Pagina documente » Recente » Modele teoretice si implicatiile acestora in relatiile internationale

Despre lucrare

acces premium
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.


Cuprins

Cuprins
Introducere 2
Capitolul 1: Aspecte generale privind Rela?iile Interna?ionale 3
1.1. Introducere ?n Rela?ii Interna?ionale 3
1.2. Defini?ii ?i domeniul Rela?iilor Interna?ionale 5
1.3.Con?inut ?i teorii ?n domeniul Rela?iilor Interna?ionale 6
Capitolul 2: Modele de abordare a relatiilor internationale 16
2.1. Realismul clasic 16
2.2. Neorealismul 20
2.3. Liberalismul neoclasic 24
Capitolul 3: Particularitati ale evolutiei relatiilor internationale la inceputul secolului al XXI-lea 26
Capitolul 4: Participarea Romaniei la relatiile internationale 36
4.1. Romania si relatiile internationale in prima jumatate a secolului XX 36
4.1.1. Situatia economica a Romaniei pana la izbucnirea Primului Razboi Mondial 36
4.1.2. Participarea Romaniei la Marele Razboi si consecintele marii uniri de la 1918 37
4.2. Viata economica sociala si politica in perioada interbelica 39
4.3. Relatiile international la sfarsitului celui de al doilea Razboi Mondial 41
Capitolul 5: Implicarea Romaniei in relatiile internationale contemporane 44
Concluzii 49
Bibliografie 51

EXTRAS DIN DOCUMENT

Introducere

Domeniul relatiilor dintre state a preocupat ganditorii din toate perioadele istorice. Înca din antichitate, Platon, Aristotel, Thucydides, Polybios, etc. au incercat sa defineasca cauza conflictelor care apareau la un moment dat intre state. Thucydides, de pilda, in lucrarea “Razboiul peleponesiac” consemna: “atenienii ajunsera puternici si inspirand teama lacedemonienilor, i-au silit sa poarte razboi” [1 Thucydides, Razboiul peleponesiac, traducere de N.I. Barbu, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1996, p.23.].Un alt istoric din aceasta perioada, Polybios, incerca sa explice politica lui Hiero, regele Sinioenzei, din perspectiva a ceea ce astazi denumim balanta puterii. Sesizand puterea de care dispuneau romanii, acesta a ajuns la concluzia ca, ei, romanii, vor castiga intr-o confruntare cu oastea cartagineza, fapt ce l-a determinat sa inainteze romanilor o oferta de pace si alianta, pe care acestia au acceptat-o. Dupa o perioada de timp, desi era aliat al Romei, Hiero, alarmat de succesele romanilor trimite ajutoare cartaginezilor, deoarece era convins ca: “Salvarea cartaginezilor era in interesul sau, atat pentru intarirea puterii sale in Sicilia, cat si pentru prietenia sa cu romanii; voia sa nu se dea posibilitatea celor cu puteri mai mari sa faca orice ar vrea fara impotrivire. Si aici gandea … cuminte si intelept. Caci niciodata nu trebuie sa se neglijeze o astfel de prevedere si nici sa ajuti pe cineva sa ajunga la o putere asa de mare, fara de care nu mai ai posibilitatea sa-ti sustii nici macar drepturile recunoscute.” [2 Polybios, Istorii, traducere de Virgil C. Popescu, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1966, p.83.]

Capitolul 1: Aspecte generale privind Relatiile Internationale

1.1. Introducere in Relatii Internationale

Pornim de la conceptia ca teoria relatiilor internationale trebuie sa dezvolte acele structuri conceptuale, teze si teorii care sa faciliteze explicarea si intelegerea fenomenelor si evenimentelor din politica mondiala, dar si analiza lor in folosul clasei politice, al societatii civile si al altor categorii interesate.

Ea trebuie deci sa aiba un rol explicativ, sa ofere raspunsuri logice la aceste evenimente, dar si interpretativ, sa analizeze cauzele si consecintele lor, sa ofere un model conceptual pentru studierea relatiilor internationale.

Pornim de la abordarea istorica, deoarece aceasta da un sens si coerenta evenimentelor, le confera statutul de fapte; in acelasi timp evenimentele istorice nu sunt izolate; ele trebuie vazute in contextul lor social-econimic. Nu avem in vedere numai o prezentare a evenimentelor si a diplomatiei legate de producerea lor, ci si o analiza a fortelor profunde , adica a mutatiilor economice si sociale, a schimbarilor demografice a ideilor politice, a influentei mentelitatilor colective asupra deciziilor politice.

Nu avem in vedere sa oferim retete sau prescriptii pentru oamenii politici in actiunea lor, deoarece credem ca, atunci cand se iau decizii privind caile de urmat in raporturile internationale, se au in vedere interesele nationale ale statului si pozitia altor state, situatia internationala in general, iar nu o teorie sau alta. Teoriile sau doctrinele au fost formulate de regula dupa ce evenimentele s-au petrecut, pe baza lor, urmarind sa li se dea o justificare sau o explicatie.

Aparitia primelor comunitati umane mai mult sau mai putin organizate, a statelor in forme incipiente, a fost insotita de stabilirea intre ele a unor raporturi, adesea conflictuale, dar si de colaborare atunci cand aveau interese comune.

De-a lungul istoriei aceste raporturi s-au extins si s-au diversificat; in prezent, ele se caracterizeaza printr-o mare varietate, practic in toate domeniile activitatii umane. Ele formeaza o retea de legaturi din cele mai diverse-economice, politice, juridice, culturale, stiintifice, in domeniul educatiei, militare, diplomatice, religioase, sportive, interumane etc, enumerare care nu poate fi completa. Relatiile internationale se caracterizeaza de asemenea prin complexitatea lor; ele se intrepatrund, se completeaza, se suprapun, se conditioneaza reciproc; statele procedeaza si la ierarhizari ale raporturilor lor atat fata de acelasi partener, cat si fata de alte state in general, in functie de interesele lor.

