Pagina documente » Stiinte Economice » Necesitatea protejarii relatiilor. Autoritatea sau buna desfasurare a relatiilor de serviciu

Cuprins

lucrare-licenta-necesitatea-protejarii-relatiilor.-autoritatea-sau-buna-desfasurare-a-relatiilor-de-serviciu
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.
lucrare-licenta-necesitatea-protejarii-relatiilor.-autoritatea-sau-buna-desfasurare-a-relatiilor-de-serviciu


Extras din document

CUPRINS
CAPITOLUL I. CONSIDERATII GENERALE 2
SECTIUNEA I.1 REFERINTE ISTORICE 2
SECTIUNEA I.2 NECESITATEA PROTEJARII RELATIILOR PRIVIND AUTORITATEA SAU BUNA DESFASURARE A RELATIILOR DE SERVICIU 10
SECTIUNEA I.3 ASPECTE COMUNE CU PRIVIRE LA INFRACTIUNILE DE SERVICIU SAU iN LEGATURA CU SERVICIUL 13
CAPITOLUL II. ANALIZA ELEMENTELOR CONSTITUTIVE 16
SECTIUNEA II.1 NOTIUNE SI DEFINITIE 16
SECTIUNEA II.2 OBIECTUL JURIDIC 19
SECTIUNEA II.3 OBIECTUL MATERIAL 20
SECTIUNEA II.4 SUBIECTUL INFRACTIUNII 21
SECTIUNEA II.5 LATURA OBIECTIVA A INFRACTIUNII 33
SECTIUNEA II.6 LATURA SUBIECTIVA 40
SECTIUNEA II.7 CONSUMAREA INFRACTIUNII 42
SECTIUNEA II.8 REGIMUL SANCTIONATOR 43
CAPITOLUL III. FORMA AGRAVATA 44
CAPITOLUL IV. ASPECTE PROCEDURALE 49
CAPITOLUL V. ASPECTE DE DREPT COMPARAT 54
CAPITOLUL VI. CONCLUZII 56
Bibliografie: 60

Alte date

?

Capitolul I. Consideratii generale

Sectiunea I.1 Referinte istorice

Apararea valorilor sociale fiind o conditie de existenta a societatii, relatiile de aparare sociala au aparut o data cu societatea si au cunoscut atat forma relatiilor de cooperare cat si forma relatiilor de conflict.

Faptele indreptate impotriva valorilor sociale atrageau reactia din partea persoanei vatamate care imbraca uneori forma razbunarii. Istoria societatii primitive consemneaza existenta la origini a unei perioade a razbunarii individuale sau colective nelimitate. Aceasta reactie nelimitata nu putea fi insa tolerata deoarece, datorita repetatelor conflicte ar fi dus la slabirea societatii prin distrugerea fizica a membrilor acesteia. De aceea, grupul social a simtit nevoia limitarii reactiunii victimei unei agresiuni, iar prima forma de limitare pare a fi fost regula sau principiul talionului, exprimat prin cunoscuta formula “ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” potrivit careia riposta trebuia sa fie proportionala cu intensitatea agresiunii. Nici aceasta limitare a reactiunii represive nu putea satisface insa interesele societatii. Pe de o parte aplicarea regulii talionului, contrar aparentelor, putea duce la compromiterea ideii de justitie atunci cand valorile vatamate prin agresiune si respectiv prin actiunea de razbunare nu aveau aceeasi insemnatate pentru titularii lor, iar pe de alta parte duce totdeauna la o dubla pierdere pentru societate. De aceea, regula talionului a fost inlocuita cu compozitia, adica cu intelegerea intervenita intre partile din conflict, in baza careia victima primea o indemnizatie pentru raul suferit.

