Cuprins

Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.

Extras din document

Alte date

?

Introducere

„În pofida cercetarilor neobosite si a celor mai mari eforturi analitice ale cercetatorilor care au studiat comunicarea in ultima jumatate de secol, nu suntem siguri ce inseamna aceasta schimbare, cum ne influenteaza ea din punct de vedere individual sau colectiv, sau cum va modela ea viitorul nostru. Cu alte cuvinte, implicatiile, influentele si consecintele dezvoltarii impenuoase a mass-media sunt, pana in prezent, incomplet intelese. Totusi, in prezent este clar ca mass-media influenteaza publicul si intreaga societate” [1 Melvin L. DeFleur, Sanda Ball-Rokeach, Teorii ale comunicarii de masa, traducerea in limba romana de Ducu si Catalina Harabagiu, Editia Polirom, Iasi, 1999, p.17].

Aceasta concluzie a specialistilor in domeniul cercetarii fenomenului comunicational este un semn si o constatare a unei neputinte reale din partea oamenilor de stiinta in abordarea acestei probleme. Urmand criteriile gandirii stiintifice, cercetatorii mass-media s-au limitat sa-i canalizeze atentia asupra formelor si mijloacelor de difuzare si mai putin asupra continutului ca scop ultim, asupra tehnologiilor, in detrimentul omului creator al acestor tehnologii.

Pe de alta parte sondajele din ultimii zece ani indica o neincredere din ce in ce mai mare a publicului in mijloacele de comunicare. Acest fenomen se datoreaza nu numai unei situatii obiective in spatiul mass-media (calomnii, minciuni, coruptia si interesele financiare), dar si mediatizarii insuficiente a fenomenului comunicarii de masa; functiile, obiectivele, structura, mijloacele si in general problemele esentiale si de rutina cu care se confrunta mass-media contemporana in viata ei profesionala de zi cu zi. Cu alte cuvinte tendinta mass-media este de a discuta, in general, despre altii si mai putin despre realizarile si neajunsurile proprii.

În fata acestor provocari, cercetarea comunicarii are nevoie de o noua viziune de abordare, o viziune holistica, integrala, bazata pe spiritualitatea crestina milenara o spiritualitate a comunicarii si comuniunii existentiale, legata de comuniunea tainica a Sfintei Treimi. În viziunea crestina, comunicarea este un dat ontologic al existentei. Chiar existenta in sine este o comunicare care tinde spre comuniune, iar prototipul relatiei interumane este insusi Dumnezeu, Care este in esenta Sa o comuniune de trei Persoane. „Taina comuniunii absolute a Prea Sfintei Treimi a fost descoperita lumii in mod deplin prin Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu intrupat. De aceea numai prin El avem acces la o viata umana reala, adica la o viata in comuniune, deoarece prin El am primit Duhul lui Dumnezeu, care este Duhul comuniunii. (…) Aceasta comuniune sau aceasta viata in comuniune se realizeaza in Biserica, trupul tainic a lui Hristos si templu al Duhului Sfant” [2 Pr. Conf. Dr. Gheorghe Popa, Comuniune si innoire spirituala in contextul secularizarii lumii moderne, , Editura Trinitas, Iasi, 2000, p.9].

„Societatea omeneasca trece in prezent printr-o grava criza morala si spirituala. Pretutindeni se intalnesc nelinistea, razboiul, ura, dezintegrarea vietii familiale, coruptia tineretului. Toate aceste sunt un produs al vietii fara de Dumnezeu, toate sunt cauzate de absenta „credintei care este lucratoare prin iubire” (Gal. 5, 6). Aceasta boala spirituala a veacului nu poate fi vindecata prin masuri politice, economice sau culturale, ci numai prin cuvantarea de Dumnezeu si trairea acesteia. (…) Niciodata n-a fost atata nevoie de cuvantul lui Dumnezeu, de teologie ca in ceasul de fata, dupa ce am parcurs atatea decenii pustia comunismului ateu, iar astazi turma cuvantatoare a Bisericii strabune este bantuita de magi si yoghini, de vrajitori si astrologi, de prezicatori si ghicitori prin care diavolul reuseste sa inghita multe suflete in abisul infernului. Vidul spiritual a lumii secularizate, in care traim astazi, nu poate fin umplut cu surogate paranormale, care submineaza echilibrul si sanatatea omului, ci cu invatatura sanatoasa, cu dreptarul adevarului oferit de teologie” [3 Prea Sfintitul Ireneu Pop-Bistriteanul, Teologia si spiritualitatea umanitatii crestine, in Studii Teologice, Seria a II-a, anul L, nr. 3-4, 1998, p.7-8].