O alta trasatura importanta a relatiilor internationale este stabilirea si desfasurarea lor in conformitate cu un ansamblu de norme, adoptate de insisi participantii la aceste relatii pentru a reglementa conduita lor, norme care formeaza dreptul international. Desigur, normele dreptului international iau nastere, se modifica si se abroga in cadrul relatiilor internationale, prin acordul de vointa si prin practica subiectelor dreptului international, participante la aceste relatii. Dupa adoptarea lor ca norme de drept international, ele creeaza obligatii pentru participantii la relatiile internationale. Se asigura astfel o anumita ordonare a acestor relatii, un cadru institutional si juridic de natura sa le ofere cat mai mult posibil regularitate si certitudine.

Exista cu certitudine tendinta de a mentine o ordine internationala; cele mai multe guverne sunt de acord cu principiile si institutiile dupa care trebuie sa se conduca, prima dintre ele fiind suveranitatea de stat.

Interactiunea lor cotidiana denota o cultura diplomatica si juridica comuna. Dreptul international confera actiunii statelor o anumita stabilitate.

In majoritatea cazurilor guvernele respecta obligatiile lor juridice, chiar daca uneori aceasta afecteaza interese politice imediate ale lor. Ele creaza organizatii internationale, le finanteaza si isi asuma raspunderi politice pentru functionarea lor si realizarea obiectivelor acestora. Ele se straduiesc sa justifice actiunile lor cu referire la principiile natiunilor unite, sa apere interpretarea data de ele normelor in vigoare si sa promoveze regimuri de drept, prin aceasta exprimand importanta pe care o acorda exigentei de a le respecta.

Notiunea de ordine internationala decurge din existenta insasi a institutiilor, a normelor juridice, a valorilor si practicilor care tind sa confere raporturilor interstatale o anumita previzibilitate. De aceea, analiza relatiilor internationale nu trebuie sa neglijeze dimensiunea lor normativa si institutionala.

Studierea si cunoasterea diferitelor aspecte ale relatiilor internationale, mai ales a evolutiei lor istorice, a cauzalitatii diferitelor evenimente si schimbari care au intervenit in lume, prezinta interes mai ales pentru descifrarea tendintelor care s-au conturat in evolutia raporturilor dintre state, pentru intelegerea actelor si a pozitiilor acestora in diferite momente ale istoriei, ca si pentru stabilirea pozitiei si orientarea actiunii celor care angajeaza statele in viata internationala.

Desigur, diferite aspecte ale relatiilor internationale sunt studiate de multe discipline, intre care istoria, politologia, istoria doctrinelor politice, dreptul international, istoria diplomatiei, istoria militara, economia mondiala si altele.

Avand in esenta acelasi obiect de studiu, si anume mediul international, teoria relatiilor internationale isi propune sa ia in considerare multe din constatarile realizate de aceste discipline si sa analizeze factorii esentiali care au determinat cursul vietii internationale, sa descifreze sensul si obiectivele angajarii statelor si altor actori in actiuni care au marcat relatiile internationale, uneori pentru decenii. Teoria relatiilor internationale opereaza cu concepte si categorii cum sunt: interesul si puterea in raportul lor cu normele de drept si moralitatea internationale, raporturile de forta in viata internationala, subiectele(actorii) relatiilor internationale si ale dreptului international, principiile si normele dreptului international, suveranitate, independenta si cooperare internationala, dar si interdependenta, securitate nationala si internationala, inarmari si cursa inarmarilor, globalizare, ordine mondiala si noua ordine internationala si altele.

Acesti factori s-au manifestat in forme si cu ponderi diferite in diferite momente ale istoriei; de aceea, teoria relatiilor internationale se impleteste strans cu istoria acestor relatii. De asemenea, ei au depins si depind de evolutii pe care le cunoaste viata interna a statelor si popoarelor, care nu pot fi ignorate in analiza evolutiei raporturilor internationale.

Acesta este contextul in care teoria relatiilor internationale s-a dezvoltat ca disciplina distincta si in care o vom aborda in paginile ce urmeaza.

1.2. Definitii si domeniul Relatiilor Internationale

Termenul „international” deriva din latinescul intergentes, care defineste acea ramura a dreptului numita „dreptul natiunilor”/ jus gentium, intergentes - international.

Relatii care se stabilesc internatiuni, diplomatice. Dupa ce natiunile au ajuns in faza istorica de state-natiuni, relatiile dintre natiuni suverane se pot numi relatii internationale, avand un caracter oficial.

Relatiile internationale sunt o disciplina a secolului XX, care au luat o dezvoltare dupa primul razboi mondial (I RM) si au cunoscut o evolutie spectaculoasa mai cu seama dupa ce de-al doilea razboi mondial. Primele catedre de relatii internationale (r.i ) au luat fiinta dupa primul razboi mondial, din dorinta de a se evita o asemenea tragedie. Principala preocupare a relatiilor internationale era de a se evita razboiul. Disciplinele de baza erau dreptul, filosofia, istoria universala. Relatiile internationale trebuiau sa se bazeze stiinte sociale, sa-si poata construi explicatiile.

Într-o a doua etapa, relatiile internationale au fost intelese ca interactiunile reciproce, politice si militare, dintre state, sau ca studiul relatiilor externe dintre state, dar nu este de ignorat faptul ca acestea sunt influentate, mai ales din punct de vedere economic, de deciziile interne ale statelor, in conditiile globalizarii economice accentuate din ultimele decenii.

Astazi, relatiile internationale constituie o problematica vasta, deoarece nu se limiteaza doar la sfera actiunilor statului, ci privesc toate felurile de activitati umane: fluxurile migratoare, intre care turismul, raporturile culturale, activitatile economice. Curentele transnationale, in particular cele religioase, joaca aici rolul lor. Dupa 1945, relatiile internationale au cunoscut o dezvoltare exceptionala, ca efect al mondializarii schimburilor si comunicatiilor. Datorita posibilitatilor de a calatori si a afla imediat ce se petrece pe intreaga planeta, se poate afirma ca traim intr-un „sat planetar”. Asadar, subiectul este de prea mari dimensiuni pentru a putea fi surprins in integralitatea sa, motiv pentru care aspectele politice vor fi abordate cu prioritate in acest curs, actorii principali fiind statele si organizatiile guvernamentale.