Cat priveste infractiunile de serviciu sau in legatura cu serviciul, in special cele care vizeaza darea si luarea de mita, acestea au o veche traditie in oranduirile trecute. In Grecia Antica, mita era atat de frecventa incat Platon propunea sa fie pedepsiti cu moartea functionarii care primeau daruri pentru a-si face datoria – “ nu trebuie sa primesti daruri – spunea el – nici pentru lucruri bune, nici pentru cele rele”. Deosebit de aspru erau pedepsiti magistratii care judecau stramb in schimbul banilor primiti. Herodot povesteste cum regele persan Cambyse a poruncit sa fie ucis un judecator vinovat de coruptie, iar cu pielea acestuia si-a tapitat scaunul.

Darius, un alt rege persan, obisnuia sa-i condamne la moarte prin crucificare pe judecatorii corupti. Cicero considera, de asemenea, ca magistratul care se lasa corupt savarsea o crima dintre cele mai grave. In popor se spune, pe drept cuvant, ca “atunci cand un vinovat este achitat, e condamnat de fapt judecatorul”.

Cu toate acestea, la Roma, unde la inceput se pedepsea cu moartea judecatorul care primea mita, mai tarziu, cand coruptia era in floare, s-a permis magistratilor sa primeasca daruri fara insa sa depaseasca o anumita suma in cursul unui an. Se spunea chiar ca pe un cetatean bogat, oricat ar fi de vinovat, nu se va gasi nimeni sa-l condamne. Aceasta lege a fost elaborata tocmai de nobili si cavaleri, singurele categorii de cetateni care aveau acces la magistratura.

In Rusia, in vremea tarilor, mituirea functionarilor era ceva obisnuit chiar in randul demnitarilor de stat. A ramas celebru raspunsul dat de o asemenea “excelenta” cand i s-au oferit 3000 de ruble pentru o aprobare, spunandu-i-se cu tot respectul ca nu va afla nimeni. Acesta a raspuns: “da-mi 5000 si spune-i cui vrei”.

Cine nu a auzit de printul Talleyrand, om politic de la inceputul secolului trecut, care a facut o mare avere din cadourile primite drept mita pentru diverse servicii facute celor ce apelau la el.

La romani, in perioada feudala, au fost cunoscute doua principale izvoare de drept cu aplicare si intensitate diferite in functie de imprejurarile in cadrul carora se impuneau: dreptul cutumiar si dreptul feudal scris. Cat priveste dreptul feudal scris, ce cuprindea pravilele laice care intareau puterea domnitorului in dauna feudalilor aproape independenti, a insemnat un lung proces in cursul caruia privilegiul imunitatii feudale a disparut treptat concomitent cu cresterea rolului aparatului de stat.

“Cartea romaneasca de invatatura” cuprinde, in marea ei majoritate norme de drept penal. Infractiunea (vina) si pedeapsa (certare) prevazute in aceasta pravila erau stabilite si de legislatia bizantina. Cele mai numeroase dispozitii se refereau la omor, furt, injurii, infractiuni contra familiei (bigamie, incest), infractiuni contra pudoarei si bunelor moravuri, dar prevedeau sanctiuni si pentru fapte ce constituiau infractiuni de coruptie (nedreptele luari).

In constiinta multor cetateni mai este inradacinata ideea ramasa de pe vremea slujbasilor feudali ca nu se poate obtine nimic fara sa dai ceva functionarului, parere care nedreptateste marea majoritate a functionarilor de astazi care muncesc constiincios, respectandu-se pe ei insisi si munca pe care o presteaza, fiind un exemplu de cinste si corectitudine.

In dispozitiile pravilei, instigatorul si complicele erau in general pedepsiti la fel ca autorul. In multe cazuri stabilirea pedepsei era lasata la aprecierea judecatorului (“dupa voia giudetului”).

Dupa unirea din 1859 a Principatelor Romane, s-a simtit, in mod imperios, necesitatea unificarii legislative si in domeniul penal. In Moldova era in vigoare Condica criminala din 1826, iar in Tara Romaneasca in 1850 a fost promulgata Condica criminala si de procedura. Acestea erau cele doua Coduri penale in vigoare la momentul unirii care urmau a fi unificate si modernizate.