Problema comuniunii in contextul lumii secularizate a fost si va ramane in centrul preocuparilor teologilor ortodocsi. Fiind intrebat: „Cum intelegeti viata in comuniune a omului modern care are la indemana comunicatia si lumea informatiei?”, parintele Dumitru Staniloae a raspuns: „Poti fi extrem de singur, chiar inconjurat de toata lumea, daca nu esti capabil sa fii intr-o relatie personala, daca nu poti simti caldura sufleteasca a celuilalt. Adevarata comuniune este o realitate concreta: sa ai cealalta persoana aproape langa tine, sa o auzi vorbind, sa aiba cine sa te asculte. Cu privire la aceasta, romanescul „cuvant” este unic si foarte semnificativ. El vine de la latinescul conventum, care inseamna a fi in comuniune, a fi impreuna cu cineva. Este mai mult decat un cuvant. Este o actiune. Este o marturie a unuia catre celalalt, este de asemenea o promisiune si o garantie ca cei in dialog se asculta unul pe celalalt” [4 Acad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Persoana si Individul – doua entitati diferite, in Studii Teologice, Seria a II-a, anul XLV, nr. 5-6, p.46].

Din profunzimea spiritualitatii crestine reflectata in operele teologilor, ale caror citate le-am folosit mai sus, putem deduce un adevar fundamental pentru tema pe care o vom aborda in aceasta lucrare, si anume: comunicarea interumana sau comunicarea de masa indiferent de mijlocele folosite trebuie sa aiba ca sursa si ca scop comuniunea. [5 Pr. Nicolae Dascalu, Comunicare pentru Comuniune, Editura Trinitas, Iasi, 2000, p.11] „Fara Hristos, in ciuda oricarui progres cultural, tehnic sau economic, sperantele omenirii se destrama ca niste panze de paianjen fiindca setea de absolut ramane nesatisfacuta” [6 Prea Sfintitul Irinel Pop-Bistriteanul , op.cit., p.9]. De aceea, dupa convingerea unui alt teolog insemnat „… comuniunea sacramentala cu Hristos in Duhul Sfant, ce se realizeaza in Biserica, reprezinta o cale reala de depasire atat a individualismului, promovat de ideologiile liberale, cat si de a colectivismului, promovat de cele sociale si, de asemenea, de evitare a oricarei forme de dictatura care dispretuieste persoanele. În unitatea–comuniune a spatiului eclesial fiecare persoana umana are o valoare vesnica si ca atare este pretuita si respectata in identitatea ei ireductibila” [7 Pr. Conf. Dr. Gheorge Popa, op.cit., p.10].

Capitolul II: Comunicarea si mass-media

„Comunicarea umana este esenta legaturilor interumane exprimata prin capacitatea de a descifra, permanent, sensul contactelor sociale realizate in vederea obtinerii stabilitatii ori a unor modificari de comportament individual sau la nivel de grup.(…) Numind comunicarea umana „esenta a legaturilor interumane” avem in vedere ca aceasta este singura modalitate a fiintei de a exista” [8 Laurentiu Soitu, Comunicare si Actiune, Institutul European, Iasi, 1997, p.5

* Citatele biblice sunt luate dupa Sfanta Scriptura, Editia Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, 1990]. Din aceasta perspectiva mass-media sau comunicarea de masa prin activitatea si obiectivele proprii, oglindeste si defineste felul de a fi a societatii moderne, nazuintele si aspiratiile ei. De aceea, consideram esentiala definirea cat mai exacta a conceptelor de comunicare si mas-media, in abordarea fenomenului comunicational si impactul mijloacelor de comunicare asupra omului si societatii.