De fapt prezentul curs isi propune o initiere in istoria relatiilor internationale. Cele mai importate teme sunt: relatiile internationale interbelice, tratatele de pace, nasterea si confruntarea unei lumi bipolare, coexistenta pasnica, destinderea, noul razboi rece, sfarsitul lumii bipolare, cautarea unei noi ordini mondiale.

Datele alese sunt doar repere relative, nu niste granite fixe, deoarece, odata cu intrarea lumilor extra-europene in relatiile internationale, care erau pana la jumatatea sec. al XX-lea privilegiul natiunilor europene, aceste cicluri difera.

De aici rezulta si eterogenitatea perioadei, ceea ce ii confera specificitatea in istoria umanitatii. Din secolul al XVI-lea, Europa a dominat lumea, a „descoperit-o”, i-a impus limbile, religiile, obiceiurile sale. Înca in 1939, centrul mondial de putere se afla in occident, chiar daca se prefigurau semnele decaderii sale. Dupa sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, puterea nu mai e in Europa, ci in afara ei.

Marile probleme ale planetei inceteaza sa se confunde cu cele ale Europei. Relatiile internationale sunt din ce in ce mai putin influentate de lumea europeana si din ce in ce mai mult de lumile din afara ei.

1.3.Continut si teorii in domeniul Relatiilor Internationale

Domenii foarte vaste si diferite cum ar fi stiintele politice, economia, dreptul, istoria, filosofia, sociologia si altele care tin de stiintele sociale contribuie la formarea relatiilor internationale, la conturarea lor. De aici se poate deduce ca Relatiile Internationale se refera la o gama foarte variata de probleme cum ar fi probleme ce tin de drepturile omului, de dezvoltare economica, proliferarea armelor nucleare, nationalism, mediu etc. Disciplina Relatiilor Internationale a aparut oficial dupa Primul Razboi Mondial cu scopul de a preveni conflictele majore si a asigura pace lumii dupa cel mai atroce conflict cu care se confruntase omenirea pana atunci. Politica internationala s-a schimbat mult de atunci, a devenit mult mai complexa, si pe scena internationala a aparut o serie de probleme mult mai variate. Odata cu aceste schimbari teoria relatiilor internationale a evoluat si s-a schimbat. Cu trecerea timpului au aparut tot mai multe teorii care isi propuneau sa explice evenimentele mondiale. Acest lucru a fost necesar, si din punct de vedere teoretic benefic, pentru a putea fi create politici mai bune si pentru intelegerea relatiilor internationale si a evenimetelor ce se desfasurau pe scena politica internationala. Teoria relatiilor internationale presupune crearea si dezvoltarea unor cadre conceptuale si teoretice care sa usureze si sa permita intelegerea si explicarea fenomenelor si evenimentelor care au loc in viata politica mondiala. Faptele petrecute la nivel mondial au fost interpretate, gandite si explicate in diferite feluri. Modurile diferite de a explica evenimentele au dus la conturarea mai multor teorii ale relatiilor internationale cum ar fi: idealismul, realismul clasic, rationalismul, interdependenta complexa, neorealismul, liberalismul, pozitivismul, constructivismul. Dintre acestea doua teorii par sa domine: realismul si liberalismul. Diferitele scoli de gandire din Relatiile Internationale explica si inteleg aceleasi evenimente. Ele difera in schimb prin faptul ca pleaca de la asumptii diferite. Spre exemplu un realist si un liberal pot prezice amandoi pacea sau razboiul, deci sa ajunga la aceeasi concluzie, insa premisele, asumptiile de la care ei pleaca sunt complet diferite. Kenneth Waltz in lucrarea Theory of International Politics (1979) vorbeste despre cum ar trebui sa fie o teorie a Relatiilor Internationale. Analizand care sunt criteriile pe care o buna teorie sa le indeplineasca, el propune o teorie sistemica a Relatiilor Internationale, dand nastere teoriei neorealiste a Relatiilor Internationale. La sfarsitul anilor ’40 realismul clasic a contribuit la dezvoltarea Relatiilor Internationale ca si o disciplina autonoma, independenta de alte stiinte sociale. La sfarsitul anilor ’70 cartea lui Waltz a venit sa apere independenta si autonomia Relatiilor Internationale in conditiile amenintarii granitelor disciplinei. Unul din principalele motive pentru care cartea lui Waltz a avut atata succes a fost confuzia realismului ca toerie cu limitele si granitele disciplinei Relatiilor Internationale. Cartea lui a fost bine-venita in conditiile crizei de identitate cu care disciplina Relatiilor Internationale se confrunta in anii ’60 si ’70. Realismul waltzian apare pe fondul contestarii realismului clasic de catre interdependenta complexa si a eforturilor continue de a gasi teorii cat mai verificabile empiric si deci cat mai stiintifice pentru a explica relatiile internationale. Kenneth Waltz la inceputul lucrarii sale Theory of International Politics isi propune sa clarifice conceptul de teorie si sa-l distinga de cel de lege. „Legile stabilesc relatii intre variabile, variabilele fiind concepte ce pot lua diferite valori. Daca a, atunci b, unde a reprezinta una sau mai multe variabile independente iar b reprezinta variabila dependenta. Acesta este forma unei legi. Daca relatia dintre a si b este invariata, legea este absoluta. Daca relatia este foarte constanta, chiar daca nu este invariata, legea ar suna in felul urmator: daca a, atunci b, cu probabilitatea x. O lege se bazeaza nu doar pe o relatie ce a fost gasita, ci pe o relatie ce a fost gasita in mod repetat. Repetita ne permite sa ne asteptam ca daca gasim a in viitor, atunci cu o probabilitate data voi gasi si b. In stiintele sociale chiar si legile probabilistice contin o puternica imputatie a necesitatii. In stiintele sociale a spune ca persoanele care au un anumit venit voteaza cu Democratii cu o anumita probabilitate inseamna a formula un enunt cu o valoare de aproape aceeasi natura ca si o lege. Aceasta pentru ca presupune un grad mai mic de necesitate. Si totusi enuntul nu ar avea deloc valoarea unei legi daca relatia nu ar fi fost gasita foarte des si foarte sigur in trecut astfel incat probabilitatea ca ea sa se intample si in viitor sa fie foarte mare.” [3 Kenneth, Wlatz. Theory of International Politics. (New-York: McGraw-Hill, Inc. 1979), pagina 1-2, trad. n. ] In opinia lui Waltz, corelatile dintre variabile nu sunt altceva decat niste numere la care ajungi efectuand niste operatii matematice simple. De aceea el considera ca descrierile numerice nu explica nimic din