Codul Penal [1 Cu privire la titlu, denumirea codului a fost aceea de “ Codul Infractiunilor si Pedepselor”.] intrat in vigoare in 1865, in pofida numeroaselor obiectii referitoare la continut si forma, a reusit sa realizeze unificarea legislativa penala si sa insereze reglementarea faptelor socialmente periculoase precum si pedepsirea lor, in contextul general al noilor relatii sociale si politice de dupa 1859.

Burghezia s-a grabit cu elaborarea Codului penal pentru a-si putea asigura unul din cele mai importante instrumente juridice in lupta impotriva dusmanilor ei si mai ales impotriva maselor populare. Acest cod, publicat in 1864, intrat in vigoare in 1865 a fost un pas inainte fata de legislatia feudala. Ulterior acest cod care a ramas in vigoare pana in 1937 a fost supus la numeroase modificari.

Infractiunile cunoscute in perioada precedenta continua sa existe aproape neschimbate cu unele deosebiri in ceea ce priveste pedepsele. Unele infractiuni se transforma, apar altele noi, unele pedepse se restrang si pana la urma dispar (pedeapsa capitala).

In ceea ce priveste faptele de coruptie, erau reglementate sub forma de “nedreptele luari”, adica o fapta a unui functionar care prin orice mijloace sileste o persoana sa-i dea bani sau alt profit de orice natura la care nu era obligat.

Dupa constituirea statului national unitar roman a existat un timp relativ scurt cu o pluralitate de prevederi penale. S-a creat astfel in Romania, o situatie deosebita in privinta aplicarii legii penale, intrucat erau in vigoare mai multe legislatii si anume: Codul penal din 1864, Legea ungara in principal Codul penal de la 1868 si Codul contraventional din 1879 (in Transilvania), Legea austriaca respectiv Codul penal austriac din 1852 (in Bucovina), iar in Basarabia unde fusese in vigoare Codul penal rus a fost extinsa legea penala din veche Romanie (din 1919).

In toate aceste regiuni care in 1918 au devenit Marea Romanie functiona o legislatie penala distincta in ceea ce priveste reglementarea unor fapte ce constituiau infractiuni de coruptie. Din considerente de politica legislativa, organele centrale ale vremii au pastrat in vigoare legislatiile penale existente pana la elaborarea unui cod penal unic.

Inca din 1920 au inceput lucrarile in vederea intocmirii noului cod unic, iar din 1925 lucrarile de intocmire a proiectului de cod penal au fost preluate de Consiliul Legislativ infiintat in acelasi an. Votat si promulgat la 16 Martie 1936 Codul penal unic a intrat in vigoare la 1 Ianuarie 1937.

Acest cod a reflectat destul de concludent o orientare spre politica guvernantilor de atunci, fapt ce s-a concretizat in principal printr-o reglementare minutioasa a infractiunii si a facut o clasificare in crime, delicte si contraventii.

Faptele care erau prevazute ca luare de mita erau trecute in categoria delictelor, fiind sanctionate cu inchisoare corectionala si interdictii corectionale ca pedeapsa accesorie.

Legislatia penala din perioada 1938-1944, s-a caracterizat prin amplificarea faptelor incriminate si printr-o inasprire excesiva a regimului pedepselor. Domeniul cel mai vizat al reglementarilor era cel al ordinii publice (politice) si siguranta statului. In timpul regimului antonescian se constata o amplificare a incriminarilor si o diminuare pana la disparitie a garantiilor procesuale.

Dupa terminarea razboiului, la inceputul anului 1945, organele legislative ale vremii au adoptat o serie de acte normative foarte importante in materie penala. Printr-un Decret Lege erau pedepsiti foarte aspru criminalii si profitorii de razboi precum si cei care au fost gasiti vinovati de dezastrul tarii.