1. Conceptul de comunicare – intre viziunea stiintifica si viziunea spirituala.

„La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul. Acesta era dintr-un inceput la Dumnezeu. Toate prin El s-au facut si fara El nimic nu s-a facut din ce s-a facut. El era viata si viata era lumina oamenilor…” (Ioan 1, 1-18)*. Acest pasaj biblic care se citeste in fiecare an la slujba Învierii constituie nu numai temelia credintei crestine, dar si baza intelegerii originii si sensul comunicarii interumane, care isi are izvorul si prototipul in comunicarea de iubire a Persoanelor Sfintei Treimi si a lui Dumnezeu cu creatia.

Prin firea sa relationala, fiind creat dupa chipul Sfintei Treimi, omul nu poate sa nu comunice, el este structural o fiinta comunicationala [9 Pr. Nicolae Dascalu, op.cit., p.14]. „Comunicarea este acel mod fundamental de interactiune psihosociala fara de care oamenii nu ar putea sa devina oameni si sa cultive valori proprii” [10 Laurentiu Soitu, op.cit., p.6]. Sensul profund al semnificatiei cuvantului comunicare se descopera surprinzator in cercetarea originii a formei latine al acestui cuvant. „Se presupune ca la temelia formarii verbului latin communico, -are, ar sta adjectivul munis, -e, al carui inteles era „care isi face datoria, indatoritor, serviabil”. Acest din urma cuvant a dat nastere unei familii lexicale bogate, din care retinem … communis – „care isi imparte sarcinile cu altcineva”, iar mai tarziu in epoca clasica, „ce apartine mai multora sau tuturor” (acceptiunea din sintagma „trasaturi comune”), sursa a sensului derivat „obisnuit, banal” (ca in „substantiv comun”) si, probabil, municus, cuvant neatestat in texte, dar reconstituit (intre altele, si cu ajutorul unui muiniku, identificat in limba osca). Acesta din urma, prin mijlocirea derivatului sau communicus in poate explica acceptabil pe communicare, termen insemnand la inceput punerea in comun a unor lucruri de indiferent ce natura. Apoi, odata cu raspandirea crestinismului, s-a conturat sensul sacramental, euharistic, cuvantul desemnand impartasirea credinciosilor in cadrul agapelor, ce s-au aflat la originea serviciului liturgic de mai tarziu.

Demn de notat este faptul ca romanii n-au retinut decat intelesul cultural, eclesiastic, al lat. communicare, mostenit sub forma cuminecare. Preluarea recenta pe cale savanta si a sensului laic al cuvantului, reprezentat de neologismul comunicare a condus la aparitia unui dublet etimologic bogat in semnificatii. Cele doua cuvinte surori dau seama impreuna de ambivalenta procesului de comunicare, evidentiindu-i dubla dimensiune, comunitara si sacra. Comunicarea sta la baza organizarii sociale, coaguland si controland raporturile „orizontale” dintre oameni, dar angajeaza totodata si aspiratiile lor „verticale”, intr-o miscare ascensionala catre planurile superioare ale realitatii. Nu poate trece neobservata, in aceasta ordine de idei, paralela semnificativa cu dublu statut al cuvantului, care pe langa intelesul comun, situat in sfera semantica a comunicarii are si pe acela de Logos, Verb divin, apropiat prin comunicare.

Asezata sub semnul cruciform al acestei duble orientari, comunicarea dobandeste o rezonanta mai adanca, un timbru metafizic, pe care definitiile uzuale il refuza, din pacate” [11 Mihai Dinu, Comunicarea – repere fundamentale, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1997, p.14-16].