ceea ce descriu. „Statistica nu arata cum functioneaza ceva sau cum se potrivesc lucrurile. Statistica nu este altceva decat o desriere sub forma numerica.... Statistica este folositoare datorita operatiilor meticuloase care pot fi efectuate, dintre care unele pot fi folosite pentru a arata semnificatia altora. Rezultatul ramane oricum doar o descriere a unei parti a lumii si nu o explicatie a sa. Operatiile statistice nu pot face un pod peste prapastia care se afla intre descriere si explicatie.” [4 Kenneth, Wlatz., opera citata, pagina 3, trad. n. ] Teoriile ar putea fi definite ca fiind niste seturi sau colectii de legi care tin de anumite fenomene sau comportamente. Unii autori definesc teoriile ca fiind niste ipoteze care sunt confirmate si legate intre ele. Pentru acestia teoriile sunt niste edificii ale adevarului. Cunoasterea emipirca in stiintele sociale este problematica. Nici experienta nu este intotdeauna de mare ajutor. Dupa cum spunea H. Hertz „ceea ce provine din experienta poate fi la randul sau eliminat tot de experienta.” [5 Heinrich, Hertz apud Kenneth Waltz, opera citata, pagina 5.] Teoriile nu sunt pur si simplu niste seturi de legi; pe langa aceasta funcite pe care am putea sa o numim enuntativa, ele mai au si o alta funcite - aceea explicativa, intrucat explica legile pe care le formuleaza. Acest fapt face ca din punct de vedere calitativ teoriile sa se diferentieze de legi, acestea din urma identificand asociatii invariate sau probabilistice, in timp ce teoriile merg mai departe aratand la ce conduc aceste asociatii. „Fiecare termen descriptiv al unei legi este direct legat de proceduri observationale sau de laborator, iar legile sunt formulate numai dupa ce trec de testele observationale si experimentale.” [6 Kenneth, Waltz. Theory of International Politics. (New-York: McGraw-Hill, Inc. 1979), pagina 5, trad. n. ] Teoriile contin pe langa termenii descriptivi si notiuni teoretice. Avand in vedere ca notiunile teoretice pot fi doar descoperite si nu inventate, teoriile nu pot fi construite doar prin inductie. [7 Kenneth, Waltz, opera citata, pagina 5.] O notiune teoretica poate fi un concept sau o asumptie, si ea nu explica si nici nu prezice ceva; ele isi gasesc justificarea prin succesul teoriilor care le utilizeaza, iar succesul unei teorii este dat de puterea explicativa pe care o are. O alta diferenta pe care Waltz o semnalizeaza intre legi si teorii este aceea ca legile tin de observatie iar teoriile sunt „procese speculative” care au rolul de a le explica. De aceea Waltz prefera sa defineasca teoriile prin funcita lor explicativa, prin faptul ca explica legile. Din acest motiv teoriile par sa aiba un avantaj in fata legilor pentru ca merg mai departe decat acestea. Daca o lege ne spune ca exista o aumita asociatie, nu ne spune nimic despre cauzele acestei asociatii si nici despre ce influenta am putea avea asupra ei. Teoriile in schimb fac acest lucru. Chiar daca teoriile explica lumea ele raman separate de lume. Realitatea nu este congruenta nici cu teoriile nici cu un model al acestora. Dintr-un anumit punct de vedere modelul reprezinta o teorie. Dintr-un alt punct de vedere un model nu este altceva decat o imagine simplificata a realitatii. „Un model al unei teorii va fi la fel de indepartat de realitate ca si teoria pe care o reprezinta. In modelarea unei teorii, se incearca a se gasi feluri sugestive de a zugravi teoria, si nu realitatea pe care incearca sa o explice. Prin urmare modelul prezinta teoria, omitand in mod mecesar notiunile ei teoretice, fie prin expresii organice, mecanice sau matematice.” [8 Kenneth, Waltz. Theory of International Politics. (New-York: McGraw-Hill, Inc. 1979), pagina 7, trad. n. ] Cel mai bun model este cel care descrie realitatea cel mai fidel. Daca se indeparteaza foarte mult de realitatea pe care isi propune sa o explice el nu mai are nici o utilitate. Spre exemplu un model de avion trebuie sa arate ca si un avion adevarat. Teoria explica anumite parti ale realitatii si de aceea este diferita de realitatea pe care o explica. „Daca distincita se pastreaza devine evident ca inductia rezultata in urma observatiilor nu poate da nastere la o teorie care sa explica cele observate. O teorie poate fi testata de experienta, dupa cum spunea candva Albert Einstein, dar sub nici o forma experienta nu va da nastere la o teorie. A spune ca putem ajunge la o teorie pe cale inductiva este la fel cu a spune ca putem intelege anumite fenomene inainte ca mijloacele pentru explicarea lor sa fie descoperite.” [9 Kenneth, Waltz, opera citata, pagina 7, trad. n. ] Mergand mai departe K. Waltz afirma ca inductiile nu trebuie respinse. Inductiile sunt folosite insa la nivel ipotetic si de legi nu la nivel de teorie. In acest moment autorul mai pronunta o diferenta intre legi si teorie, si anume aceea ca legile se deosebesc de teorii prin felul in care legile sunt descoperite si prin felul in care teoriile trebuie sa fie construite. Ipotezele pot fi deduse din teorii iar daca se demonstreaza a fi adevarate ele devin legi. De asemenea ipotezele pot fi formulate inductiv, si din nou daca se demonstreaza a fi adevarate devin legi. O alta diferenta intre legi si teorii se intrevede. Legile si ipotezele ne dau informatii, ne spun ce relatii de asociere exista intre diferite variabile. Teoriile merg insa mai departe si ridica intrebari asupra relatiilor de asociere formaulate de legi si nu numai: De ce s-a intamplat acest lucru? Care a fost cauza care a declansat acest eveniment? Cum functioneaza acest sistem, lucru? Teoria nu este „un edificiu al adevarului si nici o reproducere a realitatii” [10 Kenneth, Waltz, opera citata, pagina 8. ]0 ci este o imagine a unui anumit domeniu de activitate. In alte cuvinte teoria este o imagine a organizarii unui domeniu, si a relatiilor ce se stabilesc intre diferitele sale parti. Orice domeniu poate fi ordonat si poate functiona dupa o infinitate de reguli si principii, unele dintre ele avand o importanta mai mare decat altele, iar teoria tocmai asta isi propune sa descopere care sunt factorii cei mai importanti si relatiile de baza intr-un anumit domeniu. De asemenea teoria izoleaza domeniul pe care incearca sa-l explice de alte domenii cu care interactioneaza pentru a putea sa explice mai bine ce se intampla in cadrul acelui domeniu. Teoriile nu sunt in stransa legatura cu experimentele si observatiile. Acest lucru i-a facut pe multi autori