In ceea ce priveste reglementarea faptelor de coruptie, numite delicte, fiind sanctionate cu pedeapsa corectionala, Codul penal cuprindea o sectiune referitoare la “nedreptele luari”, fapta care era prevazuta (definita) astfel: “Functionarul public care prin orice mijloace sileste o persoana sa dea bani sau alt profit, la care nu este obligata dupa lege, comite delictul de nedreapta luare si se pedepseste cu inchisoare corectionala”. Tot in codul de la 1937, intr-o sectiune care privea explicarea unor termeni legali se regasea definitia data de legiuitor functionarului ca subiect activ la infractiunea de luare de mita (nedreapta luare), astfel: “Prin functionar se intelege acela care exercita permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent daca si cum a fost investit, o functie sau o insarcinare de orice natura, in serviciul vreuneia din unitatile sau organizatiile obstesti”. De asemenea erau functionari militarii si preotii, iar membrii corpurilor legiuitoare erau scosi din sfera functionarilor ca subiecti activi la infractiunile de coruptie.

In Codul penal din 1937, in capitolul “Delicte savarsite de functionari sau particulari”, in Sectiunea I erau reglementate faptele de dare si luare de mita. In ceea ce priveste fapta incriminata ca luare de mita, legiuitorul definea in art.251, astfel: “Functionarul public care in scopul de a indeplini, a nu indeplini, sau a intarzia indeplinirea unui act privitor la functia sa, ori a face un act contrar indatoririlor functiei sale, pretinde sau primeste, fie direct, fie indirect: bani, bunuri, valori, comisioane sau orice alt folos ce nu i se cuvine dupa lege, ori accepta o astfel de promisiune sau nu o respinge, savarseste delictul de luare de mita ”. Potrivit alin.2 era pedepsita mai grav luarea de mita daca era savarsita de o persoana care facea parte din Corpul Judecatoresc, Corpul Ofiteresc, ori o persoana care avea calitatea de functionar insarcinat cu: contractarea, predarea, receptia sau supravegherea unor furnituri sau lucrari publice, cu atribuirea de orice drepturi asupra bunurilor statului, cu controlul aplicarii legilor speciale pentru reprimarea speculei ilicite si a sabotajului economic, ori cu stabilirea sau incasarea drepturilor statului din taxe, timbre si impozite. De asemenea, erau pedepsiti mai grav constituind astfel o circumstanta mai agravanta, functionarii publici care din cauza mituirii au savarsit un act ilegal sau nedrept, ceea ce astazi este calificat drept concurs de infractiuni intre luare de mita si infractiunea savarsita prin intocmirea actului nelegal. Delictul de luare de mita era sanctionat mai sever si daca era savarsit de doi sau mai multi functionari publici, intelesi in acest scop mai inainte sau in cursul executarii infractiunii.

In ceea ce priveste obiectul mitei, in toate cazurile de luare de mita, banii sau bunurile, ori valoarea lor se luau in folosul statului – aceasta masura se aplica si in cazul infractiunii de dare de mita neurmata de acceptare.

In oranduirea socialista mita constituia un fapt deosebit de grav si se pedepsea cu o foarte mare severitate – “nici nu poate fi altfel daca ne gandim ca functionarul printr-o asemenea fapta se compromite nu numai pe sine, dar si institutia din care face parte” – spuneau autorii [2 George Antoniu, Marin Popa, Stefan Danes, “Codul penal pe intelesul tuturor”, Ed.Politica, Bucuresti, 1988.] de drept penal ai vremii. In fata functionarilor statul ridica multiple exigente, deoarece prin functia pe care o detin, prin autoritatea de care se bucura, ei pot sa faca nu numai bine dar si rau cetatenilor si statului socialist – din acest punct de vedere legea sanctiona sever pe acei functionari care se faceau vinovati de savarsirea infractiunii de luare de mita.

Legislatia penala de dupa anul 1990 prevede sanctionarea severa a celor care intra sub incidenta art. 254 Cod penal.

Astfel, pentru eficienta combaterii coruptiei s-a urmarit perfectionarea cadrului legislativ menit sa asigure transparenta activitatii functionarului public si a altor persoane cu atributii de conducere, control, constatare si sanctionare a faptelor de luare a deciziilor sau de influentarea acestora.