Definitiile actuale ale conceptului de comunicare vizeaza mai mult aspectul mecanic-procesual, cei ce contribuie la dificultatea elaborarii unei definitii precise si acceptate in unanimitate. Pentru oamenii de stiinta „comunicarea e procesul prin care un sistem este stabilit, mentinut si modificat prin intermediul unor semne (impartasite), care actioneaza potrivit unor reguli” [12 Louis Forstdale [53], pp.12-13, citat de Mihai Dinu in op.cit., p.18]. Filosoful american Charles Morris defineste conceptul de comunicare ca „… punerea in comun, impartasirea, transmiterea unor proprietati unui numar de lucruri” [13 Mihai Dinu, op.cit., p.10]. Definitia lui Ch. Morris este prea generala si deci inoperanta si pune pe acelasi plan comunicarea unor proprietati fizice (cum ar fi caldura, electricitatea sau radiatia) si comunicarea interpersonala, ceea ce este inadmisibil.

„În mod obisnuit, cand vorbim de un act de comunicare, exista un emitator, subiectul care manifesta intentia de a comunica, un receptor, cel catre care se indreapta actul comunicational, si mesajul transmis sau continutul comunicarii” [14 P.Nicolae Dascalu, op.cit., p.14]. Mesajul sau continutul comunicarii poate fi orice informatie provenita din lumea obiectiva sau lumea subiectiva a omului. „Procesul care consta in primirea si utilizarea informatiei este, in viziunea lui Norbert Wiener, procesul pe care il urmarim pentru a ne adapta la contingentele mediului ambiant si de a trai eficient in acest mediu. (…) A trai eficient inseamna a trai cu o informatie adecvata” [15 Norbert Wiener, Cybernétique et Société, Paris, 1971, col. 10-18 citat de Bernard Miege in Gandirea comunicationala, traducerea in limba romana de Maria Ivanescu, Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1998, p.25-26]. În viziunea acestui autor comunicarea tine de esenta vietii interioare a omului raportata la cea sociala.

„Comunicarea umana se efectueaza in sisteme si limbaje complexe care trec usor de la limbaje verbale la cele neverbale, de la gest la simbol matematic sau al culorilor, de la sunete l la tonuri, de la ritmuri la taceri… Cu ajutorul acestor mijloace sunt puse in miscare, nu simple marfuri de schimb, ci semnificatii. Recunoasterea acestora este primul pas spre „impartasirea intru ceva”. Acel ceva devine elementul comun, care uneste” [16 Laurentiu Soitu, op.cit., p.6-7]. Parafrazand pe autorul citat mai sus, putem afirma ca decodificarea si intelegerea semnificatiilor ascunse din diferite coduri comunicationale ne invita la impartasirea intru Cineva, Care devine elementul comun care ne uneste. Si Acesta este Iisus Hristos, Dumnezeu si Cuvantul intrupat, Care nu numai comunica iubirea Sa intregii creatii, ci si impartaseste „trupul si sangele Sau” celor dornici de comuniune si impreuna traire cu Sfanta Treime. În acest sen Iisus Hristos este prototipul comunicarii reale, fiind Cuvantul Vesnic, care comunica cu oamenii si se comunica oamenilor in Sfantu Duh prin Sfanta Euharistie. Esenta comunicarii autentice consta nu numai in informare in vederea obtinerii unor anumite obiective ci si in formarea receptorului prin daruirea subiectului care se comunica in perspectiva realizarii unei comuniuni. Nu putem vorbi de comunicare fara comuniune si de comuniune fara comunicare.