considere ca teoriile nu pot fi niciodata dovedite ca adevarate. K. Waltz vine sa argumenteze acest fapt sustinand ca daca vorbim de adevar ne aflam pe taramul legilor nu al teoriilor. Un alt conta-argument este ca „o teorie este detronata numai de o alta teorie mai buna.” [11 James B,Conant apud Kenneth Waltz, opera citata, pagina 9.]1 „Teoriile construiesc o realitate, insa nimeni nu poate spune ca aceea este realitatea. Ne confruntam asadar atat cu o infinitate de date cat si cu o infinitate da moduri posibile de a explica datele. Problema este una dubla. Faptele nu determina teoriile; mai multor teorii li se pot potrivi acelasi set de date. Teoriile nu explica faptele concluzionand; nu putem fi niciodata siguri ca o teorie buna nu va fi inlocuita de una si mai buna.” [12 Kenneth, Waltz, opera citata, pagina 9, trad. n. ]2 Teoriile se construiesc prin simplificare. A construi o teorie presupune descoperirea unui model chiar acolo unde nimic nu poate fi descoperit cu ochiul liber. Teoriile potivesc fenomenele astfel incat sa para mutual dependente, si fac conexiuni intre fapte fara legatura intre ele; arata ca schimbarile dintr-un anumit loc influenteaza schimbari in alta parte. Simplificarea este realizata prin: izolare (concentrarea asupra actiunilor si interactiunilor unor factori considerand ca celelalte lucruri raman neschimbate); abstractizare (omiterea unor lucruri in scopul concentrarii asupra altora); agregare (imbinarea unor elemente dispersate pe baza unor principii deduse teoretic) si idealizare (a considera ca perfectiunea poate fi atinsa). Pe langa simplificare la baza teoriilor stau si asumptiile teoretice. Teoriile sunt o imbinare de elemente teoretice si descriptive. Elementele teoretice sunt partile non-factuale ale unei teorii si sunt folosite doar atunci cand faciliteaza sau permit explicatia. Notiunile teoretice ajuta intelegerea datelor. O problema delicata ce apare in construirea teoriilor este definirea termenilor. Termenii pot capata sensuri foarte diferite in fucntie de teoria in care sunt folositi. Spre exemplu termenul de „putere” are o anumita semnificatie in fizica si o alta, cu totul diferita, in Relatiile Internationale. De aceea orice teorie trebuie sa-si defineasca clar termenii cu care opereaza. Termeni precum cei de „putere”, „forta”, „relatie”, „actor”, „stabilitate”, „structura”, „sistem” sunt folositi chiar si in domeniu Relatiilor Internationale cu sensuri diferite. In domeniul stiintelor sociale, si mai exact in domeniul politicii internationale, sunt multe teorii slabe si contradictorii deoarece vorbind despre interdependenta, utilitatea fortei sau stabilitatea unui anumit tip de sistem international spre exemplu, vorbesc despre lucruri diferite pe care le denumesc in acelasi fel. Pentru Raymond Aron conceptul de „teorie” are un sens dublu, fiecare provenind dintr-o traditie diferita. Un prim sens este acela al teoriei ca si cunoastere contemplativa, ce se fomeaza din idei sau din ordinea de baza a lumii si este echivalenta filosofiei. In acest caz teoria se deosebeste atat de practica cat si de cunoasterea de dragul de „a sti pentru a prezice si prin urmare a fi capabil de actiune”. [13 Raymond, Aron. What is a Theory of International Relations? In John C. Farrell si ASA P. Smith editors, Theory and Reality in International Realtions” (London and New-York: Columbia University press, 1968), pagina 2.]3 Un al doilea sens este acela al teoriei stiintifice ce are ca model perfect fizica. Din acest punct de vedere R. Aron defineste teoria ca fiind „un sistem ipotetic, deductiv constand dint-o serie de ipoteze a carui termeni sunt definiti cu exactitate, si care stabileste o relatie matematica intre termeni sau variabile.” [14 Raymond, Aron, opera citata, pagina 2, trad. n. ]4 Si Aron ca si Waltz considera cercetarea sau descrierile empirice ca nefiind suficiente in elaborarea unor teorii. In acelasi timp subliniaza importanta definirii clare a termenilor cu care teoria va opera. Raymond Aron in discutia teoriei Relatiilor Internationale pleaca de la teoria keynesiana din economie. El isi propune sa raspunda urmatoarelor intrebari: Este posibil, si daca da cum, sa definesti si sa delimitezi sub-sistemul Relatiilor Internationale? Care este relatia acestei teorii cu studiul empiric, a sub-sistemului cu contextul social? Este aceasta teorie istorica sau meta-istorica? Care sunt legaturile dintre terorie si doctrina sau dintre teorie si praxeologie? Se redescopera astfel antiteza clasica prin care este definita teoria: realitate si teorie, empirism si teorie, practica si teorie. Ca raspuns la prima intrebare R. Aron considera ca adevaratul domeniu al Relatiilor Internationale poate fi descoperit in doua feluri. O cale ar fi sa incercam sa delimitam ceea ce deosebeste acest domeniu de alte domenii, deci sa identificam particularitatile lui, deosebind relatiile dintre comunitatile organizate politic de toate celelalte forme de relatii sociale, inclusiv de relatiile din cardul comunitatilor politice, pentru ca asta e marea intrebare: in ce masura studiul relatiilor politice din interiorul societatii si cele dintre societatile politice sunt acelasi domeniu sau nu, ce le deosebeste? O alta cale ar fi sa delimitam conceptele ce pot fi aplicate altor domenii, nu si Relatiilor Internationale. Aceaste moduri diferite de abordare a Relatiilor Internationale se deosebesc de cele propuse de traditionalisti (Hans Morgenthau) si modernisti (Kenneth Boulding). Aron considera ca felul in care defineste Morgenthau „puterea” in Politics among Nations, atat ca si scop al politicii cat si ca mijloc, creeaza confuzie conceptuala, si ca intelesul termenului se schimba in functie de paragraful sau propozitia pe care o citesti. Propunandu-si sa defineasca societatea internationala Aron scoate in evidenta caracteristicile esentiale ale acesteia: absenta unui tribunal sau a politiei, dreptul de a reinstala pacea, pluralitatea centrelor autonome de decizie, alternanta pacii si a razboiului, insa considera ca acestea sunt lucruri observate de toata lumea, de actorii internationali, si ca e un fapt ce tine de intuitia lor sociologica. De ceea cauta o formula mai satisfacatoare din punct de vedere stiintific si plecand de la defintita pe care Max Weber o da statului, „monopolul violentei legitime”, Aron considera ca societatea internationala este caracterizata in principal de „absenta unei entitati care sa detina