucrarea sa Amurgul evului mediu (1919). El a descris civilizatia medievala tarzie in Flandra si in nordul Frantei ca expresie a unei stari de spirit, unitara si constanta, indicata prin metafora din titlu. Unul din fondatorii revistei Annales, Marc Bloch, a studiat in cartea Regii taumaturgi (1924) caracterul sacru atribuit in evul mediu regilor Frantei si Angliei, dar nu in sensul unei mistici a puterii cum propusese anterior istoriografia germana, ci ca expresie a mentalitatii colective. Ulterior, in cele doua volume din Societatea feudala (1939-1940) a sistematizat cateva studii anterioare. A oferit astfel o imagine globala a societatii franceze din secolele IX-XIII, vazuta in special din perspectiva legaturilor de dependenta si a solidaritatii dintre oameni.

Exemplul lui Bloch a avut un mare ecou intre istorici si a demonstrat multiplele posibilitati de reinnoire a discursului istoric. Alti istorici ai veacului XX vor acoperi o vasta arie de cercetare, cu subiecte care apartin istoriei politice (F.Rapp, P.Riché, J.Le Goff ), istoriei institutionale ( B.Guenée, J.Paul ), istoriei sociale, istoriei culturii, istoriei religioase (A.Vauchez, G.Duby, J.Delumeau, Ph. Ariès).

Cercetarile asupra evului mediu nu s-au incheiat. Oricum l-am privi ,acesta ramane un segment al istoriei universale, iar din punct de vedere european- un leagan al civilizatiei europene, prin componentele sale unitare. Dovada faptul ca o carte importanta semnata de J.Le Goff- Evul mediu- are ca subtitlu La originile identitatii europene. A studia evul mediu inseamna totodata a intelege ce reprezentam noi, europenii, in istoria universala.

2.Terminologie

Pe baza progreselor inregistrate de cercetarile asupra evului mediu, nimeni azi nu il mai poate asimila cu o perioada intunecata si nici cu o simpla epoca de tranzitie, ci cu una careia i se asociaza rostul de varsta fundamentala, prin difuzarea crestinatatii in Occident si prin cultura clasica mostenita (Leopold Genicot).

Avem asadar un prim termen- Evul mediu- pentru a califica perioada pe care o studiem. O epoca in care lumea europeana se deschide spre est ( stepele asiatice) si spre sud , unde la mijlocul primului mileniu au inflorit doua noi civilizatii: bizantina si islamica (Michel Balard).

Totodata, operam si cu alte notiuni ce apartin aceluiasi camp semantic: feudalitate- societate feudala- feudal. Ele deriva de la feud, in evul mediu un termen juridic, ce indica o proprietate funciara conditionata, pe care un vasal o detinea de la un senior. În timp notiunea va indica structura sociala si regimul politic al evului mediu, asa cum rezulta din cunoscuta lucrare a lui Marc Bloch- Societatea feudala.

Indiferent de acceptiunea pe care o conferim evului mediu /epoca medievala sau societate feudala/ trebuie sa avem in vedere aria de cuprindere a acestuia. În istoriografia contemporana opiniile sunt diferite :J.Calmette considera ca acesta cuprinde Occidentul crestin al Europei si tarile din Orient intemeiate in vremea cruciadelor ; F.L.Ganshof credea ca prin societatea feudala se intelege Europa occidentala dintre secolele X-XIII, adica statele nascute prin dezmembrarea Imperiului carolingian (Franta, principatele germane, principatele italiene ) si cele infuentate de noile realitati comerciale ( Anglia, Spania, statele latine din Orient); J.Heers, mai eliberat de viziunea occidento-centrica, pe urmele lui H.Pirenne, delimiteaza in evul mediu trei lumi distincte :lumea crestina occidentala si slava/ lumea bizantina/ lumea musulmana.

Cu siguranta insa ca Europa occidentala nu poate fi inteleasa daca nu cunoastem chiar rudimentar, istoria Europei centro-orientale, istoria Bizantului si a lumii arabe.

3 Periodizare

Este posibila oare o impartire exacta a istoriei in epoci? Daca o facem trebuie sa avem in vedere faptul ca “ scheletul “ cronologic este supus unor permanente reinnoiri si reevaluari. Totodata, atunci cand apelam la diferite date si evenimente, ca “ pietre de hotar”, trebuie sa nu uitam ca acestea au valoare doar conventionala si nu exacta.