A comunica, inseamna in primul rand pentru fiinta umana a vorbi, cuvantul rostit sta la temelia comunicarii umane. „Graiul este o functie proprie a omului, ca faptura zidita de Dumnezeu, de la care a si primit darul cuvantarii, dar ce-i subliniaza specificitatea si vocatia sa deosebita… Sfintii Parinti ai Bisericii ecumenice au socotit ca omul este facut – de Ziditorul – capabil de viata vesnica prin faptul ca este creat ca o fiinta cuvantatoare. Acesta pentru ca cel ce rationalizeaza si vorbeste sau gandeste si comunica ceva nu se satura niciodata de a cugeta si a comunica prin cuvant caci este pus in legatura cu infinitatea lui Dumnezeu” [17 Pr. Nicolae Dura, Propovaduirea Cuvantului si Sfintele Taine in lucrarea de mantuire, in Studii Teologice, Seria a II-a, anul L, nr. 1-2, 1998, p.24]. Setea dupa comunicarea cu Dumnezeu este prezentata atat de Vechiul cat si de Noul Testament. Prima experienta a dialogului din Eden intre protoparintii nostri Adam si Eva si Dumnezeu, a marcat intreaga umanitate, incat amintirile comunicarii si comuniunii paradisiace au ramas mai mult sau mai putin clare in memoria tuturor popoarelor. Nu exista nici un popor sau trib in miturile caruia sa nu fi ramas aceste amintiri de Epoca de Aur. Dorul omului de a vorbi cu Dumnezeu „fata catre fata” trece ca firul rosu prin cartile Vechiului Testament. Împaratul David care avea puterea si bogatiile materiale afirma in psalmii lui: „in ce chip doreste cerbul izvoarele de ape asa Te doreste sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Însetata sufletul meu de Dumnezeul cel viu; cand voi veni si ma voi arata fetii lui Dumnezeu?” (Psalmul 41, 1-2). Acest dor arzator s-a indeplinit prin intruparea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a doua persoana din Sfanta Treime. „Dupa ce Dumnezeu adinioara, in multe randuri si in multe chipuri a vorbit parintilor nostri prin prooroci, in zilele acestea mai de pe urma ne-a grait nou prin Fiul , pe Care L-a pus mostenitor a toate si prin care a Facut si veacurile; Care , fiind stralucirea slavei si chipul fiintei Lui si Care tine toate cu cuvantul puterii Sale, dupa ce a savarsit, prin El insusi, curatirea pacatelor noastre a sezut de-a dreapta slavei , intru cele prea inalte” (Evrei 1, 1-3).

„Apostolul Ioan ne mai aminteste ca initiativa in comunicare cu fiinta umana a avut-o Dumnezeu. Dumnezeu nu numai ca initiaza comunicarea cu omul, dar El devine si mijlocul prin care se realizeaza acest proces. Dumnezeu coboara la treapta de partener uman. Numai in felul acesta comunicarea a fost posibil sa se realizeze deplin si pe intelesul fiintei umane” [18 Costin Nemteanu, Comunicarea sau instrainare?, Editia a II-a, Editura Gnosis, Bucuresti, 1997, p.84].

„Întruparea Logosului este cea mai inalta exprimare a vointei de comunicare a lui Dumnezeu. Prin Întruparea Cuvantului vedem in Iisus Hristos pe Dumnezeu care se reveleaza si tot odata umanitatea receptoare, legata nedespartit de natura divina a Fiului in ipostasul unic al lui Hristos, aflat mereu in comuniune cu natura divina. Mesajul nu este un continut obiectiv ci o Persoana: Dumnezeu care s-a intrupat. Dupa invatatura Parintilor Bisericii, in libertatea Sa absoluta, Dumnezeu a deveni ceea ce iubea. Dumnezeu vrea sa comunice lumii viata Sa divina, El vrea sa se „salasluiasca” in lume, sa devina om, pentru ca pe om sa-l indumnezeiasca” [19 Pr. Nicolae Dascalu, op.cit., p.15].

Cuvantul uman este icoana Cuvantului intrupat, Care este hrana spirituala datatoare de viata si comuniune. „În limba noastra notiunea cuvant, nota Eminescu in caietele sale, „vine de la conventus care inseamna adunare de oameni” (Manuscrisul 2275B, f. 93). Conventus este participiul pasiv de la verbul conven, -io, -ire, -ventum, care inseamna a veni cu totii, a se aduna, a se potrivi cu ceva, a se hotari de comun acord. Cuvantul este deci rodul intalnirii, al intampinarii si cel care produce, determina si intretine adunarea sau comuniunea umana” [20 Pr. Nicolae Dura, op.cit., p.29].

„Prin cuvinte se unesc persoanele umane tot mai mult si tot mai adanc spiritual, fara sa se confunde. (…) Am nevoie de imbogatire eterna prin ceilalti si de o manifestare a ei la fiecare pas, ca si de participarea eterna a altora la viata mea spirituala mereu imbogatita” [21 Acad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Bucuresti, Editura Cristal, 1995, p.105].