monopolul violentei legitime.” [15 Raymond, Aron, opera citata, pagina 8. ]5 O astfel de definitie teoretica nu poate fi demonstrata in acelasi fel in care in fizica se verifica un fapt sau o ecuatie, adica pe cale experimentala, dar nici nu poate fi invalidata. O buna teorie defineste caracteristicile esentiale ale unui sub-sitem, prezinta variabilele principale, sugereaza anumite ipoteze in legatura cu operatiile sub-sistemului in functie de structura sa (bipolara, multipolara, etc.). De asemenea permite diferntierea teoriei de ideologie, sau altfel spus face diferenta intre pseudo-teorii si teorii. Teoria Relatiilor Internationale se deosebeste de teoria economica prin faptul ca nu permite distinctia variabilelor interne de cele externe. Ceea ce deosebeste relatiile ce se stabilesc intre actorii sistemului international este faptul ca in absenta unui tribunal sau a unei forte de politie, ei sunt nevoiti sa calculeze fortele militare de care dispun in cazul unui razboi, atat ei cat si ceilalti actori. Nici un actor nu poate omite posibilitatea ca un altul sa nu-si fi propus sa-l atace. In acest calcul fortelor de care dispun actorii politicii internationale trebuie sa se tina cont de zona pe care fiecare stat o controleaza, de populatia si de resursele economice de care dispune, de aparatul militar si de capacitatea de mobilizare a acestuia si de tipul de arme avute in dotare. Tinand cont de aceste consideratii R. Aron considera ca orice studiu al Relatiilor Internationale este un studiu sociologic si istoric avand in vedere ca pentru a putea calcula forata unui stat se face referire la numere, spatiu, resurse si regimuri, toate acestea fiind de fapt elemente ce intra in conflictele dintre state. Multi autori critica stiinta Relatiilor Internationale deoarece nu permite posibilitatea de a prezice sau a prevedea evenimentele sau de a le manipula. R. Aron vine insa sa spuna ca daca ne asteptam ca teoria Relatiilor Internationale sa ofere ceva asemanator cu ceea ce ofera teoria constructiilor constructorului de poduri, nu vom avea niciodata o teorie. Ceea ce ne poate oferi teoria Relatiilor Internationale este intelegerea diferitelor ideologii (si aici Aron ofera spre exempu ideologii precum moralismul, legalismul, realismul, politica puterii) si a modului in care oamenii si natiunile vad si se gandesc la problemele politicii internationale, isi stabilesc obiective sau se autoinsarcineaza cu diferite roluri. Hans Morgenthau [16 Hans, Morgenthau. Common Sense and Theories of International Relations. in John C. Farrell si ASA P. Smith editors, Theory and Reality in International Realtions” (London and New-York: Columbia University press, 1968), pagina 26. ]6 este de parere ca teoriile Relatiilor Internationale se folosesc de mijloacele utilizate de analizele economice moderne, dar sub o alta forma, pentru a putea explica relatiile internationale. Concepte precum „analiza sistemica”, feedback”, „input”, „output”, folosite in teoriile Relatiilor Internationale au fost utilizate si dezvoltate mai intai de teoriile economice. Politica, nationala sau internationala, nu poate fi inteleasa in acelasi mod in care intelegem natura. In relatiile internationale avem de-a face cu oameni, adica cu fiinte spirituale si morale, ale caror actiuni si reactii pot fi intelese pornind de la natura umana. O teorie care nu tine cont de acest fapt se transforma intr-o dogma. Morgenthau considera ca tot asa cum a trebuit sa se demonstreze pe cale rationala ca fenomenele naturale nu sunt cauzate de diavoli si vrajitoare, si teoriile Relatiilor Internationale trebuie sa supuna unele notiuni ce tin de relatiile internationale, cum ar fi credinta in conspiratiile mondiale, existenta unor natiuni egoiste si predispuse la a face rau, la un test de verificare empirica; ele insa nu pot indeplini acest lucru. Pot insa sa examineze empiric datele istorice care pot sa sustina sau sa dezaprobe asumptiile pe care ele le fac. Morgenthau considera [17 Hans, Morgenthau. Politics among Nations. The Struggle for Power and Peace. Sixth Edition. (New York: McGraw-Hill, Inc. 1985), pagina 20.]7 ca cea mai mare dificultate cu care trebuie sa se confrunte o cercetare teoretica in domeniul Relatiilor Internationale, este ambiguitatea „materialului” asupra caruia cercetatorul trebuie sa se oriebteze. Evenimentele pe care el incearca sa le cerceteze sunt unice. Ele se intampla intr-o anumita forma o singura data. Pe de alta parte insa aceste evenimete prezinta similitudini, deoarece sunt rezultatul manifestarii fortelor sociale. Fortele sociale sunt rezultatul naturii umane, iar cum natura umana se comporta similar in conditii asemanatoare, se poate deduce ca fortele sociale pot avea aceleasi manifestari in aceleasi conditii. „Nu exista nici o forma si nici un eveniment identic cu altul, dar in acelasi timp nu exista nici unul complet diferit de altele: un amestec ingenios al naturii. Daca nu ar exista asemanari intre chipurile noastre, nu ne-am mai deosebi de animale; dar daca nu ar exista nici o diferenta, nu ne-am putea distinge intre noi.” [18 Montaigne apud Hans Morgenthau. Politics among Nations. The Struggle for Power and Peace. Sixth Edition. (New York: McGraw-Hill, Inc. 1985), pagina 20, trad. n. ]8 In stiintele sociale in general, si prin urmare si in Relatiile Internationale, o „cercetare stiintifica”, „oricat de atent proiectata si pusa in aplicare, este doar o aproximatie.” [19 Gary, King, Robert, Keohane, Sidney Verba. Fundamentele cercetarii sociale. (Iasi: Polirom, 2000), pagina 21. ]9 O cercetare stiintifica isi propune sa produca inferente descriptive sau explicative, bazandu-se pe informatia empirica despre lume. Chiar daca este foarte importanta descrierea in detaliu a evenimetelor si a fenomenelor, o simpla culegere de date nu este suficienta. In analizarea si generarea datelor, cercetarea stiintifica se foloseste de metode explicite, codificate si publice. Utilizarea unor metode explicitate este importanta deoarece determina cercetatorii sa se foloseasca de aceleasi mijloace, permite compararea rezultatelor si reproducerea proiectelor de cercetare, si nu in ultimul rand ofera posibilitatea cercetatorilor de a invata unii de la altii. Concluziile la care se ajunge sunt incerte. Intotdeauna cercetatorul trebuie sa estimeze incertitudinea, pentru a face o cercetare cu adevarat stiintifica. Caracterul stiintific al cercetarii este dat de metoda folosita.