A intocmi o periodizare presupune a formula proprii judecati istorice si a identifica trasaturi durabile, esentiale. Periodizarea presupune atat evidentierea trasaturilor generale cat si a ritmului transformarilor pentru a se ajunge la perceperea unor permanente structurale.

Nu exista o reteta universala pentru a intocmi o periodizare istorica, cu atat mai mult cu cat apar inerente dificultati deoarece ritmul diverselor transformari nu coincide.

Trecerea de la o epoca la alta, cu modificarea structurilor economice, politice, sociale si mentale pe care le presupune, nu se face brusc, intr-un an anume, la o data exacta, fiindca ea este rezultatul final al unor schimbari majore ce acopera o perioada mai lunga de timp, de cateva decenii. De aceea nu este posibil sa indicam o data anume de inceput si o alta pentru sfarsitul evului mediu. Mai corect spus, inceputul evului mediu se intinde pe o perioada de cateva decenii, intre sfarsitul secolului al IV-secolul V, cand au avut loc transformari esentiale: institutionalizarea crestinismului si organizarea bisericii oficiale; invaziile barbare si constituirea unei societati mixte romano-barbare; sfarsitul sistemului economic imperial caracterizat prin controlul productiei din partea statului. Anul 476 pe care il asociem de obicei cu sfarsitul antichitatii n-ar trebui sa-l percepem in sens exact, strict, definitiv. Depunerea imparatului-copil nu a provocat transformari traumatice in situatia politica, in organizarea institutionala sau in viata economica si sociala, dupa cum evenimentul nici n-a fost vazut de contemporani ca o cezura istorica. Pentru acestia, momente cu adevarat memorabile au fost separarea efectiva intre cele doua parti ale Imperiului(395), pe care au constientizat-o la inceputul secolului V si asediul Romei de catre vandali in anul 452.

Si sfarsitul evului mediu prinde consistenta din cateva trasaturi definitorii: criza demografica de la inceputul secolului al XIV-lea a provocat un dezechilibru socio-economic, a afectat conditiile de viata si activitatile din cea mai mare parte a Europei , a fost insotita de pierderea prestigiului unor institutii ( Imperiul, papalitatea, cavalerii) si de difuzarea noilor aspiratii religioase.

Sfarsitul evului mediu (sec.XIV-XV) s-a suprapus peste inceputul epocii moderne, dovada difuzarea ideilor umaniste, revolutia atlantica, principiul echilibrului european in relatiile internationale, intensificarea comertului baltic etc. Totusi, se pare ca transformarile au fost mai putin radicale ca la inceputul evului mediu. Multe aspecte economice, politice se regasesc si in evul mediu si in epoca moderna (de exemplu- institutia regalitatii, sistemul economic bazat pe echilibrul intre activitatea agrara, capitalismul comercial si productia manufacturiera etc.).

Asadar, evul mediu ca perioada distincta- se individualizeaza nu intre doua cezuri epocale, ci prin anumite componente structurale ( economice, politice, mentale, culturale) care-i confera identitate si unitate, intre secolele V-XV. Dar este vorba si de o unitate in diversitate, cu subdiviziuni posibile, intrevazute deja de istoricii secolului al XIX-lea: evul mediu timpuriu, evul mediu dezvoltat (sau clasic), sfarsitul evului mediu( sau amurgul evului mediu). Frontierele intre cele trei subdiviziuni sunt plasate diferit de istoricii contemporani. Astfel, pentru J.Le Goff evul mediu timpuriu se incheie in 1054, pentru Michel Balard- la sfarsitul secolului al X-lea, pentru David Nicholas- in jurul anului 920. Evul mediu dezvoltat dureaza pana prin 1270 considera J.Le Goff si David Nicholas sau pana la sfarsitul secolului al XIII-lea, conform lui Michel Balard.

Oricum, dincolo de aceste diferente de periodizare, cert este ca cei aproximativ 1000 de ani n-au cunoscut doar un curs ascendent al transformarilor, ca nuante exista atat pe verticala- intre diferite secole- cat si pe orizontala, intre diferite spatii geografice. Rezumand, se poate spune ca studiind evul mediu ne intereseaza evolutia istorica in ansamblul ei, cu mersul evenimentelor, dar si cu structurile sociale, institutionale, cu viata materiala, artistica, mentalitatile etc. Astazi, istoria evului mediu ne apare ca un intreg univers, in care evenimentialul reprezinta “scheletul” reconstituirii structurilor de civilizatie ( ca o istorie totala, cum afirma J.Le Goff in Pentru un alt ev mediu ).