„Exista o necesitate vesnica a comunicarii oamenilor intre ei prin cuvinte. Aceasta realitate arata ca celalalt este viata mea, care ni se comunica, fie cand vorbeste sau ma asculta… Persoanele sunt vase comunicante. În comunicare si in cuvintele ce le folosesc este viata lor. Unus Christianus, nullus Christianus, adica crestinul este crestin doar in comuniunea cu altii, caci fiind in comuniune cu semenii ne aflam in comuniune cu Hristos – Domnul” [22 Pr. Nicolae Dura, op.cit, p.31-32].

Parintele Dumitru Staniloae, teologul comuniunii, precizeaza ca: „adevarata comuniune si impreuna-lucrare nu este aceea in care poporul devine o masa amorfa, cum s-a intamplat in comunism, unde nimic si nimeni nu are importanta, cu exceptia celui care detine puterea. În comuniune, cealalta persoana este pentru mine mult mai importanta decat eu insumi sunt, si, pe masura ce uit mai mult din nevoile mele, in aceeasi masura primesc si devin mai fericit, in timp ce celalalt la randul lui ma intareste pe mine prin practicarea deopotriva a uitarii de sine.. daca imi dau mie insumi importanta deosebit de mare, raman singur, pentru ca celalalt imi va raspunde la fel… si astfel noi devenim singuri, ne insinguram… În singuratate noi suferim.

Fericirea sta in comuniune, in a sti ca nu esti singur, ca ii pasa cuiva de tine si ca cineva este interesat si implicat in viata ta” [23 Acad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, „Persoana” si „Individul” – doua entitati diferite, in Studii Teologice, Seria a II-a, anul XLV, nr. 5-6, p.45].

Statistic, constatam ca actualmente fiecare dintre noi traieste concomitent cu sase miliarde de oameni de pe globul pamantesc, dar absenta comunicarii ni-i face pe cei mai multi (aproximativ 99% dintre ei) la fel de straini sau chiar inexistenti, ca multi alti semeni de-ai nostri care au vietuit de-a lungul istoriei umanitatii. Nu poti iubi pe cineva pe care nu-l cunosti si cu care nu comunici, si din acest punct de vedere, dragostea pentru umanitate in totalitatea ei nu e decat o mare si frumoasa minciuna sau o iubire perversa. Numai cel care nu trece cu vederea suferinta si problemele omului de alaturi, ci stabileste o comunicare si o comuniune, impartasind destinul semenului sau, poate fi socotit cu adevarat crestin si aproapele acestuia [24 Mihai Dinu, op.cit., p.61-62].

Revenind asupra limbajului si folosirii cuvantului in contextul lumii secularizate, constatam cu ingrijorare ca „la criza de dimensiune spirituala sau morala tocmai prezenta astazi, a contribuit si contribuie imens si cuvantul negativ. S-a ajuns la o „dezvoltare a cuvantului”, la o inflatie verbala, la o oboseala de si pentru cuvinte… Cuvantul uman a fost intelectualizat, s-a pierdut relatia stransa intre cuvant si lucrare… O astfel de situatie a fost generata de ruptura ce s-a produs si se perpetueaza intre creatie si Dumnezeu, s-a ajuns la un anti-limbaj…

Mutatia aceasta s-a produs prin inselaciunea diavolului care a folosit, cel dintai, in mod negativ cuvantul – minciuna, catre protoparintii nostri, Adam si Eva: „Nu, nu veti muri!” (Facerea 3, 4).