In stiintele sociale teoria poate fi definita ca „o speculatie rationala si precisa asupra raspunsului la o problema de cercetare si care include motivele pentru care raspunsul propus este corect. Teoriile implica de obicei mai multe ipoteze descriptive sau cauzale. O teorie trebuie sa fie in concordanta cu rezultatele anterioare legate de o problema de cercetare.” [20 Gary, King, Robert, Keohane, Sidney Verba. Fundamentele cercetarii sociale. (Iasi: Polirom, 2000), pagina 31.]0

Pentru ca o teorie sa poata fi considerata buna ea trebuie sa se supuna falsificabilitatii. Trebuie sa putem raspunde la intrebarea: care ar fi elementele sau dovezile care ar putea demonstra ca teoria noastra este falsa? Potrivit lui Verba, King si Keohane, daca nu putem raspunde acestei intrebari nu avem o teorie. Este necesar in acelasi timp, ca teoria sa genereze un numar cat mai mare de implicatii observabile. Acest lucru va supune teoria unor riscuri mai mari, iar probabilitatea ca ea sa fie falsa creste. Teoriile trebuie sa fie cat mai concrete cu putinta si cat mai simple (principiul „parcimoniei”). Teoriile Relatiilor Internationale contribuie la intelegerea faptelor si evenimentelor ce se petrec pe scena politica mondiala prin faptul ca simplifica si structureza realitatea, o explica, clasifica diferite actiuni, decizii si aspecte ale realitatii in termeni de bine/rau, adevarat/ fals, corect/gresit. In acelasi timp ne orienteaza observatia, ajutandu-ne sa selectam din evenimetele ce se petrec pe plan mondial, prescrie moduri de actiune (comportament) si legitimeaza sau atribuie roluri diferitor institutii, actori internationali sau persoane in vederea indeplinirii unor sarcini sau obiective.

Capitolul 2: Modele de abordare a relatiilor internationale

Toti cercetatorii si practicantii politicii internationale se bazeaza pe teorii pentru a intelege fenomenele ce au loc in lume. Nimeni nu ar putea intelege lumea in care traim in lipsa teoriilor. In Relatiile Internationale, ca si in stiintele sociale de altfel, teoriile au rolul de a simplifica realitatea pentru a oferi o mai buna intelegere a acesteia. Exista teorii mai bune, si altele mai putin bune, teorii care au o putere explicativa redusa, si teorii care au o forta explicativa ridicata. Scopul lucrarii este acela de a arata pe de o parte ca teoria realista si neorealista sunt teorii cu o mare putere explicativa, si ofera o explicatie logica, rationala a relatiilor internationale, iar pe de alta parte ca ele sunt de actualitate si in secolul XXI explicand evenimentele ce se petrec pe scena internationala in viata cotidiana, cand, in opinia multora, odata cu sfarsitul Razboiului Rece, teoria realista a Relatiilor Internationale nu se mai justifica. Acestia considera ca realismul si-a pierdut puterea explicativa deoarece in noua lume unipolara, „cooperarea, si nu competitia pentru securitate si conflictul constituie trasatura definitorie a relatiilor dintre marile puteri.” [21 John, Mearsheimer. Tragedia politicii de forta. (Bucuresti: Antet, 2003), pagina 257. ] Cei care impartasesc aceste opinii considera teoria realista ca fiind desueta, irelevanta, si ca ea a fost utila pentru a intelege relatiile internationale pana in anul 1990.

2.1. Realismul clasic

Teoria realista este una din cele mai influente si mai importante teorii ale Relatiilor Internationale. Aceasta, impreuna cu teoria liberala, si-au pus de-a lungul timpului amprenta, si continua sa o faca, asupra modului de abordare a relatiilor internationale.