Acestei necesitati i-a raspuns adoptarea de catre Parlamentul Romaniei a Legii 83/1992, care a fost abrogata prin Legea 78/2000 privind prevenirea, descoperirea si sanctionarea faptelor de coruptie, lege care vine cu modificari la zi concretizandu-se intr-un act normativ special vizand faptele de coruptie.

Ceeace aduce nou Legea 78/2000 este largirea cadrului infractiunilor de coruptie, cu cele prevazute in legi speciale, ca modalitati specifice a infractiunilor prevazute in articolele 254-257 C.p. in functie de calitatea persoanelor care le savarsesc sau fata de care se savarsesc faptele ori in raport cu sectoarele de activitate unde acestea se comit.

Coruptia, este un fenomen deosebit ce se manifesta tot mai acut in plan intern si in context international, fapt ce a determinat noi reglementari in legislatia romaneasca [3 Adrian Stefan Tulbure – “Extradarea; Aspecte procesuale”; Crisan Anastasiu, “Aspecte procedurale ale legii privitoare la coruptie”, in Revista Drept Penal, nr.1, 2001, pag. 48-58.].

Sectiunea I.2 Necesitatea protejarii relatiilor privind autoritatea sau buna desfasurare a relatiilor de serviciu

Intr-o lume confruntata cu probleme diferite si complexe, activitatile de coruptie si de obtinere a unor foloase (bani) pe cai ilicite, impun ca mijloacele de prevenire si combatere sa fie mult mai eficiente in infranarea acestui fenomen cu grave implicatii economice, sociale, morale si juridice.

Coruptia, spalarea banilor murdari, constituie o adevarata frana in calea rezolvarii problemelor interne si internationale, constituind un adevarat atac la democratie si la statul de drept [4 Dumitru Firoiu, “Istoria statului si dreptului romanesc”, Ed. Chemarea, Iasi, 1993.]. De aceea problema coruptiei, a prevenirii si combaterii ei constituie o preocupare pentru natiunile civilizate.

Romania ca subiect de drept international a semnat conventii privind prevenirea si combaterea coruptiei si a gasit ca este necesar a crea si la noi un instrument juridic special pentru combaterea acestor fenomene negative. Faptele numite generic “de coruptie” constituie o manifestare antisociala, ea prezinta un pericol social grav si aduce atingere relatiilor sociale a caror normala formare, desfasurare si dezvoltare nu sunt posibile fara apararea bunului mers al activitatii organizatiilor de stat si private, prin asigurarea exercitarii cu probitate de catre functionari (sau alti salariati) a atributiilor ce le sunt incredintate si prin combaterea faptelor de venalitate ale acestora [5 George Antoniu, Marin Popa, Stefan Danes, op.cit.].

In reglementarea relatiilor sociale si buna desfasurare a activitatii aparatului de stat si a functiilor sociale, functionarii, functionarii publici sunt chemati sa asigure buna functionare a organismului in care isi desfasoara activitatea pe baza principiilor care caracterizeaza statul de drept. In vederea asigurarii unei bune desfasurari a activitatilor de interes public este necesara interventia legii penale, implicit se impune sanctionarea severa a acelor functionari care au o comportare incorecta facand din functia lor o sursa de venituri in detrimentul societatii.

Infractiunile cuprinse sub denumirea generica de infractiuni de coruptie nu formeaza un grup distinct in Codul penal, ci fac parte din categoria infractiunilor de serviciu sau in legatura cu serviciul cu toate ca se diferentiaza de celelalte infractiuni din aceasta categorie mai cu seama prin caracteristicile elementului material [6 Ioan Lascu – procuror la Parchetul de pe langa Judecatoria Medias si Laura Codruta Lascu – procuror la parchetul de pe langa Tribunalul Sibiu, “O noua reglementare in legatura cu infractiunile de coruptie”, in Revista Dreptul, nr.10, 2000.] care in esenta consta in traficarea atributiilor specifice functiei detinute in schimbul unor foloase.