De la caderea cuvantului, de la pervertirea lui a inceput caderea lumii…

Datorita pacatului, ce a aparut ca un incident in creatie, s-a alterat functia cuvantului, si astfel comunicarea, manuirea cuvintelor nu a mai folosi comuniunii. Cuvintele, din punti de legatura si implinitoare ale comuniunii, s-au transformat in arme de lupta, mijloacele de manifestare a orgoliului, urii, mijloace de despartire…” [25 Pr. Nicolae Dura, op.cit., p.35-36]. În acest sens, atentioneaza Sfantul Apostol Iacov: „Limba mic madular este, dar cu mari lucruri se faleste! Iata putin foc si cat codru aprinde! Foc este si limba, lume a faradelegii! (…) Orice specie de fiare sau pasari… s-au domolit de firea omeneasca, dar limba, nimeni dintre oameni nu poate s-o domoleasca! Ea este rau fara astampar; ea este plina de venin aducator de moarte” (Iacov 3, 5-8). De aceea Sfintii Apostoli insistau mult asupra atentiei in folosirea cuvintelor „pentru care fiecare om va da socoteala in ziua judecatii” (Matei 13, 36). Sfantul Apostol Petru atentioneaza in epistola sa: „Daca vorbeste cineva, cuvintele lui sa fie ca ale lui Dumnezeu” (I Petru 4, 11). Iar Sfantul Apostol Pavel indeamna pe credinciosii din Efes: „Nici un cuvant rau sa nu iasa din gura voastra, ci numai cel care este bun spre zidirea cea de trebuinta pentru ca el sa dea har” (Efeseni 4, 29).

Cuvantul, prin fiinta si importanta sa, este si ramane cel mai puternic mijloc de transformare sau influentare al sufletului uman in special si al societatii intregi in general. De aceea, cuvantul trebuie sa devina o responsabilitate deosebita pentru fiecare om in general si lucratorii in domeniul mass-media in special. Rostul originar al cuvantului este de a zidi comunitatea umana intr-o dreptate si iubire si suntem ferm convinsi ca acest rost si scop este datoare mass-media sa promoveze in orice societate.

În privinta remedierii limbajului modern, desacralizat, pozitia Bisericii Ortodoxe, este in conformitate cu Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie – „Cuvantul degenerat nu are nevoie de definire, ci de mantuire, ca de altfel intreaga creatie. Restaurarea cuvintelor nu se poate face prin ele insele, prin alte cuvinte, ci mantuirea lor se asteapta si se poate implini prin harul lui Dumnezeu, care purifica si renaste… Credinta este trairea intalnirii cu darul lui Dumnezeu si cuvintele trebuie sa fie legate de aceasta traire: din aceasta traire isi primesc ele sensul si puterea lor. Cuvintele care nu se refera la aceasta traire, ori care s-au rupt de ea, devin inevitabil cuvinte cu sens dublu, confuze, pervertite, viclene. Mantuirea s-au renasterea cuvantului este transformarea s-au revenirea lui la sensul initial inspirat de Dumnezeu” [26 Ibidem ,p.37].

2. Comunicarea de masa

„Galii il reprezentau pe Hercule – simbolul puterii – ca pe un batran – semn al intelepciunii – care trage dupa sine o multime de oameni ale caror urechi sunt legate cu lanturi de aur de limba eroului. Toti exprima bucurie si placere, admiratie si veneratie pentru cel care i-a subjugat. Imaginea vorbeste despre convingerea lor ca forta fizica nu inseamna nimic in comparatie cu puterea cuvantului” [27 Laurentiu Soitu, op.cit., p.112]. În epoca comunicarii globale, actualitatea acestei reprezentari simbolice este evidenta. În prezent, prin Hercule se intelege activitatea mass-media, de limbile carora sunt legate urechile si ochii (in cazul presei si televiziunii) publicului larg. Nu la intamplare am ales acest simbol, cunoastem cu totii o sintagma raspandita: „mass-media este a patra putere”, insa ea nu detine puterea legislativa sau executiva, nici juridica sau militara, in adevaratul sens al cuvantului, ci detine, controleaza si foloseste puterea magnifica a cuvantului. „…Nimic nu este mai important – de aceea si mai periculos – decat cuvantul rostit. Acesta este sau poate fi ascultat simultan nu de un grup, nu de o natiune, ci de o mare parte din populatia Terrei. El, cuvantul, imaginea reala sau trunchiata, interpretarile – rareori obiective – pot declansa cataclisme. În era «omului planetar» cuvantul nu trebuie sa fie decat responsabil” [28 Ibidem, p.129].

a. Conceptul de mass-media