Realismul clasic, considerat a avea precursori in antichitatea greaca, a detinut pozitia dominanta in studiul Relatiilor Internationale incepand cu sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial si pana in anii ”80. Teoria realista porneste de la cateva asumptii de baza, care au contribuit la dezvoltarea teoretica a disciplinei Realtiilor Internationale in perioada cuprinsa intre anii 1945-1980. Unele dintre acestea ar fi: 1. statele sunt principalii actori ai sistemului international, 2. politica internationala este prin esenta conflictuala, o continua lupta pentru putere intr-o societate anarhica in care statele natiune se bazeaza pe propriile capabilitati pentru supravietuire, 3. in sistemul international statele detin o suveranitate legala diferentiindu-se in functie de capabilitati in state mari (puternice) si mici (slabe), 4. statele sunt actori unitari iar politica interna poate fi separata de politica externa, 5. statele sunt actori rationali care se comporta si iau decizii astfel incat sa-si maximizeze castigurile si sa-si minimizeze pierderile in uramarirea intereslor lor nationale, 6. puterea este conceptul prinicpal pentru a explica si a prezice comportamentul statelor. [1 James E., Dougherty & Robert L. Pfaltzgraff Jr. Contending Theories of International Relations. A Comprehensive survey. Forth Edition. (New York: Longman, 1997), pagina 58, trad. n. ]

Dupa 1945 realismul a devenit principala orientare a Relatiilor Internationale. El a preluat unele din invataturile diplomatice ale secolului al XIX-lea. Politica externa este diferentiata de politica interna, prin insasi natura lor, si de aceea politca externa trebuie sa se bucure de independenta fata de politica interna . „In momentul in care practica diplomatica s-a transformat in teorie, aceste preocupari traditionale au inceput sa aiba nevoie de o justificare explicita. Justificarile au fost insa si prilejul unei binevenite delimitari de alte stiinte. Realismul a devenit definitiv legat de conceptia acestei discipline stiintifice in sine si a comunitatii ei academice.” [2 Stefano, Guzzini. Realism si relatiile internationale. (Iasi: Institutul European, 2000), pagina 38. ] Realismul a contribuit la stabilirea „independentei legitime a disciplinei Relatiilor Internationale” [3 Stefano, Guzzini, opera citata, pagina 38. ] fata de alte stiinte sociale dar si de stiintele politice (care la randul lor sunt o ramura a stiintelor sociale) fata de care Relatiile Internationale erau o subdisciplina. O importanta contributie in acest sens a adus-o Hans Morgenthau care a incercat sa separe sfera politica, ce se refera la relatiile interstatale, si sa o puna sub semnul independentei. In acelasi timp un principiu important al teoriei realiste, in genere, este separarea politicii interne de cea externa, prin care se delimiteaza oarecum sfera Relatiilor Internationale de cea a politicii interne sau mai bine spus de stiinta politica. Aceasta diferentiere avea la baza deosebirea dintre sistemul international, care fiind anarhic este caracterizat de starea naturala, si dintre statul national, caracterizat de o stare de drept, daca e sa ne gandim la conceptia rousseau-iana potrivit careia oamenii au incheiat un „contract social” prin care au creat si au legitimat o autoritate centrala fata de care sa se supuna. Un alt motiv pentru care politica interna si cea externa trebuie sa se diferntieze este acela ca daca pe plan intern exista o singura autoritate legitima, pe plan international exista mai multe state suverane egale, sau altfel spus mai multi centri de putere. In coroborarea delimitarii poiticii externe de cea interna mai poate fi mentionat faptul ca relatiile internationale se adreseaza unei altfel de societati, si are altfel de institutii cum ar fi diplomatia, balanta puterii, dreptul international, razboiul, etc. Prin promovarea acestor idei teoria realista a contribuit la conturarea disciplinei Relatiilor Internationale ca un domeniu distinct al stiintelor sociale.

Stefano Guzzini [4 Stefano, Guzzini opera citata, pagina 40. ] priveste realismul ca pe o incercare de a transforma regulile practicii diplomatice din secolul XIX in legi stiintifice ale unei stiinte sociale care s-a dezvoltat cu precadere in Statele Unite. Autorul mentionat afirma ca „daca avem in vedere comunitatea de cercetare din disciplina Relatiilor Internationale de dupa 1945, evolutia realismului prezinta doua aspecte esentiale: istoria interna a rafinarilor si a respingerilor conceptuale, ancorata in mediul academic si politic al comunitatii academice respective si raspunzand provocarilor sale.” [5 Stefano, Guzzini, opera citata, pagina 41. ]

Rolul pe care realismul l-a avut pentru Relatiile Internationale a fost unul de o importanta deosebita daca ne gandim ca „relatiile internationale s-au bazat pe asumptiile realiste pentru a se putea distinge de alte stiinte.” [6 Stefano, Guzzini, opera citata, pagina 41.]

Realismul a aparut in primul rand ca o reactie la idealism. Primele elemente realiste le intalnim la Tucidide in lucrarea sa Razboiul peloponesiac (400 i.Cr.), el fiind considerat de catre multi autori din domeniul Relatiilor Internationale, primul precursor al teoriei realiste. „Ceea ce a facut razboiul inevitabil a fost cresterea puterii Atenei si teama pe care acest lucru l-a starnit in Sparta.” [8 Tucidide, apud James E., Dougherty & Robert L. Pfaltzgraff Jr. Contending Theories of International Relations. A Comprehensive survey. Forth Edition. (New York: Longman, 1997), pagina 63, trad. n. ] Importanta pe care o acorda puterii precum si inclinatia statelor de a forma aliante in functie de interese, il aseaza pe Tucidide intre realisti. O alta propozitie din lucrarea lui Tucidide este relevanta si seamana foarte mult cu ceea ce afirmau realistii secolului XX: „cei puternici fac tot ceea ce puterea lor le permite sa faca, iar cei slabi accepta ce trebuie sa accepte.” [9 Tucidide, apud James E., Dougherty & Robert L. Pfaltzgraff Jr. Contending Theories of International Relations. A Comprehensive survey. Forth Edition. (New York: Longman, 1997), pagina 63, trad. n .]